Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Insemnari de Livius Ciocarlie

Insist ca într-un vis urât să citesc până la capăt jurnalul Sylviei Plath, o fiinţă care, într-adevăr, nu putea trăi şi care te sileşte să simţi că nici tu, deşi o faci de aproape opt decenii, nu poţi.
De altfel, nu poţi să trăieşti decât pentru că te-ai obişnuit să trăieşti. Mă duc aproape zilnic la „alimentară”; acum, fiindcă n-am fost de o săptămână, mi-e groază să mă duc (ca să ajung până pe Victoriei ar trebui să fiu cosmonaut). Mi-a fost totdeauna frică de aşa-numitele „sărbători” (24 decembrie - 7 ianuarie) fiindcă întrerup drastic obişnuinţa de a trăi.

Ar fi vremea să mă scol şi nu reuşesc. Sylvia Plath nu putea fiindcă voia să se întoarcă în burta mamei. Eu, mai terestru, fiindcă mi-e bine în burta acestui pat. S.P.: „Adevăratul păcat este amărăciunea. Şi de asemenea această lene care a dominat la mine mereu”. Ştiu. Cât de bine ştiu!

Jurnalul este, pe aproape tot parcursul, deprimant. De unde ar reieşi fie că jurnalul – numai al ei ? – nu-i literatură, fie nu-i adevărat că literatura, oricât de aspră, te scoate din contingent. Excepţie, câteva portrete caustice, unele chiar la sfârşit, scrise cu opt luni înainte de a – din iniţiativă proprie – muri.

Îi telefonez lui popa să-i fac urări de sărbători. Aflu: alaltăieri au înmormântat- o pe Mansi. Cu el, 65 de ani de camaraderie, aproape 60 cu ea. De când am venit noi aici, ne-am întâlnit mult prea rar. Poate, sau nici atât, o dată pe an. Am fost la ei anul trecut, tocmai de Crăciun.

Carnetul de adrese al unui om de o anumită vârstă este un cimitir.

– Când Maxone era mic, bradul ajungea până în tavan, de trebuia să-l tăiem. Pe urmă, el creştea şi bradul se micşora. Acum, că nu mai vine, bradul nu mai e deloc. –Iar pe ăla mare mă învredniceam să-l aduc personnellement, în spinare, de la Obor!

Ceea ce numim iubire este, în marea parte a vremii, totuna cu a-ţi face griji. Simt cum îmi taie respiraţia grijile pentru ea, pentru ele şi pentru el. Două lucruri mi-au umplut viaţa: tihna şi neliniştea de a trăi.

Ce urât ţi se întunecă viaţa când îţi doreşti ceva ce nu poţi să ai. Barem ştiu că pentru mine nu doresc nimic. Ce folos!? Edgar Lee Masters: „Nu de mine, până la urmă, îi era din cale-afară grijă lui Dumnezeu!”.

Casele părăsite parcă ştiu. Îndată încep să se ruineze. Aşa, fosta ambasadă a Israelului, pe Toamnei, centrele culturale maghiar şi spaniol, pe Batişte şi pe Marin Serghiescu. Ai zice că se scofâlcesc.

Una dintre scenele cele mai frumoase din cinema este aceea când Falstaff (Orson Welles) şi un bătrân îşi evocă tinereţea. Aşa şi noi: „Mai ţii minte cum am fost o dată până la Mihai (Piaţa Victoriei, n.m.) pe jos?”.
Carl Sandburg: Hai să ne-ncălţăm cu papuci călduroşi
să ne pregătim un punch fierbinte Şi să stăm de vorbă despre…
Cel mai mult mi-a plăcut un roman poliţist bulgăresc, numai şi numai pentru că avea titlul Frumos e timpul mohorât.

Din ce în ce, obosesc din nu se ştie ce. Ceea ce îmi permite să nu fac bună parte din ce trebuie să fac. Rămâne, inconturnabil, ceea ce nu se face să nu fac.
Nu mai am energie sufletească decât pentru azi. Tot ce trebuie făcut mâine, poimâine, săpătămâna viitoare, pare de speriat.
Când vine vremea să şterg praful în cameră îmi spun, o zi sau două, parcă nu-i atâta praf…
Când am o carte în mână, sau chiar şi un stilou, mai merge cumva… Când însă ies în lume şi dau peste amploaiaţii ei…
Ioan. Es. Pop: „şi nu se ştie niciodată cine pe cine, cine cu cine şi când şi la ce”.

e.e. cummings: „…nu mai sunt tineri acei ce nu mai greşesc”. Nu mai sunt tineri – şi nici măcar chiar vii.

Mona, Marie-Christine şi noi. Este titlul unei cărţi pe care ar urma s-o scriu, despre călătoria noastră în Irlanda. Însă cum n-am fost niciodată în Irlanda, nu cred că am s-o scriu. Prin urmare, mai bine mă trezesc.
Ioan Es. Pop (dacă nu mă înşel): „la patru dimineaţa mustim de împăcare şi spaimă
iar orele s-au făcut uriaşe. va mai dura”.

Eu mă trezesc la trei – după ce dorm cinci ore, T la patru – după ce doarme două. Ea îmi spune la ce s-a gândit stând trează, eu îi povestesc ce am visat (dormind).

Judecând după vise, inconştientul nui deloc elementar ci, cum spune şi Freud, combinagiu. Ieri, Corina ne-a spus că, din cauza durerilor cervicale, se duce la înot. Noaptea l-am visat pe Achim Dragomir. Legătura: Corina înoată foarte bine, iar Achim a învăţat-o nu să înoate, ci să schieze corect.
Pe Achim nu l-am cunoscut de aproape. Cu noi, desăvârşit. Totdeauna amabil, totdeauna senin. La tenis, singurul care nu avea vanitatea de a se înfuria.

Brusc, o amintire de acum doi ani, când cu imprudenta întoarcere târzie la Talence. Aproape de „rezidenţa” în care locuisem, s-a defrişat o parte dintr-un domeniu lăsat în paragină, apt pentru a-ţi da voie să-ţi imaginezi lumini de baluri. În loc, s-a amenajat un parc. Sărăcăcios, prefabricat.

Stau întins pe patul care e, vorba lui Maxone, mon préféré. Cu mine, Schopenhauer, Nadas, Sylvia Plath. Unde poate fi mai bine, altundeva, pe pământ ?

Caut în jurnalele lui Cărtărescu o frază despre imaturitate, fără mare speranţă de a o regăsi (bine zis!). Dau peste altceva: „E stressul ciudat şi înspăimântător al bucuriei de a trăi, care trezeşte în noi un sentiment de vinovăţie”. N-am acest sentiment. Numai mijlocindu-l prin reflecţie, gândindu-mă la suferinţa altora, pot să-l am. Ciudată e poate asocierea dintre bucuria de a trăi şi gândul liniştit că, peste nu multă vreme, am să mor.
Sylvia Plath: Soon, soon, the flesh
The grave cave ate will be.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara