Prin faptul că trăiesc adesea momente conflictuale, personajele îşi ies din fire şi înjură ca orice oameni. Nu mă voi referi la blestemele lirice cu o veche tradiţie în literatura noastră din vechime pînă la Arghezi şi parodia lui Topârceanu, şi nici la injuriile directe din poezia contemporană, oricît de memorabil ar fi poemul în care Marius Ianuş oferă sex oral instituţiilor de stat şi de interes public. Ci numai la personajele literaturii de imaginaţie care îşi răcoresc nervii prin rostirea de cuvinte mai mult sau mai puţin grele.

La I.L. Caragiale, numirea preopinentului moftangiu sau mai ales măgar este o insultă destul de gravă. Citind că, în scrisoarea caldă de recomandare, un amic îl făcuse de fapt măgar, povestitorul replică prin palme. Invers, la palmele primite de Mache, Lache îl numeşte măgar. Doar pentru că le spune urecheaţi mai mari ca el, fanii măgarului tenor îl bat măr pe Ion. Gudurău cînd se revoltă politic numeşte guvern bandiţi. Este înjurat la rîndul său de dumnezei mami. Nu pare grav. În rest, tot lucruri benigne care nu ar putea constitui azi prilej e mare supărare: moftolog, "nifilist", mangafa, mitocan, prea sec, mazetă. Chiar în atmosfera încărcată politic, bandiţii şi mizerabilii sînt numiri maximale. Blestemele sînt mai colorate. Ziţa îşi blestemă viaţa - a dracului şi-afurisită - pentru că nu merge la Iunion îi urează soră-sii - parol - s-o îngroape. Mitocanul }ircădău e calificat dispreţuitor: pastramagiule, dar azi nu vedem de ce ar fi asta o vorbă se ruşine. Călătorul din Bubicó blesteamă cîinele în gînd să-l ajungă turbarea - vedea-te-aş la Babeş. Blestemul îi dă, se vede, idei pentru că scoate căţelul din aşternutul coşului său tocmai sub pretextul pericolului de turbare prin supraîncălzire. Îl duce să ia aer şi îl face scăpat pe fereastră. Apoi şopteşte diabolic stăpînei un blestem devenit imposibil: mînca-i-ai coada!

Trebuie să regretăm că cele mai cumplite injurii şi blesteme ale literaturii noastre ne rămîn necunoscute. Exact prin arta prozatorului - Mateiu Caragiale - de a le descrie fără să le numească. Le rosteşte, la beţie, Pena Corcoduşa. Ce va fi spus ea încît să-l lase pe Pirgu însuşi cu gura căscată nu vom afla şi probabil nu-şi imagina nici măcar autorul. Pirgu îl face pe Paşadia nebun, iar acesta replică prin bufon abject. Cam atît, sîntem încă în belle epoque.

Dar şi în lumea bună, unde o stăpînă ca madame Piscopesco îşi poate denumi servitoarea, faţă de terţi, "dobitoaca". La Kiriţescu, guvernanta nemţoaică, "Fraila", înjură atît stăpînii, cît şi slugile (ţigan împuţit). Doamna casei o face şi ea dobitoacă, dar este auzită de apriga femeie ce nu rămîne datoare.

La alt nivel social, se vorbea mai crud. Topârceanu descrie un conflict de stradă comercială printr-o minunată perifrază: un combatant îşi exprimă dorinţa de a face amor cu Paştele matern al celuilalt. Nici văduva ultragială a lui I.L. Caragiale nu îi va reproduce judecătorului insultele lui Iancu Zugravul rezumîndu-le sub: facu-ţi, dregu-ţi. Nu se înjură deloc la Camil Petrescu, deşi se merge cu birja. Autorul e preocupat doar de tensiunea intelectuală a pasagerilor. Asupra limbajului frust al conducătorilor de vehicule, un personaj al lui Panait Istrati povesteşte anecdota vizitiului care îl transportă pe mitropolit. Nu îşi permite limbajul obişnuit şi caii nu percutează. Pasagerul, în criză de timp, dă dezlegare la sudalme şi echipajul ia viteză. La destinaţie, înalta faţă îi va reproşa doar că a înmulţit în injurii evangheliile, apostolii, tainele şi arhanghelii. Birjarul răspunde că a făcut-o conştient pentru că patru, şapte, doisprezece sînt numerale prea mici pentru o înjurătură savuroasă, cum se cuvine pentru o deplasare veloce. Caii lui funcţionează pe numere mari.

E bizar că harabagiul lui Creangă nu înjură, poate tot de sfială faţă de jupîniţa transportată. Vorbe tari la autorul Caprei cu trei iezi se află doar în ilustra Poveste a poveştilor. Conflictul e chiar declanşat de nervozitatea ţăranului care, întrebat ce seamănă, răspunde cu obrăznicie. Dumnezeu răspunde cu blestem, urîndu-i să răsară exact ce a pretins, şi uimindu-l pe Sf. Petru cu vorba buruienoasă. Se pare că puterea de anticipare a Domnului e slabă: blestemul se dovedeşte rentabil ţăranului, ce-i drept sfătuit de o babă care a tăiat lemne pe unde dracul însuşi abia a cules surcele. Baba primeşte ca răsplată un "vraf" de produse agricole. Ea indică ţăranului că, pentru încetarea acţiunii, elementele recoltate trebuie suduite: Ho, ho, haram nesăţios. Iată că injuria are efecte depresive! Pînă să afle de posibilitatea valorificării, agricultorul are timp să înjure savuros: băga-mi-aş genunchiul în vîjoiul cui ştiu eu.

Ca şi birjarii, militarii, mai ales gradele mici, înjură mult, desigur doar pe inferiori, dar fără sclipire. Excepţie face un plutonier de la Brăescu care avertizează un soldat: mă bag în famelia mă-tii.

Lumea interlopă şi suburbană a lui Eugen Barbu nu înjură. Cînd e cazul, hoţii şi gunoierii se insultă ceremonios ca nişte prelaţi. Ucenicul îşi exprimă dispreţul cu vorbe blînde: ca mielul eşti, Treanţă. Tu în pat ai să mori. Blestemul pentru nişte oameni de acţiune ca tîlharii e moartea bună. Alt personaj, un vînzător ambulant de ziare din zona Gării de Nord, îşi cîştigă existenţa şi amintind, ca o piază rea: ai să mori, ai să mori. Se lasă alungat contra cost. La îndemnul unui negustor, se duce pe pragul concurentului şi strigă moarte pomanagiilor.

Cu totul altfel stau lucrurile la Marin Preda. Colecţia de înjurături a personajelor acestuia, rurale şi urbane, este inegalabilă în literatura română. Încă din Moromeţii personajele înjură abstract, chiar metafizic: ...tu-ţi strădania mă-tii, ...adineaurea mă-tii. Nevasta e înjurată cu un regionalism inedit fa, dosădito. Blestemul curent la Siliştea e lovi-o-ar moartea (de vorbă, de Guică, de Bisisică). Catrina Moromete îşi blesteamă neamul oximoronic şi exorcist: neamul, lovi-l-ar moartea, să nu se stingă! Deci ea invocă moartea, tocmai ca neamul să nu se stingă. Superb rînd şi probabil cules de autor direct de la sursă! În toane bune, Ilie Moromete concede nevestei o moarte asistată religios: lovi-te-ar moartea cu popa-n braţe. Alt personaj urează: prăpădi-te-ar cîinii. Poreclele sînt însultătoare: Guica, Paţanaghel, Guica al doilea mai prost, Jupuitul, Chiorul (numele real e chiar mai rău - Bălosu). Urîtă e chiar A lui Parizianu, care aminteşte jignitor condiţia de bastard a numitului.

Cel care înjură de lucruri concrete (briceag, candelă etc.) e Cocoşilă. El îşi abordează prietenii cu pîrlitule, prostule. Cu neutrii şi duşmanii e mai sever: mănînci c... Dar înjurăturile nu sînt serioase. Cînd înjură Ţugurlan, lumea sare-n sus. Numai Moromete neagă cu superbie că a fost insultat (nu, pe mine m-ai combătut). }ugurlan totuşi îndeamnă ţăranii să se c... în ea de politică. Ulterior, Niculae Moromete o va face, intrînd în partidul comunist.

Fraţii se înjură între ei fără reţinere (boule, plăvane, tîmpito, ţestosule). Un blestem inedit e adresat lui Niculae de soră-sa: stare-ai bumben. Ilie însuşi e siderat, precum Pirgu de Corcoduşa, de expresia care îi este tradusă: să fie bolnav şi să stea cu dosul în sus. Marin Preda are şi un fragment, în Viaţa ca o pradă, unde teoretizează asupra diferenţelor de înjurături între regiunile istorice. Călca-te-ar vaca neagră a unui coleg ardelean nu îl impresionează ca o insultă reală. Acesta în schimb nu pricepe munteneasca injurie... în cur pe mă-ta. Adică de ce, la insulta de a fi sodomizat preopinentul, se adaugă şi mama acestuia. Mai inventivă e sudalma, pe care se pare că Preda nu o cunoştea, că ar fi citat-o: muri-mi-ar mă-ta. Ea sugerează, pe lîngă urarea macabră, că între înjurător şi mama inamicului există o anumită relaţie!

Şi în Cel mai iubit... personajele înjură din belşug. Un deratizator îşi precede înjurătura bîlbîită bab în bida mă-sii, cu interjecţia dispreţuitoare jjj... Necazurile, literar vorbind, încep cînd autorul pune şi lumea universitară imediat postbelică din Cluj să înjure ca la uşa bordeiului Guicii.

Un episod original legat de înjurături apare în romanul lui Constantin Chiriţă Cireşarii. Un ingenios cireşar, stabileşte detectivistic identitatea unui şofer după înjurăturile folosite şi îşi pune ciracii, aspiranţi şi ei la sublimul titlu de cireşar, să-l identifice pe camionagiul care ar înjura de pămătuf.

După 1989, restricţiile la cuvinte cad. De acest lucru a beneficiat mai ales teatrul unde limbajul crud este folosit şi azi din belşug pentru a sublinia realismul acţiunii. Aşa a apărut piesa Ziua futută a lui Nils de Ştefan Peca şi Morţi şi vii de Ştefan Caraman. În aceasta, personajele sînt nişte autopsieri. Ei nu pot rosti nicio frază care nu conţine cuvinte convenţional denumite "obscene". Cum ele sînt relativ puţine, dialogul devine extrem de monoton. Mai colorat este un personaj dintr-o piesă de T. Herghelegiu, un crainic radio care, cînd nu e la microfon, se descarcă repetînd obsesiv gîţii mă-tii.

Dacă părerea că nu e om să nu fi scris o poezie poate fi pusă la îndoială - ca încă o iluzie a literaturii române - aceea că nu e om să nu fi înjurat, măcar o dată în viaţa lui poate fi susţinută.