Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Interviu cu Dasso Saldívar „Am devenit un cititor fervent al Veacului de singurătate“ de Tudora Şandru-Mehedinţi

În luna septembrie l-am cunoscut la Madrid pe scriitorul columbian Dasso Saldívar, autorul unei opere de referinţă intitulate sugestiv Gabriel García Márquez. Călătorie spre obârşie, biografia cea mai completă, veridică şi emoţionantă a marelui său compatriot.
Dasso Saldívar s-a născut la Antioquia (Columbia) în 1951. A studiat Ştiinţe Politice la Universitatea Complutense din Madrid, oraş în care trăieşte din 1975. Din tinereţe s-a dedicat jurnalismului cultural şi criticii literare, colaborând la prestigioase publicaţii din Spania şi America Latină: Estafeta Literaria, El País, Diario 16, Cuadernos Americanos, El Espectador etc. În lumea literelor s-a remarcat ca poet, prin Voces del barro („Vocile lutului”), dar şi ca prozator, ca autor de povestiri (în 1981 oraşul Valladolid i-a decernat Premiul Jauja pentru Povestiri), de romane: Los soles de Amalfi („Soarele din Amalfi”), La subasta del fuego („Licitaţia focului”) şi de eseuri: volumul XIXdel siglo XX, consacrat unor scriitori columbieni. Însă opera magna, care i-a adus o binemeritată notorietate, este monumentala biografie a celebrului laureat columbian al Premiului Nobel, reconstituirea cea mai documentată, riguroasă şi totodată fascinantă a vieţii creatorului de geniu care a scris Un veac de singurătate.
Publicăm un fragment din biografia semnată de Dasso Saldívar şi un interviu cu acesta. Autorul va susţine o conferinţă la Bucureşti ca invitat al Institutului Cervantes.

Tudora Şandru Mehedinţi: Care a fost impactul acestui impresionant demers biografic, despre care García Márquez a declarat: „Dacă aş fi citit înainte Călătorie spre obârşie, nu mi-aş mai fi scris memoriile”?

Dasso Saldívar: Cartea s-a publicat în Editura Alfaguara, în 1997, într-un tiraj de peste cincizeci de mii de exemplare, având imediat un amplu ecou internaţional. Astfel, a fost tradusă în zece limbi: engleză, franceză, germană, portugheză, greacă, polonă, olandeză, coreană, chineză şi mandarină, cele două limbi majoritare din China, unde a fost publicată în o sută de mii de exemplare şi distină cu Premiul Naţional de Excelenţă pentru Literatură Străină pe anii 2001-2002, acordat de Ministerul Culturii din această ţară. Iar acum sper ca la anul să apară şi în limba română, în tălmăcirea ta, la Editura Rao care a avut fericita idee de a publica seria de autor García Márquez.
Pe de altă parte, opiniile şi comentariile criticii internaţionale au fost în marea lor majoritate elogioase, poate chiar exagerat de elogioase. Astfel, compatriotul meu, scriitorul William Ospina, afirmă: „Cu greu ar putea izbuti alt biograf să ne redea suflul torenţial al acestui uragan de miracole poetice care este viaţa lui Gabriel García Márquez, transmiţându-ne vraja lumii din care face parte Gabo”. Însă pentru mine, mai presus de aprecierile presei de specialitate, sunt mărturiile care mi-au parvenit din partea unor simpli cititori. În acest sens, poate că recompensa cea mai mare pe care am avuto ca scriitor a fost scrisoarea de la Judy Ortiz, în care îmi povesteşte că a citit Călătoria spre obârşie într-un moment realmente dramatic al vieţii ei, când credea că nu va putea învinge boala de care suferea. Dar cartea mea a determinat-o să-l recitească pe Gabo, aşa încât acum este convinsă că lectura biografiei şi recitirea operei maestrului stau la baza însănătoşirii ei depline. Păstrez această scrisoare ca pe o decoraţie.

T.Ş.M.: Ai menţionat în câteva rânduri că, preţ de mai bine de douăzeci de ani, ai trăit obsedat de două întrebări cruciale: cine este de fapt omul care a scris Un veac de singurătate şi care este realitatea istorică, socială, culturală, familială şi personală ce pulsează în creaţia marqueziană. Care sunt amintirile tale ce explică „obârşia” acestei statornice şi atotstăpânitoare preocupări? Cu alte cuvinte, cum l-ai descoperit pe García Márquez?

D.S.: Pasiunea mea pentru literatură, îndeosebi pentru poezie, la început, s-a trezit din primii ani de liceu. Colecţionam cu înfrigurare pe atunci cuvinte şi versuri. Răsfoiam dicţionarul în fiecare zi, precum fac unii cu Biblia, şi am ajuns să-l ştiu aproape pe dinafară; citeam de asemenea poeme, povestiri, dar şi istorie, astronomie şi biologie de prin enciclopedii. Însă nu mă încumetam să mă apuc de romane, căci le găseam prea lente, prea pline de cuvinte excesive şi de descrieri fără rost. Îmi amintesc că un coleg m-a îndemnat să citesc În căutarea timpului pierdut, Muntele vrăjit sau Madame Bovary, dar tentativele lui de a mă ademeni au fost zadarnice. Până când, într-o bună zi, mi-a spus: „Citeşte un roman care e foarte actual, un roman minunat, care vorbeşte despre viaţă, despre lucrurile pe care le-am trăit cu toţii; se numeşte Un veac de singurătate şi e scris de Gabriel García Márquez”. Pentru prima oară auzeam numele acesta. M-am hotărât atunci să-mi cumpăr romanul, apărut în Editura Sudamericana din Buenos Aires, cu sobra şi frumoasa grafică a pictorului mexican Vicente Rojo, şi am început să-l citesc chiar în autobuz, în drum spre casă. De la primul paragraf m-a învăluit o aură intensă de nostalgie, uimire şi admiraţie. Am simţit, citind apoi toată cartea, că în proza ei fermecătoare şi poetică, muzicală şi vizuală, ce curgea cu graţia transparentă a apei cristaline, cuvintele şi lucrurile, cuvintele şi lumea, cuvintele şi viaţa, cuvintele şi visurile erau totuna, sălăşluiau laolaltă şi nu separat, cuvintele nefiind o nebuloasă sonoră în afara lumii reale, ci ceva integrat în aceasta: erau cuvinte pline de viaţă, de fiinţe, de gesturi, priviri, sentimente, emoţii, în aşa fel încât eu le percepeam însufleţite şi vrăjite, într-atât încât personajele şi întâmplările din roman au ajuns să-mi pară mai adevărate decât realitatea din jur. Şi astfel am devenit un cititor fervent al Veacului de singură- tate. Pasiunea mea de cititor a fost atât de covârşitoare, încât simţeam nevoia să am tot timpul cartea la îndemână, chiar şi atunci când mă ocupam cu altceva. Acum ştiu că am fost captivat nu doar de poezia, frumuseţea şi fantezia ei debordantă, ci şi de faptul că aceste atribute erau menite să capteze şi să redea realitatea columbiană şi latinoamericană cea mai profundă. A afla cine este acest magician şi a încerca să identific aceste locuri, întâmplări, personaje şi valori, căutându-le legăturile cu geneza şi realizarea romanului ( şi, în genere, cu toată opera marqueziană) mi-au ocupat mai bine de două decenii, adică o bună parte din viaţă, fiind aşadar „obârşia” îndepărtată a biografiei pe care am dedicat-o plăsmuitorului miticului Macondo.

T.Ş.M.:Pornind de la inspirata caracterizare a lui William Ospina, care afirmă: „Viaţa lui García Márquez este un labirint care trebuie reconstruit prin lupte şi clipe de răgaz, mituri şi legende, cânturi şi cărţi, ghicitori şi enigme”, ar fi interesant să ne mărturiseşti cum ai reuşit să duci la bun sfârşit o operă de asemenea anvergură, împlinind o datorie aş spune naţională faţă de marele scriitor, căci se ştie că valorificarea creaţiei sale proteice a fost făcută mai întâi de argentinieni, apoi de mexicani, apoi de Mario Vargas Llosa cu entuziasta sa Istorie a unui Deicid, şi apoi de spanioli, francezi, americani şi suedezi. Dar, aşa cum remarcă pe drept cuvânt tot William Ospina, „ Până la apariţia acestei lucrări curajoase, profunde şi sensibile, cititorii columbieni nu-i dăduserăm nimic lui García Márquez, însă el ne dăruise totul, inclusiv un loc pe harta literară a lumii”.

D.S.: După ce am citit şi recitit toate cărţíle maestrului publicate până la începutul anilor şaptezeci, m-am lansat în căutarea autorului acestor miracole. Prima mea intrevedere din nenumăratele pe care le-am avut de-a lungul anilor a fost cu una din surorile lui, Aida, călugăriţă salesiană şi directoare a unui liceu de fete din Copacabana. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am telefonat. Din fericire, când ne-am intâlnit mi-am dat imediat seama că e o fiinţă jovială şi plină de naturaleţe, şi mai ales o excelentă povestitoare. De la bun început am ştiut că talentul de a povesti nu era un har exclusiv al scriitorului, ci mai curând o trăsătură distinctivă a familiei, cum am putut constata ani de zile în cursul întâlnirilor cu părinţii, fraţii şi surorile lui. Vreme de peste zece ani am strâns materiale, discutând cu toate persoanele cu care Gabo a avut legături, începând cu şirul nesfârşit de rude şi cu prima lui învăţătoare din Aracataca, apoi cu profesorii şi colegii de liceu şi mai târziu cu cei din redacţiile marilor ziare, şi până la oamenii pe care i-a avut în jur în perioadele petrecute la Roma, la Paris, în Venezuela, în Cuba în cursul primei etape a revoluţiei şi, în sfârşit, în Mexic. La oceanul de informaţii şi mărturii obţinute de la toţi aceştia, s-a adăugat materialul enorm cules din bibioteci şi arhive din diferite oraşe ale lumii, însumând articole, eseuri, monografii, reportaje despre scriitor, şi desigur numeroasele călătorii pe care le-am făcut pe urmele maestrului, în Columbia, unde am străbătut jumătate de ţară, dar şi în Mexic, Cuba şi Spania. De bună seamă, mărturiile cele mai emoţionante au fost cele ale lui García Márquez însuşi.

T.Ş.M.: La aceste momente de vârf se referă şi ultima întrebare. Ce au însemnat pentru tine întrevederile cu scriitorul, în casa lui din Mexic?

D.S.: Am avut norocul de a fi petrecut împreună două seri în luna martie a anului 1989, stând de vorbă în tihnă. Consider că a fost un mare noroc, fiindcă pe atunci accepta să primească tot mai puţine vizite ale unor ziarişti sau cercetători ai vieţii şi operei lui. În cei peste douăzeci de ani de petrecuţi citindu-l şi iscodindu-i viaţa, nu-l văzusem niciodată în carne şi oase, şi în cele două sau trei rânduri în care aş fi putut s-o fac am hotărât să mă abţin. Explicaţia e simplă şi ţine de un fel de solidaritate: ştiam că, oriunde s-ar afla, în orice ţară din lume, se făcea veşnic o coadă nesfârşită de cititori care aşteptau să-l vadă ca să- i ceară autografe, să-i spună cuvinte de recunoştinţă sau pur şi simplu să-l pipăie spre a se convinge că mitul este real. Pentru un om atât de sfios şi ocupat ca el, toate astea trebuie să fi ajuns un adevărat chin, şi am hotărât să nu mă alătur teribilului asalt, cel mai bun mod de a-i mulţumi fiind acela de a-l lăsa în pace ca să aibă timpul şi liniştea de a ne desfăta mai departe cu literatura lui. Dar biograful fără astâmpăr din mine mă tot îmboldea.
García Márquez este un amfitrion atent şi încântător, cu o atenţie dezinvoltă şi totodată intensă, şi atât de exclusivă încât interlocutorul are senzaţia că i-o acordă numai şi numai lui. Ştie la fel de bine să asculte şi să converseze, şi înainte de a vorbi preferă să afle ce are de spus interlocutorul, pe care îl scrutează cu privirea-i pătrunză- toare până în străfundul sufletului, dându-şi imediat seama ce gânduri are. Aşa cum a mărturisit în repetate rânduri, este un nostalgic fără leac, şi îi este nespus de plăcut să evoce vremurile copilăriei, ale adolescenţei şi ale începuturilor literare. În cazul lui este mult mai mult decât un simplu exerciţiu de nostalgie: e o reîntoarcere la rădăcinile fiinţei şi operei sale.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara