Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Insperiența onirică de Irina Petraş

Viața mea de noapte, cartea mea aflată sub tipar, pornește de la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi, ceea ce vezi, simți, înțelegi, pe scurt, trăiești în vis/prin intermediul viselor este o experiență de consistență și însemnătate (aproape) egale cu ale experienței diurne, în stare de veghe. Și visele intră în definirea de sine, și ele lasă urme, și ele te construiesc. Pe de altă parte, povesteavieț ii-în-stare-de-veghe și povestea-viselor-nopții sunt ambele interpretări subiective și larg condiționate de contexte, sunt ficțiuni la distanță egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână.
I-aș spune vieții de noapte in-speriență, fiindcă se petrece înăuntru, un înăuntru cu mai multe sensuri: e experiență aproape exclusiv mentală (spun „aproape” fiindcă trupul răspunde și el, haotic, la semnalele viselor: plânge, transpiră, se zbate); se întâmplă sub pavăza somnului, cu acces limitat al voinței, al minții diurne la desfășurările sale; nu are martori exteriori, nici măcar visătorul, căci el are memoria viselor proprii fluctuantă – și le amintește bine, foarte vag ori deloc. Visul e o in-speriență strict individuală, o aventură singuratecă – nu te poate însoți nimeni, nici un om în carne, oase și gând! – și, de cele mai multe ori, neclară și stranie chiar și pentru visătorul însuși. Dar asta nu înseamnă nicidecum că visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta personală, cu voia ori fără voia ta. Nu știu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezi destul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…”. Ele ar putea fi materia neagră, partea copleșitor de importantă a universului personal la care accesul ne e limitat și alunecos.
Memoria, ca și visul, are funcție interpretativă. Pe câteva detalii „reale”, poate lucra liber și legitim, deopotrivă, istorii întregi. Poate ține, la o adică, locul Istoriei. Și în vis mă pot întoarce acolo. Și în vis, „privirea” îmi poate fi, când și când, ațintită. Dacă nu cumva e chiar el, visul, ațintirea. Trecutul nu se reînvie, se evocă. În trecut nu se revine, cel ce revine e altul. De observat imediat că povestitorul de vise e și el un altul, nu poate reveni cu adevărat în visul său. Încearcă doar să refacă mental insperienț a alterului său ca s-o poată include zestrei sale existențiale. Deși cred că o explicație biografică poate fi identificată în spatele fiecărei secvențe luxuriant-onirice, cred că și ele lucrează matematic. Adică în haosul lor există o propensiune autonomă spre formă, una care se ivește de la sine, fără cauze identificabile și fără intervenții divine. Vezi morfogeneza lui Turing.
Lucrând după comandamente mai puțin stresate de cerințele zilei sociale, familiale etc., visul selectează urme ale trecerii noastre și le dă alte înțelesuri. Interpretările sale sunt mereu ambigue și nu de puține ori de neînțeles. Interpretarea viselor o înțeleg mai ales cu visele ca subiect: ele interpretează date acumulate de creier; nu ca obiect (complement) care suportă, așteaptă interpretări: ele trebuie interpretate. Le descriu încercând să aflu care le e punctul de plecare, ce anume din trecut le-a stârnit povestea, nu le interpretez pe ele ca semne premonitorii. Sau, mai exact, e la mijloc o dublă, multiplă interpretare. Creierul meu interpretează, în regim nocturn, materialul acumulat de-a lungul anilor de viață și îl traduce sub forma unor povești parțiale, fragmentare. Visătorul încearcă, la trezire, să deslușească interpretarea la care a „asistat” și mai interpretează o dată, în regim diurn. „Adevărata” poveste nu e nicăieri. Sau e mereu pe drum, work in progress. Ca mâinile lui Escher care se desenează, la nesfârșit, una pe cealaltă.
O ipoteză atrăgătoare: visul ca școală, ca antrenament oniric de răspuns la emoții negative reale. Se crede că, în timpul somnului, creierul nostru scanează memoria emoțională. De îndată ce identifică urme ale unei emoții negative, construiește un coșmar în jurul ei. Un fel de, zic eu, alertare de celule albe (leucocite) în jurul unei infecții. Un fenomen imunitar oniric. Coșmarul detonează amenințarea, o rezolvă și, deci, o neutralizează. O problemă ar fi că invazia in-otică („aproape de urechea noastră”, opus lui ex-otică, „departe de urechea noastră”) a imaginilor horror înregistrate peste zi poate fi receptată ca amenințare și prelucrată printr-un coșmar, dar unul inutil, căci amenințarea e fictivă. Dar poate că nu e de tot inutil. Ororile rămân orori, indiferent cum și unde le experimentăm.
Pentru Paul Valéry, „poezia este o artă a limbajului; anumite combinări de cuvinte pot produce o emoție pe care altele nu o produc și pe care noi o numim poetică… toate obiectele posibile ale lumii obișnuite... se găsesc deodată într-o relație indefinibilă, dar minunat de potrivită cu modurile sensibilității noastre generale; ele se găsesc muzicalizate, având rezonanțe unele prin altele, își corespund parcă armonic. Universul poetic astfel definit prezintă mari analogii cu ceea ce putem presupune despre universul visului” (Poezii. Dialoguri. Poetica și Estetica, 1989; Trad. Ștefan Aug. Doinaș). Poezia și visul ca limbaje esențiale și oarecum complementare. Căci poezia e învăluire, referire ambiguă, încifrat-deschisă la întrebările ființei profunde, iar visul e chiar tentativa de dezvăluire, nici ea lipsită de ambiguități, a aceluiași miez misterios.
Încercând să le interpretezi, ești hoț al propriilor tale vise. Cam ca în Inception, filmul lui Christopher Nolan: știința ficțională a împărtășirii viselor presupune pătrunderea în mintea celorlalți pentru a fura idei ori pentru a planta acolo unele noi. Stârnind visele nopții, nu e sigur că nu e tulburată relația dintre veghe și somn, că nu circulă altfel informația dintre ele. Interpretarea unui vis are întotdeauna legătură cu visătorul și doar el are acces la toate conexiunile biografice. Să încerci să înțelegi de ce ai visat un vis anume e un exercițiu de cunoaștere mai adâncă a propriei tale vieți, de explorare, prin intermediul memoriei, a propriei tale creșteri în timp.
La trezire, dacă e memorabil și nu se lasă ușor șters de lumina zilei, visul e o poveste știută deja întreagă, rotundă. O povestești în curgere firească de la început: „Se făcea că eram pe malul mării…” și o depeni spre momentul trezirii, care e și finalul poveștii. Uneori brutal. Partea de poveste cețoasă a visului e marcată și prin formula numai lui aplicată „se făcea că…”. Acest intro e din aceeași familie cu „a fost odată ca niciodată…” sau chiar cu „era să…”. Separă lumile: cea reală și împlinită în concretul zilei de cea imaginată anume de născocitorul de basme, de lumea „oarecum” reală, dar cu coordonate mereu neclare a visului, de lumea ipotezei, a faptului gata să capete realitate, dar necăpătând-o, rămânând promisiune frisonantă de cele mai multe ori. Reflexivul impersonal – se făcea – conservă neîncrederea față de adevăratul subiect al viselor proprii.
Ochiul care se deschide înăuntru –se deșteaptă, ar zice Eminescu: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă” – și lucrează liber apare și în cazul visului. Omul în stare de veghe e mereu grăbit, nu adastă, hărnicia lui e obligatorie dacă vrea să supraviețuiască. Visătorul, însă, chiar dacă se oprește pentru a reîncărca baterii stoarse peste zi, are, dormind și visând, și o porție de lene la îndemână. Oprit din goana de peste zi, visătorul nocturn are timp să exploreze alene și alte fețe ale vieții sale.
Dacă e adevărat că la nivelul atomului particulele par să dețină capacitatea de a fi simultan în mai multe locuri, s-ar putea ca aceasta să fie o trăsătură a întregului univers. Multiversurile coexistă în imensitatea densă a materiei negre. Iarăși metaforizând, visul îmi pare dotat cu această capacitate a simultaneității, chiar dacă nu reușește să delimiteze net mai multele universuri pe fondul întunecat al nopții. Nu le-aș numi universuri paralele, căci ele se întâlnesc, se ating. Nodurile și răscrucile lor pot aluneca adesea în coșmar, tocmai fiindcă persistă ceața, ambiguitatea. Mintea logică își slăbește hățurile, informațiile acumulate și stocate după o anume rânduială de zi se revarsă la întâmplare. Una cu tâlc, poate, dar tâlcul ei rămâne în umbră.
E important să vezi visele ca experiențe/insperienț e valide prin ele însele. Nu divinația mă interesează, nu modul în care oamenii au presupus de la început sensuri ascunse și străine în textura viselor și au încercat să le dezlege după „ghiduri” și „îndreptare” prescrise de alții. Cred că interpretarea cea mai bună o poți da tu singur, tot așa cum privirea ta lucidă asupra propriei vieți e cea mai apropiată de „adevărul” tău, cu condiția să nu-ți fie străin exercițiul interpretării, al meditației, să ai destulă forță pentru a obiectiva perspectiva, luând distanță, și a o pune în relație.
Visul lucrează cu materialul clientului, dar are inovații rebele, de mare designer. Poate ajunge să mă viseze el pe mine. Nu am visat, ci am fost visată. Un poem oniric (În vacanța de vară) plin de sugestii publică Gabriel Chifu în România literară nr. 37/2017: stranietatea peisajului, modificându-se treptat sub ochii celui care se descoperă într-un vis, fiind el însuși visat și silit să îndeplinească, înaintând pe o scară lichidă, un plan străin. Îmi vine în minte nuvela Păianjenul, a lui Hans Heinz Ewers (trad. Paul Zarifopol) prezentă în Antologia prozei fantastice – alcătuită de Roger Caillois în 1966 și apărută la noi în 1970 – în care jocul dintre personaj și țesătoarea ce se zărește la geamul casei de peste drum începe ca un joc – el se amuză că gesturile sale sunt pe loc imitate, maimuțărite, orb și implacabil de silueta de vizavi. Prins în joc, înțelege prea târziu că el e cel care face supus gesturile sugerate de țesătoare. Că strivește între dinți un păianjen când e găsit mort nu-i decât o revanșă târzie și inutilă…
Aș introduce și o altă idee. Aceea a măștilor. A teatrului. A rolurilor. Dacă în stare de veghe vocea mea se întretaie cu vocile celorlalți și „adevărul” se încropește din confruntări cel mai adesea cu martori, în vis eu sunt, de fapt, singurul vorbitor. Visătorul lucrează ca un ventriloc. Cei care îi apar în vis spunând una sau alta nu sunt decât „împielițări” ale poveștilor scornite de vis pentru a pune ordine în depozitul subconștientului ori pentru a introduce ordinea convenabilă. Nici un personaj cu nume și chip real pe care îl visez nu vorbește el însuși, ci joacă, prin mine, rolul pe care visul meu ficționant i-l prescrie. Iar rolul acesta nu ține întotdeauna seama de ceea ce știu, la lumina zilei, despre un anume personaj. Întocmai ca în opera de ficțiune, toate personajele ascultă de scriitor/visător, fiindcă el le dă viață și cuvânt, dar, cum s-a observat adesea, teritoriul ficțiunii nu e unul supus și docil până la capăt, uneori personajele își îngăduie răzvrătiri, gesticulații pe cont propriu. Se vorbește despre „aripile” fanteziei fiindcă aceasta, de tine stârnită și alimentată, te poate purta în zboruri scăpate de sub controlul tău strict.
Complexitatea viselor nu poate fi ușor tradusă în cuvintele zilei, își pierd magia, misterul. Emoția. Sunt ca o elaborată, lucrată, încâlcită ciornă pe care o treci „pe curat”. Capătă oarecare logică, firește, dar își pierde luxurianța, febra.
Îmi dau seama că titlul, Viața mea de noapte, e chiar mai potrivit decât pare. Imposibilitatea de a reproduce în cuvinte întreaga bogăție a viselor ține chiar de calitatea lor de „viață de noapte”. Și în sensul ei de petrecere până spre ziuă sub cețuri etilice ori euforizante de tot felul, cu excitații deșănțat senzuale, viața de noapte trimite la ceva tulbure, petrecut în penumbră, cu nesocotire de reguli, cu contururi neclare, cu multe secvențe încălecate ori uitate la trezire. Dacă ne gândim la șanț în sensul de îngrădire, dar și de ciudățenie, ieșire din obișnuit, deșănțarea e una dintre mărcile visului.
Visele mele sunt atât de multe, de dense, încât mi se întâmplă, preț de-o clipă, să nu pot spune sigur dacă o anume amintire e din viață ori din vis. Oricum, viața noastră se împarte, cum ar spune Marcel Moreau, „între atracția hăului și fidelitatea față de balustrade”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara