Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Însemnare despre Ion Horea de Gabriel Dimisianu


Am citit zilele trecute, cu destulă întârziere faţă de momentul în care mi l-a oferit Ion Brad, volumul său masiv de amintiri si documente istorico-literare.

L-a intitulat Dincoace de munţi (Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008) şi cuprinde corespondenţă inedită, amintiri proprii sau ale altora, transcrieri de vechi articole, interviuri, poezii, fragmente de proză. Totul e grupat pe secţiuni dedicate unor personalităţi din epoca traversată, scriitori, oameni de artă, jurnalişti etc. E multă lume şi de tot felul convocată acolo, de la Tudor Arghezi, cu el deschizându-se volumul, până la Ion Cristoiu, care îl închide. Ion Brad nu e la prima iniţiativă de acest fel. În 2007 scosese la aceeaşi editură volumul Aicea printre ardeleni, de factură asemănătoare. Promite şi altele. Brad s-a aflat multă vreme, din anii 50 ai trecutului veac până de curând, pe diferite paliere ale ierarhiei culturale şi diplomaţiei, cunoscând mulţi oameni şi participând la multe evenimente. Şi-a creat relaţii în medii diverse, a primit scrisori, memorii, ca persoană oficială, dar şi de la confraţi, de la prieteni. Cărţi cum este aceasta de care vorbesc ar trebui să-i intereseze pe istoricii literari şi ai vieţii publice, ai instituţiilor culturale, ai mişcării teatrale etc.

Dar subiectul însemnării mele nu este propriu-zis cartea lui Ion Brad, ci faptul că, citind-o, am dat în ea de un text care m-a impresionat în chip special, m-a emoţionat pur şi simplu, mărturisesc. Despre ce este vorba?

Un capitol din carte i-l dedică Ion Brad lui Ion Horea, vechi confrate şi prieten, poate cel mai vechi dintre prietenii săi în viaţă. Sunt acolo mai multe scrisori de la „zgârcitul epistolier" Ion Horea, dintre care prima, „cu scrisul lui ca nişte cărări de furnici prin iarbă", datează din îndepărtatul an 1954. Sunt şi alte schimburi de mesaje între cei doi, unele sub forma dialogului liric, prin poezii ale unuia cărora celălalt le răspunde tot prin poezii. Unei balade despre „cei ce nu mai sunt" a lui Horea îi răspunde Brad printr-un „Epilog". De fapt la poezia lui Horea am vrut să ajung, o elegie declarat villonescă despre cei dispăruţi. Despre cei care, nemaifiind, „cu ei se depărtează şi veacul ros de cariu". Veacul pe care ne obişnuisem să-l numim „al nostru", dar care nu mai este astfel. Iar întrebarea unde sunt cei care nu mai sunt rămâne, desigur, fără răspuns:

„Dar unde-s Radu Stanca, Enescu, Eta, Nego, şi Dominic şi Regman, şi Gari şi Cotruş? Doinaş închide Cercul..."

Fatidicul Cerc totuşi nu se închide, nu s-a închis. I-a cuprins pe alţii şi pe alţii, în şir nesfârşit: „Dar unde-s Mazilescu, Marcel, Titel, Nichita, Ivaşcu şi Ioana, Silvestru şi Roger? Dar unde-s Grigorescu şi Adi, nelipsita şi cel ce-am fost eu însumi, pe-acolo, unde e?"

Mă întreb la fel despre mine, despre toţi. Mă văd împreună cu toţi la România literară, în Ana

Ipătescu, apoi la Casa Scânteii, mutaţi vrând-nevrând. Eu şi Horea împărţim aceeaşi încăpere, frăţeşte, cu birourile faţă în faţă. Eu având de-a face cu criticii, cu autorii de recenziii. Horea cu poeţii, cu poetele. Amândoi cu nemulţumiţii de cum s-a scris despre ei.

Mă întâlnesc cu Horea din când în când în staţia de autobuz de la Gemeni, unde ne îmbarcăm pentru Piaţa Romană. Vorbim de una, de alta, de orice, dar nu şi despre anii petrecuţi împreună la România literară. De ce? Poate că ne opresc umbrele, siluetele de fum ale celor care au fost şi nu mai sunt, evocaţi cu atâta har de Ion Horea.

Curios lucru! Am dat peste elegia lui Horea acum, în preajma zilei în care el împlineşte 81 de ani. Îl felicit cu melancolie din colţul acesta de pagină al revistei în care amândoi ne-am închis tinereţea.