Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochiul Magic:
Invitaţie la castel de Marina Constantinescu


Canicula a topit, aproape la propriu, Bucureştiul. Ploile îl acoperă, îl transformă acum, la sfîrşitul lui iulie, într-un monstru subacvatic. Prelungindu-şi dimensiunile, năduşind libidinos, oraşul se metamorfozează, la clipită, în-tr-un animal straniu, tenebros, ale cărui forme abia se disting de sub ape. Aşa e şi viaţa celor ce-l locuiesc, la extreme. Acum cîteva săptămîni străbăteam oraşul fie cu mîinile pe un volan fierbinte, trăgînd foc pe nări, fie pe jos, abia recuperîndu-mi tocurile din asfaltul topit şi ţinîndu-mă de nas ca să nu inspir mirosurile de putrefacţie, de descompunere, înnecăcioase şi contagioase, cu mîinile peste pleoape ca să nu văd cum mişună viermii, prin saci de gunoaie abandonaţi, răvăşiţi în voie de cîini, pisici şi aurolaci. Duminică, 28 iulie, am crezut că o nouă eclipsă poate fi urmărită de la noi din ţară. Cerul negru apăsa, tăcut la început, cu burta peste oraş. La un semn, pe care l-am pierdut, s-a dezlănţuit potopul. Apa curgea de peste tot şi nu găseam, în agitaţia şi frica mea de mărunt pămîntean, corabia lui Noe ca să mă salvez. Mi-am zis: "A sosit Apocalipsa!". Voi fi sau nu aleasă? Văzînd cum cad crengi şi copaci în calea mea, cum dopurile de mizerie au astupat canalele şi scurgerile iar apa învolburată şi murdară cucereşte, nestingherită, teritorii după teritorii, cum zgomotul furtunii acoperă şi nimiceşte şoaptele rugăciunilor mele, cum aburii se ridică din pămînt şi îmbracă clădirile, rămînînd doar firmele luminoase suspendate, ireal, la înălţime, am înţeles că, prea păcătoasă fiind, am să fiu lăsată aici. Întotdeauna mi-a fost frică de apă şi de necunoscutul întins pe la fundul ei. Deşi am făcut înot de performanţă, n-am deschis niciodată ochii. Nici în bazin, nici în mări sau oceane. Nu vreau să văd ce este în măruntaiele ei. De cîteva minute, am înţeles de ce. Pentru că acolo se adăpostea sfîrşitul meu. Minutele de panică. Vreau să mă sustrag, să ies din trafic. Imposibil. Nu mai există nici dreapta, nici stînga - ca în politica de la noi - nici înainte şi-napoi, nici trotuar, nici bordură. Doar imensitatea apei. Buuun! Hai să-mi orînduiesc ultimele imagini cu care să plec desenate pe retină. Sinaia! Oraşul celor mai frumoase amintiri şi întîlniri, un loc binecuvîntat unde am simţit ce înseamnă iubirea, tandreţea, protecţia unor părinţi formidabili. Clădirile, pietrele, Castelul Peleş poartă şi poveştile mele. Foşnetul rochiilor de regine şi prinţese s-au amestecat cu freamătul pădurii anunţîndu-mi prezenţa, prieteni şi prietenii care au răsărit din trecut, din pămînt şi iarbă verde în recenta mea fugă de Bucureşti, acolo, la Sinaia. Diferite etape ale existenţei mele şi-au găsit, în fiecare zi, cîte un reprezentant: din maşina personală a apărut, deodată, chipul lui Purcărete, pe care îl ştiam în Norvegia, la Cazino am dat peste Chiribuţă - pe care îl lăsasem în Franţa - şi peste vocea seducătoare a lui Penciulescu, cu care vorbisem în Suedia, la Mînăstire, părinţii speciali ai prietenei mele, O. S., în parc, atît de încercata familie C., în curtea Vilei Ceramica, Ovidiu Lipan Ţăndărică, idolul fiului meu, pe o terasă, năvalnică şi tumultoasă în relatări, prietena mea C. B.... Într-un fel, toţi aceştia m-au aruncat în trecut ca să nu văd faţa hidoasă a prezentului: un oraş sufocat de indolenţa contemporanilor, acoperit peste tot numai de gropi, mari, ca nişte tranşee, de o vînzoleală demonstrativă şi gre-ţoasă a îmbogăţiţilor de peste noapte care-şi plimbă "fetiţele" în maşini ameţitor de luxoase, de viloaie de prost gust care au înfulecat pîrtia de schi din Plaiul Vacii, de preţurile imense pentru servicii de doi lei, de nepăsarea funcţionarei de la poştă care vorbeşte minute în şir, privindu-mă în ochi, fiind interesată cum s-a terminat episodul din Tînăr şi neliniştit, dacă sărmăluţele au fiert şi copilul a făcut caca, o conversaţie purtată pe-ndelete pe banii statului şi pe nervii mei, de tarabe cu chiloţi şi roşii storcite, laolaltă, de circulaţia, ca pe Bulevardul Magheru, pe drumul spre Peleş, neoprită de nimeni, nici măcar de semnul interzis, încurajată chiar de cel pus să o oprească, în schimbul unei mite, măruntă şi nesemnificativă, azvîrlită pe geamul maşinilor de mitocani şi recuperată, tîrîş, de slujbaşul indisciplinat, de traficanţii de droguri ce schimbă saluturi în argou cu poliţiştii... Un oraş atît de aglomerat şi, totuşi, atît de părăsit. Deşi legată la ochi de amintiri, am reuşit să văd, prin ţesătura lor, urîtul prezentului într-o superbă ramă a trecutului. Cu asta să plec eu? Şi dreptul la imagini m-a trădat? Păcătoasă şi nevrednică mai sînt! Lacrimile îmi ţîşnesc. De frică, de ciudă. Se unesc cu şuvoaiele de afară. Mai mari. Şi mai mari. Cad cu capul pe volan. Cît să fi stat? Afară era noapte de-a binelea cînd m-au trezit bătăile în geamurile maşinii. Chipuri hidoase se împingeau ca să mă zărească mai bine. "Tot cu urîţii ăştia îmi duc traiul şi în iad?", m-am întrebat, privindu-i cum se-nghiontesc. "Doamna Marina...". I-auzi, mă cunosc. Peste capul unuia am văzut poarta mea cea roşie, proaspăt vopsită. Iadul e încă pe pămînt. Vocea lui Marie Laforet îmi sparge timpanele: "Je t'aime, je t'aime, j'aime ta voix qui me disfait je t'aime..."