Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Însemnări pariziene de Mihai CANCIOVICI


Revederea Parisului de fiecare dată creează emoţii, trezeste speranţe, îţi oferă bucurii si satisfacţii artistice cu totul speciale.

Mi-am dorit să particip la câteva spectacole deosebite ale Operei Mari, pregătite anume pentru sfîrşit de an. La conducerea artistică a Operei Mari din Paris a venit dirijorul Philippe Jordan, care împreună cu directorul general Nicolas Joel se preocupă de a înnoi repertoriul (anul acesta se montează „Ring"ul wagnerian), dar şi de a atrage solişti, dirijori şi regizori importanţi ai momentului. Opera Mare nu este un teatru de repertoriu, precum Viena, dar titlurile existente promit să fie interesante şi mai ales la o înaltă ţinută artistică şi muzicală.

Am văzut, astfel, un spectacol cu Andrea Chănier de U. Giordano, mai puţin cântat acum în lume, din păcate, opera fiind deosebit de frumoasă. Într-o regie neoclasică, coerentă şi funcţională, a lui Giancarlo del Monaco, sub bagheta sigură şi înţeleaptă a lui Daniel Oren, prezent adesea la Paris, au evoluat trei artişti bine aleşi: tenorul Marcelo Alvarez, într-o formă vocală excepţională, conferind rolului acea nobleţe şi generozitate cu totul speciale; soprana Micaela Carosi, mai puţin cunoscută, dar o bună stilistă, care a înţeles eleganţa şi spiritul de sacrificiu al Maddalenei di Cogny; şi baritonul rus Sergey Murzaev care are un glas puternic, frumos timbrat şi, aş zice, se află în acest moment într-o mare ascensiune artistică. A fost un spectacol de zile mari, într-o regie care a slujit textul liric, oferind, în acelaşi timp multe sugestii simbolice percutante.
La Palais Garnier am avut şansa de a vedea Platée, a lui Jean-Phillipe Rameau, considerată de exegeţii operei ca cea mai barocă dintre operele baroce care s-au scris. Spectacolul este o operă-balet creată de compozitor pentru o cununie princiară de la curtea regelui Ludovic al XVI-lea. Lucrarea este, de fapt, o parodie muzicală a năravurilor de la curtea Franţei, urmărind un subiect banal, pigmentat, însă, cu poante comice. O nimfă ridicolă se crede iubită de Jupiter, iar acesta îşi bate joc de ea, încurajând-o în visele stupide, cu intenţia de ai da o lecţie soţiei sale geloase Junona. Laurent Pelly a regizat spectacolul cu multă fantezie, folosind toate nuanţele şi paletele comicului, fiind servit de o întreagă echipă omogenă de solişti, excelent de bine condusă. Am remarcat talentul şi mobilitatea tenorului Paul Agnew în interpretarea partiturii titulare. Soprana Mireille Delunsh a realizat o creaţie în adorabila sa arie în rolul Thaliei. Spectacolul are o poezie, este antrenant şi dinamic. O singură rezervă mi-o pot exprima privind concepţia regizorală: folosirea corului plasat într-un cadru contemporan, în destule ipostaze în care se amestecă stilurile crează, fără îndoială, confuzii de idei. Un stil unitar de interpretare, fără imixtiuni care pot trăda chiar ideea regizorală ear de dorit pentru coerenţa spectacolului. În mod cert, eroul central al seratei a fost dirijorul Marc Minkovski care a condus formaţia şi corul Les musiciens du Louvre-Grenoble. Un mare artist, rafinat specialist în muzica barocă, dirijor cu simţul nuanţelor, atent la evoluţia soliştilor de pe scenă, Marc Minkovski participă, în acest fel, la desăvârşirea unui spectacol viu, în care şi el devine interpret.

M-am bucurat, apoi, de două reprezentaţii de balet ale Operei Mari, cu atât mai mult cu cât preţuiesc enorm această companie pe care o pot considera una din cele mai bune din lume la ora actuală, prin profesionalism, seriozitate, spirit de exigenţă, dar mai ales printr-un efort artistic uriaş.

Am văzut astfel, baletul Spărgătorul de nuci de Ceaikovski, prezentat, prin tradiţie, în fiecare an de sărbători. Este producţia creată de Rudolf Nureev în 1985 pentru Opera Mare din Paris, un spectacol feeric, plin de fantezie, într-o regie dinamică pe care o urmăreşti cu sufletul la gură. Interpreţii principali au fost Myriam Ould-Braham în Clara şi balerinul rus invitat Nikolai Tsiskaridze, în dublul rol Drosselmeyer - Prinţul. Amândoi s-au armonizat perfect, dansând pas de deux-ul final cu o mare acurateţe tehnică. Excelent este ansamblul, etalându-şi o perfectă coeziune şi omogenitate a mişcărilor.

Un spectacol de balet absolut unic a fost cel prezentat la Palais Garnier de companie sub genericul Baletele ruse ale lui Diaghilev la comemorarea a 100 de ani de la premiera lor la Paris. Întrunind patru titluri sub trei coregrafii, seara de balet a reprodus cu fidelitate, într-o atmosferă de respect faţă de modelul primordial şi de actul artistic cu valoare de document, lucrările: Le Spectre de la Rose de Weber şi Petrouchka de Stravinski în coregrafia lui Mikhaïl Fokine; L'après-midi d'un faune de Debussy în varianta lui Nijinski şi Le Tricorne de M. de Falla, în coregrafia lui Léonide Massine. Aceste piese coregrafice au intrat, cu timpul, în repertoriul Operei Mari din Paris, iar acum au fost adunate într-un singur spectacol cu valoare simbolică, omagială. Menţionez că s-au păstrat identic atât decorurile, cât şi costumele iniţiale, oferindu-se astfel o imagine documentară, de arhivă a lor. Le Tricorne, de pildă, păstrează machetele decorurilor şi costumelor lui Picasso.

Soliştii au fost excelenţi, demostrând calităţile stelelor baletului parizian actual: Delphine Moussin şi Josus Hoffalt în Le Spectre de la Rose, Yann Bridard în L'après-midi d'un faune, Vincent Chaillet şi Alice Renovary, în Le Tricorne, dar, mai ales Nicolas Le Riche, în Petrouchka, care s-a impus ca un artist dramatic cu o forţă de interpretare unică. El este, într-adevăr, o stea a baletului francez contemporan.

Şi pentru ca amintirea Parisului de sărbători să fie şi mai copleşitoare, am trăit un moment unic, aproape mirific. În ultima zi a anului a trecut pe lângă mine, zburând pe o trotinetă, ca un copil ghiduş, spiriduşul hărăzit al muzicii de operă Rolando Villazon, care mi-a zâmbit făcându-mi semn cu mâna ca şi când m-ar fi cunoscut odinioară, pentru ca mai apoi să dispară în mulţime. M-am bucurat că s-a vindecat şi că-l vom revedea curând pe scenă. A fost pentru mine un porte-bonheur de Anul Nou.