Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Intrarea în Timp. Un Jurnal pentru posteritate de Mihaela Albu

Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp, Humanitas, 2016.

Respectând o dorinţă testamentară, Editura Humanitas a iniţiat un act de restitutio pe multiple planuri, publicând anul acesta primele trei volume din seria de autor Matei Călinescu.

Profesorul Matei Călinescu, unul dintre exilaţii români care a reuşit să-şi continue cu succes cariera profesională în străinătate, a rămas în conştiinţa foştilor studenţi, a colegilor, dar şi a multor iniţiaţi în tainele literaturii, ale teoriei literare, ale criticii şi istoriei literare un punct de referinţă pe harta valorilor româneşti. A publicat în ţară, dar şi în Statele Unite, cărţi apreciate ce au cunoscut astfel mai multe ediţii şi traduceri. Nu ne propunem aici o listă bibliografică. Volumelor sale ştiinţifice, scrise în română şi engleză (din care amintim Five Faces of Modernity – în română: Cinci feţe ale modernităţii şi Rereariding – în română: A citi, a reciti: către o poetică a (re)lecturii ), li se adaugă trei volume de poezie şi romanul-eseu Viaţa şi opiniile lui Zaharias Lichter. Cu o menţiune specială – pentru prezentarea noastră – semnalăm Amintiri în dialog, un schimb de rememorări cu vechiul său prieten Ion Vianu.

Poate nu întâmplător, seria de autor, apărută într-o ediţie elegantă şi ingenios concepută, nu se deschide cu un volum de critică sau teorie literară, ci cu unele de memorialistică. Aflate la graniţa cu literatura, concurând-o totuşi, mai ales datorită talentului prin care povestirea unor fapte se îmbină cu reflecţiile ori cu referinţele literare, Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp şi Portretul lui M. sunt primele din serie, urmate de o ediţie definitivă a romanului-eseu amintit mai sus. În cele ce urmează ne vom referi însă la primele două scrieri subiective. Iar această alegere nu este deloc întâmplătoare, dacă ţinem seama de modalitatea autorului de a-şi fi conceput întreaga operă. Confirmă informaţia şi cea care s-a ocupat de editarea jurnalului, Raluca Dună, încă din deschiderea „Notei asupra ediţiei”: „Într-un interviu pe care i l-am luat lui Matei Călinescu în 2004, el recunoştea că scrierile sale, de la poezie şi roman, la teorie şi critică literară, se subscriu, privite retrospectiv, unui proiect autobiografic global, un puzzle din care, în acel moment, lipseau câteva piese.”

Ultima „piesă” o constituie jurnalul „altfel”, care, citit în prezentul nostru, devine pentru lector o retrospectivă asupra vieţii şi întregii opere a celui ce-şi pregătea astfel „ieşirea din timp”. În ceea ce numise Un fel de jurnal (1973-1981), publicat în 2005, aşa cum consemnează diaristul însuşi în Prefaţa datată 10 decembrie 2008 şi inclusă în cel altfel, „ideea de postumitate nu juca nici un rol”, dar deschiderea sa, cu consemnările dintre anii 2004-2007, îl evocă pe Matthew (M), fiul decedat în 2003, al cărui portret (publicat şi în limba engleză) devine un pandant al jurnalului. Cartea şi primele capitole se completează reciproc şi, dincolo de exerciţiul de rememorare (benefic, într-un fel, pentru tatăl îndurerat ce-şi evocă fiul în diverse etape ale vieţii), ambele încearcă să dezlege enigma genetică, cauza autismului, dar şi enigma sufletului şi minţii tânărului M. (N.B. – versiunea în limba engleză poartă titlul Matthew’s enigma!)

Acest altfel de jurnal începe aşadar cu rememorări. Şi dacă, aşa cum notează autorul, „în memoria subiectivă, ca şi în vis, nu există timp”, iar „tot felul de simultaneităţi sunt posibile” (p. 23), putem spune că şi în receptarea momentelor unor segmente de viaţă povestite sunt posibile astfel de simultaneităţi. De la amintirea „trăirilor vechi” la conştiinţa unui diagnostic ce taie orice speranţă de viitor, de la evocarea fiului, a părinţilor, a bunicilor şi a prietenilor din tinereţe la consemnarea stării fizice dintr-o zi sau alta, acest jurnal diferit de standardul comun cuprinde în sine nu numai informaţii de ordin subiectiv, dar şi multe de interes general, relatări din care se conturează pe lângă momentele de istorie personală, şi unele de istorie mare. Iată o pagină reală, dar şi simbolică din istoria României aflată în anii grei ai sovietizării ţării noastre: „Monumentul funerar a fost ridicat, la comanda lui Tilică, în primul deceniu al secolului XX. Soarta a vrut ca el însuşi să nu fie înmormântat alături de mama sa (el a murit în lagărul de la Sighet, în 1954, şi trupul lui neînsufleţit a fost, cum se proceda pe atunci în gulagul românesc, aruncat în groapa comună). Mormântul a fost deschis în 1951 pentru a primi pe bunica mea paternă, soţia lui Tilică, Elena Burileanu, decedată la Craiova, în domiciliu forţat, într-o cameră de subsol, cu o fractură a colului femural pentru care n-a fost primită la spital, fiindcă făcea parte din categoria duşmanilor poporului”. (p. 67)

Avem aşadar în faţă un jurnal altfel şi pentru că multe pagini de memorii fac legătura cu cele din Amintirile în dialog cu Ion Vianu. (Însemnarea din 26 iunie 207 – aflăm din subsolul paginii – „include, conform indicaţiilor autorului, un fragment inedit scris în 1993” chiar pentru citatele Amintiri.) Proiectul autobiografic global se luminează astfel şi din acest unghi.

Tema principală a cărţii nu este, cum am putea crede la prima vedere, acel laitmotiv întâlnit din loc în loc în însemnări – one day at a time, a trăi adică de la o zi la alta, în sens spiritual, desigur, având permanent conştiinţa că acea zi poate fi ultima. Din momentul aflării că are cancer în fază avansată şi până la data de 7 iunie 2009 (deci cu puţin peste două săptămâni înainte de a pleca din această lume), consemnările diaristice şi amintirile sunt scrise totuşi sub imperiul sfârşitului implacabil. Totuşi, tema cărţii este alta – şi anume valoarea memoriei, perpetuarea prin amintire a unor trecute vieţi. Tot ce păstrăm în memoria noastră şi reînviem din când în când prinde un contur filtrat prin propria noastră personalitate. „Ceea ce rămâne în memorie e fără îndoială ireal, dar nu e fals. Participă, într-un fel, la viaţa celui care-şi aminteşte.” (p. 43) Pentru Matei Călinescu, pe lângă cei dragi dispăruţi, sunt păstrate în amintire şi casele copilăriei care „fac parte dintr-o irealitate particulară, dintr-o inexistenţă pe care o port cu mine, în mintea mea, semnificativă pentru mine, constitutivă chiar.” (p. 60) Tot ce trăieşte în memorie îşi prelungeşte astfel durata. Pe un plan superior, cuvântul scris contribuie la veşnicie.

De aceea, nu întâmplător, una dintre re-lecturile favorite ale celui aflat aproape de prag este În căutarea timpului pierdut. Timp regăsit şi figuri reînviate devin astfel amintirile consemnate în jurnal – cei din familie, evocaţi mai sus, dar şi prieteni plecaţi de pe pământ – Nichita, Miron Chiraleu, Mitică Peristeri, Adrian Marino, Vlad Georgescu ori cei de care se desparte el însuşi prin propria plecare în Lumea Nouă – Ionel Vianu, Mircea Ivănescu (căruia îi dedică de altfel jurnalul), Annie Bentoiu (ale cărei memorii le citeşte cu interes) şi mulţi alţii. Memorialistul aduce – prin resorturile memoriei sale – un timp trecut, cunoscut direct sau la a doua mână, şi filtrează, desigur, informaţia prin propria subiectivitate. În acelaşi timp, parcurgând pagină după pagină, cititorul dublează şi el datele cu experienţa şi gradul său de receptivitate. Matei Călinescu însuşi devine la un moment dat cititor al consemnărilor lui Annie Bentoiu. În această postură, dar şi de martor al evenimentelor descrise de memorialistă, autorul jurnalului – ce nu poate fi un cititor neutru – reflectează asupra acestei duble filtrări datorate implicării: „Mai ales memorialistica despre o vreme în care ai trăit şi tu se oferă aproape de la sine unei duble lecturi: a textului şi a propriei memorii /…/ ba chiar unei triple lecturi, dacă se întâmplă să fi cunoscut personal autorul sau persoana despre care se vorbeşte.” (p. 83)

Jurnalul acesta altfel dă aşadar seamă asupra unor evenimente mai mult sau mai puţin personale, e străbătut de la prima la ultima filă de tragism (boala şi moartea fiului, urmate de conştiinţa celei proprii), dar ceea ce-i conferă unicitate – în opinia noastră – provine din meditaţiile diaristului asupra unor evenimente, asupra unor cărţi, dar mai ales asupra oamenilor cu care s-a intersectat în viaţă. Peste toate însă – firul cald al valorii prieteniei: „Dincolo sau dincoace de teorii, eu îmi păstrez credinţa în prietenie, mereu pusă la încercare, mereu reînviată din propria-i cenuşă./…/ Bunătatea, generozitatea, simpatia sunt şi ele, în felul lor, mijloace de cunoaştere şi de recunoaştere, care există în prietenie …” (pp. 300-301)

Dar, de fapt, ce înseamnă scrisul, nevoia de a aşterne pe hârtie evenimente, gânduri, stări ori de a consemna reflecţii pe marginea cărţilor citite (sau re-citite) decât o permanentă încercare de cunoaştere a lumii în care trăim, de a-i dezlega parte din misterul vieţii şi al morţii. Toate puse sub semnul lui fugit ireparabile tempus, a acelui Timp pe care şi autorul îl ştie finit, dar, prin literara scrisă, prelungeşte durata şi intră în postumitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara