Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Insemnari de Livius Ciocarlie

În spaţiul public, nu importă ce ai de spus. Îţi trebuie o voce autorizată, iar autorizaţia se obţine în baza unei chimii speciale, a unei lungimi comune de undă, a ceva ce nu se poate defini. N-o ai, nu vei fi auzit.

Corina îmi spune ce a citit într-un sondaj despre cartea mea „de anul trecut”. Îi răspund, de bună credinţă, că n-am avut carte anul trecut. Păi, dacă nici eu nu mi-o amintesc… Totuşi, pentru că ce spunea era de bine, observ cum de două zile încoace păşesc mai apăsat, ca un om responsabil, un autor, vorba „fazanului”, de luat în serios.
E drept, mai am şi eu câte un fan. Ieri am dat peste unul. Îndată ce am obţinut mărturisirea că-i place ce scriu, l-am asigurat de buna mea părere despre gustul lui.
Prin urmare, am devenit o făptură culturală pe care cu greu o mai vezi ştergând praful sau făcând alte treburi dintr-astea, subalterne, care nu mai sunt de rangul ei.
Andrei Belîi: „Tot ce există / Pare / Cu neputinţă”. (Să nu exagerăm! Fac şi eu ce pot, ca s-o ajut pe T. De exemplu, dimineaţa „fac” şi patul ei. Chiar azi i-am explicat: „Să cunoşti şi tu protocolul, dacă într-o zi nu voi fi disponibil. Mai întâi, întinzi bine cearşaful. După aceea pui pijamaua, perna. Pui cu grijă pătura şi observi că n-ai pus mai întâi cueta. Furioasă, smulgi pătura şi reiei operaţia până o duci la bun sfârşit”.)

Aflu ceva ce nu ştiam despre relaţiile din familia lui Thomas Mann. Ce-i sigur este că nici un părinte iubitor n-ar trebuie să-şi dorească un copil care să fie mare artist. Aşa cum orice aberaţie teoretic posibilă s-a şi întâmplat în realitate, cum prin mintea şi imaginaţia individului trec cele mai teribile orori, la marele artist acestea vor fi obsesii oirganic înrădăcinate şi din ele e făcută, în bună parte, arta lui. De aceea, o operă de puternică originalitate e periculoasă (vezi tema din Doctor Faustus) – iar îndărătnicia contemporanilor o ştie -; periculoasă până ce nu se potoleşte prin ceremonioasă includere în patrimoniul cultural.
Vasăzică, e limpede de ce nu sunt un scriitor mai bun decât sunt. Nu mă obsedează (îndeajuns) lucrurile detestabile pe care, la o vârstă sau la alta, le-am gândit, ori, mai rău, le-am şi făcut.

Citesc Stephen eroul. Încă nu întâlnisem un asemenea portret al prostiei omului deştept. În disputa dintre mamă şi fiu pe tema lui Iisus, ea spune numai vorbe de bun simţ, iar el, cu mult ifos, numai prostii. Tulburător este faptul că acest personaj, privit cu mare admiraţie de Joyce, seamănă ca două picături de apă cu un autoportret.
E adevărat că mai târziu Stephen va vorbi şi altfel, ca tot omul deştept, care nu-i tot timpul prost.

Ce poţi să zici despre o frază ca „Pentru un om cu inteligenţă obişnuită ca tine poate fi, dar nu pentru mine…”, frază spusă cu seriozitate? Altceva nimic decât că Stephen e un imatur. Ceea ce nu-l împiedică, ba poate îl ajută, ca tot ce spune în continuare să fie sclipitor.

Pentru ca egocentrismul lui Stephen să nu mai pară de om necopt este nevoie de exagerare – practicată şi de Cioran – care să-i dea ceva majestuos:
„– Socoteşti, poate, că mintea ta e mai importantă decât Irlanda!
– Da, bineînţeles”. Gombrowicz ar fi contrasemnat.
Şi alţii. Radu Petrescu, cum ar veni.

Ce se adaugă în Ulise, faţă de Stephen eroul, pe lângă feluritele tehnici, este adâncime, emoţie, tensiune. Acum, Stephen nu mai este imaturul foarte inteligent, acum el suferă pentru că n-a îngenuncheat la patul de moarte al mamei, pentru că nu crede. Iar despre un biet zălud se spune: „Urât şi zadarnic, gât slăbănog şi păr încâlcit, şi o pată de cerneală, o bală de melc. Şi totuşi, cineva îl iubise şi pe el, îl purtase în braţele ei şi la inima ei”.

Nu văd cum ar putea un cititor obişnuit, citind nu studiind, să urmărească paralelismul cu Homer. Totul e aluziv, cu trimiteri la care numai şcoala de pe vremuri îţi dădea acces.

Stau şi mă întreb cum se face că m-am făcut aşa deştept. De unde citeam romane cât mai pe înţelesul omului, de mă şi pregăteam să caut în mansardă Ialna, ca la 13 ani, m-am apucat acuma să-l citesc pe Joyce. L-am auzit pe Mihăieş că scrie o carte despre el şi mi-am zis el poate să şi scrie, eu nu pot nici să citesc!? Şi uite că citesc, şi nu în silă, chiar dacă nu clarvăzător. Mă inundă plăcerea de a citi. Dacă aşa merg lucrurile, să vezi ce minte brici o să am la 90 de ani!

O vreme, după ce terminasem de scris o poezie mare, pe tiparul Eminescu-Coşbuc, am ţinut jurnal fără să ştiu că era singurul lucru pe care aş fi fost în stare să-l fac. Pe urmă, ca să „revin” la literatură, şi neputând, am început să experimentez. Să inventez feluri de a scrie. Între altele, să pun unul lângă altul flaşuri; imagini disparate din trecut, de peste zi, vorbe auzite, „frânturi” de gând, orice. Acum îmi dau seama că eram pe cale să-l resuscitez, după trei decenii, pe Joyce. Decât că…

„Cu trup înfometat, noptatec, jinduia mut să adore.” Joyce a muncit câteva ore la această frază, aflu. Aş zice că asta înseamnă să fii scriitor dacă nu m-ar încurca oarecum personajul lui Camus, din La peste, care lucrează de o viaţă la fraza: „Par une belle matinée du mois de mai, une élégante amazone parcourait, sur une superbe jument alézane, les allées fleuries du Bois de Boulogne”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara