Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Invitaţie la călătorie de Catrinel Popa

Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, trad. din limba engleză şi note de Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2016, 350 p., f.p.

Un globe-trotter cosmopolit şi erudit

Alberto Manguel a avut privilegiul de a-l fi întâlnit în adolescenţă pe Borges. Se întâmpla pe la mijlocul anilor ’60, când Manguel lucra la librăria Pygmalion din Buenos Aires. O întâlnire providenţială, cum doar în cărţi am crede că se întâmplă. Scriitorul, deja orb la vremea aceea, l-a rugat pe tânărul librar să treacă din când în când pe la el, să îi citească. Timp de aproape patru ani, viitorul eseist a citit cu voce tare pentru Borges. O carieră dedicată lecturii nici nu putea începe sub mai bune auspicii.
„Eseist” este, desigur, un cuvânt cam vag şi aproximativ când vine vorba despre Alberto Manguel. Pedant şi într-o oarecare măsură inexact, mi se pare şi un termen ca „istoric al lecturii” (deşi prima mea întâlnire cu o carte a sa, petrecută prin 2009, la Biblioteca Institutului Francez din Bucureşti – era vorba de Istoria lecturii, versiunea în limba franceză – mi-a dezvăluit un cercetător al domeniului cu nimic mai prejos de Roger Chartier sau Robert Darnton). Oricum ar fi, rămâne incontestabil că ne aflăm în prezenţa unui cititor pasionat (după cum îi place să se autodefinească), dependent în cel mai înalt grad de „narcoticul” acesta inofensiv, posesor al unei biblioteci ce cuprinde peste 30 000 de volume (care, într-un fel sau altul devine personajul-cheie ale tuturor cărţilor sale). În 1980 a alcătuit împreună cu Gianni Guadalupi, un catalog al locurilor imaginare (The Dictionary of Imaginary Places), scriere „enciclopedică” ce inventariază , descriindu-le succint, tărâmurile înscrise pe hărţile invizibile ale imaginarului nostru livresc.
Globe-trotter şi poliglot, Alberto Manguel a avut şansa să înveţe să descifreze lumea ca pe-o carte (a trăit în Israel, Argentina, Franţa, Anglia, Italia, Tahiti şi Canada), iar din eseurile publicate în ultima vreme (The Traveler, the Tower, and the Worm: the Reader as Metaphor, respectiv Curiosity), se vede tot mai limpede preocuparea lui pentru dimensiunea etică a lecturii, pentru legătura subterană dintre viaţă şi cărţi, dintre lectură şi ceea ce francezii numesc „devoir de mémoire”.
Publicul românesc a avut ocazia să se familiarizeze cu stilul acestui „Casanova al lecturii”, cum l-a numit George Steiner, dat fiind că până acum au fost tălmăcite în româneşte câteva dintre cele mai importante scrieri ale sale ( Istoria lecturii şi Biblioteca nopţii, la Editura Nemira, şi Jurnal de lectură, la Baroque Books & Arts).


Explorând pădurea din oglindă

Apariţia recentă a volumului A Reader on Reading, cu titlul foarte inspirat adaptat, Un cititor în pădurea din oglindă, poate fi socotită un eveniment. Pe lângă faptul că regăsim aici toate temele importante ce străbat scrisul autorului (de la caracterul subversiv al lecturii, la conexiunea dintre „a fi” şi „a citi”), descoperim şi o suită de personaje dragi lui Manguel (atât din categoria celor coborâte din paginile cărţilor – Alice, Don Quijote, Pinocchio, Iona, Pălărierul Nebun, păsările Dodo –, cât şi dintre cele „reale”). De altfel graniţa ce le desparte nu este întotdeauna foarte apăsat desenată (din acest motiv am folosit ghilimelele). Atunci când citim paginile din Borges îndrăgostit, de pildă, avem sentimentul că autorul Alephului s-a preschimbat el însuşi într-un personaj din celebrele sale Ficciones, iar când descoperim, aproape la fiecare început de capitol, câte un moto din scrierile lui Lewis Caroll, Alice în Ţara Minunilor şi Alice în Ţara din Oglindă, căpătăm certitudinea că nu se putea imagina un ghid mai nimerit decât Alice pentru a ne conduce prin acest labirint-bibliotecă. Nici cei mai exigenţi cititori nu i-ar putea reproşa că nu se ridică la înălţimea rolului cu pricina; Alice reuşeşte de fiecare dată să înlăture previzibilitatea, răsturnând idei primite de-a gata şi plasând într-o lumină neaşteptată lucrurile familiare sau banale, cum doar Cavalerul Tristei Figuri mai reuşeşte să o facă.
De pildă capitolul intitulat Perseverenţa adevărului este acompaniat de acest fragment de conversaţie dintre Alice şi Regina Roşie: „ – Am dreptul să mă gândesc, a repezit-o Alice, pentru că începea să se simtă sâcâită. / – Ai tot atâta drept cât are porcul să zboare…” (Alice în Ţara Minunilor, Capitolul 9); dintr-o dată zeci de porţi se dau la o parte şi vedem cât se poate de limpede, nu doar unul dintre incontestabilele atuuri ale cititorului autentic – acela de a gândi pe cont propriu – cât şi una dintre primejdiile ce-l ameninţă în anumite împrejurări. Stă mărturie „un lung şir de rostitori ai adevărului”, ne spune ceva mai încolo autorul, de la primii profeţi la băieţelul din Hainele cele noi ale împăratului, acela care a avut curajul (sau imprudenţa) să spună cu voce tare că de fapt Împăratul era gol şi care probabil nu a avut o soartă prea fericită ( Andersen a uitat să ne spună ce s-a mai întâmplat cu el, dar cititorul are tot dreptul să îşi închipuie, după cum ne încurajează autorul).


Spune-mi cum citeşti ca să-ţi spun cine eşti

Din câte ne dăm seama, pentru Manguel, lectura reprezintă, înainte de orice, un spaţiu al libertăţii depline, dar nu unul lipsit de legătură cu realitatea cotidiană sau cu simţul responsabilităţii. O spune limpede încă din primele pagini, tot cu ajutorul lui Alice. Complicitate salutară, prin care „pădurea din oglindă” se dovedeşte a fi nu atât (sau nu doar) un spaţiu al evaziunii, ci şi un mediu propice radiografierii lumii comtemporane: „Toate lecturile adevărate sunt subversive […] – afirmă răspicat autorul – aşa cum Alice, o cititoare sănătoasă la cap, a descoperit în Ţara din Oglindă a nebunilor care dădeau nume. Ducesa numeşte muştarul «un mineral»; Pisica-Cheshire toarce şi spune că «rage»; un prim-ministru canadian distruge calea ferată şi numeşte asta «progres»; un preşedinte argentinian adăposteşte criminali şi numeşte asta «amnistiere». Împotriva unor asemenea numitori improprii, cititorul nu poate face altceva decât să deschidă paginile cărţilor. În asemenea cazuri de nebunie premeditată, cititul ne ajută să ne menţinem coerenţa în mijlocul haosului […] Nu să ne încredem în suprafaţa strălucitoare a cuvintelor, ci să săpăm în întuneric.”(p.23)
„Săpatul în întuneric” se dovedeşte un exerciţiu util în multe situaţii: când vine vorba despre descifrarea anomaliilor prezentului sau a celor legate de trecutul recent, dar şi când este în joc „lectura” propriei biografii (ca în flashback-ul amuzant, privind tentativa eşuată de trecere a Canalului Mânecii, dinspre Callais spre Anglia, sau în reflecţia amară despre condiţia de a fi evreu, declanşată de o amintire din copilărie.)


Un inconfundabil aer de familie

Prin aplecarea către digresiuni arborescente şi asociaţii dintre cele mai surprinzătoare (adeseori pornind de la detalii, de la ceea ce este marginal din toate punctele de vedere, de pildă recitirea unui comentariu făcut cu ceva vreme în urmă pe marginea albă a unei pagini, „o glosă ca o umbră”, sau de la consideraţii banale privind istoria punctului sau a jocurilor de cuvinte), Alberto Manguel se dovedeşte un spirit înrudit cu Julio Cortázar (de care îl leagă şi familiaritatea cu spaţiul cvasi-magic al Buenos Airesului) şi Georges Perec (explorator lucid al „infra-ordinarului”). Prin darul vrăjitoresc de a ne ţine captivi în pădurea narativă, livrându-ne cele mai subtile observaţii teoretice sub poleiala ademenitoare a unei poveşti fără sfârşit, discursul său ne trimite cu gândul la Borges, Umberto Eco şi Italo Calvino.
Dar dincolo de orice aer de familie, rămâne definitoriu pentru Alberto Manguel impulsul de a cartografia teritorii de frontieră, conştient că memoria literaturii vine să îmbogăţească lumea nescrisă, iar memoria autobiografică este deseori filtrată de paginile cărţilor. Invitându-şi cititorii să îl urmeze pe cărările „pădurii din oglindă”, autorul îi avertizează şi asupra pericolelor – nu puţine – care pândesc la tot pasul dintre rândurile perfect aliniate ale textelor (ştergerea memoriei, stereotipizarea, proliferarea ideologiilor inepte, falsificarea şi manipularea prin discurs). Permeabilizarea graniţei dintre lumea factuală şi lumile posibile rămâne, în asemenea condiţii, o garanţie a sustragerii de sub tutela unei unice autorităţi. Nu e o întâmplare că forţa şi fragilitatea literaturii au căpătat cea mai convingătoare întrupare în paradoxul lui Don Quijote: „Acesta este marele paradox pe care Cervantes vrea să-l înfruntăm: dreptatea este necesară, chiar dacă lumea rămâne un loc nedrept […] Şi dacă, pentru a ajunge la adevăr, Don Quijote trebuie să repovestească realitatea utilizând propriul său vocabular literar, atunci aşa să fie. Mai bine să vezi morile de vânt ca pe nişte uriaşi, decât să negi absolut existenţa morilor de vânt.” (p. 122)
Literatura este chemată să deconspire „travestiul” pe care-l urzesc ideologiile…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara