Numărul curent: 32

Cartea Românească:
Inginerie textuală de Daniel Cristea-Enache

Se vorbeşte şi se scrie destul de puţin, azi, despre Mircea Nedelciu, component de frunte al generaţiei '80, dacă nu chiar liderul ei apreciat şi respectat. Nu este, din păcate, primul exemplu care ilustrează lipsa noastră de memorie critică, şi nici ultimul. Autori din toate generaţiile (de la Ştefan Aug. Doinaş la Marin Sorescu, de la Ştefan Bănulescu la Cristian Po­pescu), frecvent elogiaţi pe timpul vieţii, devin după moartea fizică semnături tot mai şterse, ca şi cum vitalitatea scrisului, a operei, ar fi în directă legătură cu cea biologică. Critica s-ar cuveni să fie indiferentă la persoană, pentru a sublinia personalitatea ce stă în spatele unei creaţii. Iar micile jocuri de asociere profitabilă între comentator şi scriitor, cu distribuirea onorurilor în câmpul literar, ar trebui rărite; pe termen lung, ele ajung să pară ridicole. Căci, din două una. Dacă Mircea Nedelciu este un autor extrem de im­portant, de ce proza lui e atât de puţin discutată în prezent? Iar dacă nu este un scriitor realmente reprezentativ, cum ne explicăm vechile referinţe critice, numeroase şi aproape întotdeauna pozitive?
O explicaţie există, chiar dacă ea nu va părea prea măgulitoare. Reeditarea romanului Zmeura de câmpie îmi confirmă ceea ce aflasem demult: că autorul acesta atât de inteligent, cu lecturi întinse şi aprofundate, cu o mobilitate intelectuală deosebită şi o vie curiozitate în a desface mecanismele literaturii, nu se numără printre romancierii de calibru. Punctul lui forte îl reprezintă teoria. E un teoretician al prozei "noi", care adaptează strategiile autenticităţii camilpetres­ciene la condiţiile socio-istorice ale deceniului nouă. Reforma epică din care se naşte primul său roman, precum şi tehnicile enumerate de entuziasta Sanda Cordoş în prefaţă (perspectiva multiplă, citatul şi colajul, fragmentarea, focalizarea şi "montajul" cinematografic) sunt de găsit în Noua structură şi opera lui Marcel Proust şi în Patul lui Procust. Documentul, epistola, depoziţia, procesul-verbal, hârtiile foşnitoare din romanul "corintic" sunt uti­lizate masiv în Zmeura de câmpie, uneori cu rost, alteori fără. În vechea proză nouă, ele aveau rolul de a diminua o iluzie şi o convenţie dominantă: a verosimilităţii. Romanul realist, construit ca un ansamblu impunător ce ascunde în sine însuşi, precum piramidele, procedeele edificării, era făcut să se deschidă şi către un alt mod de înţelegere. Putea fi citit şi din alte unghiuri decât cel impus de estetica mimesis-ului. În primă şi ultimă instanţă, putea fi citit!... Întrucât construcţia, chiar modificată, rămânea importantă; de asemenea epicul, oricât de împins spre reflexivitate.
În Zmeura de câmpie, personalitatea roman­cie­rului se vede în destructurarea unei ficţiuni încă nestructurate. La nivelul metaliterar, intervenţiile, replicile, comentariile sunt abundente. Mircea Nedelciu scrie note de subsol; zgândăre curiozitatea cititorului şi apoi o "satisface" dând informaţii în avans şi în exces; introduce extrase din diferite cărţi şi îşi face personajele să se refere la el, Autorele care trage sforile. Autoreferenţialitatea, intertextualitatea, lectura în doi timpi şi în dublu sens, "inovaţiile" postmoder­nismului autohton sunt folosite copios şi, de la un punct încolo, redundant. Ele nu mai fac să respire ficţiunea, ci o substituie. Vechea convenţie narativă, integratoare în minuţia ei, este dezintegrată. Ce se pune în loc?

Trei personaje masculine (Radu A. Grinţu, Zare Popescu şi Gelu Popescu) şi unul feminin (Ana) rătăcesc şi îşi intersectează drumurile aleatoriu. Zare Popescu şi Gelu Popescu, care se înfrăţesc la Casa de copii şcolari din Sinaia (amândoi fiind consideraţi orfani), ajung să pară, în interiorul romanului şi în receptarea lui critică, fraţi de sânge. Încâlcind voit firele expunerii, autorul a ajuns la această mică enigmă, nesplicată de unii comentatori. Mai greu de explicat, din partea romancierului, mi se pare însă altceva. Mesajele amoroase ale Anei sunt, cele mai multe, scrise într-o românească stricată, cu puternică in­fluenţă ungurească; pentru ca, în alte ocazii, fata să se exprime impecabil. Ori eroina a învăţat româneşte accelerat, ori autorul a preferat să se tot joace cu mărcile maghiarei, în loc să se gândească la coerenţa registrului verbal şi stilistic. Revenind la traseele protagoniştilor, nu se observă nici vreo regulă, nici absenţa totală a regulilor. Ei ajung să se cunoască doi câte doi, fără ca al treilea să aibă habar de amiciţia existentă între ceilalţi. Ocazie pentru noi "surprize", pe cât de forţate, pe atât de stridente, în derularea opintită a romanului. Ana îl iubeşte la nebunie pe Zare Popescu, dar ajunge în braţele lui Gelu Popescu, fără să ştie că e fratele de cruce al lui Zare. Şi Radu A. Grinţu e foarte mirat să afle că aceştia doi se cunosc bine, şi încă demult. Se ştiu toţi cu toţi, dar nu ştiu unul de altul...
Sprijinită de proptelele acestor coincidenţe şi bizarerii, acţiunea romanului ajunge să se ramifice pe trei culoare, urmate leneş, previzibil de către autor. Singurele fragmente mai incitante sunt cele din scrisorile trimise de Zare Popescu fostului său profesor de istorie. Aici, teoriile unui autodidact în etimologie sunt aplicate pe o realitate lingvistică şi istorică în continuă transformare. Se schimbă obiectele şi stările, generaţiile, epocile, dar numele oamenilor şi ale lucrurilor, atent analizate, pot da o idee despre vechea configuraţie. E straniu totuşi că acest tânăr atât de pasionat de trecut, de istorie, nu are nici cea mai vagă curiozitate legată de părinţii lui, de propriul trecut. Nu-l interesează subiectul. În schimb, celălalt Popescu şi Radu A. Grinţu numai despre acest lucru discută: cum îşi pot regăsi şi reîntregi familia? Cum pot da de urma părinţilor? Gelu Popescu porneşte în investi­gaţii "pe teren", relatându-i apoi lui Grinţu, cu zgârcenie, episoade ale căutărilor lui. Iar Grinţu, cel mai mare dintre cei trei, îşi "cercetează" biografia cu antenele imaginaţiei, căutând nuclee pentru viitoare scenarii cinematografice. Aşadar, un erou este obsedat de etimologie; altul, de genealogie; al treilea, de cinematografie. Gusturile şi pasiunile nu se discută; însă ficţionalizarea lor, da. O deficienţă importantă a romanului stă în capacitatea lui redusă de insolitare. Mircea Nedelciu îşi obţine "surprizele" în chip ar­tificial. Le creează în eprubetă, după care, în loc să le dezvolte creativ, să le adâncească, le rulează într-un mod foarte obositor pentru cititor. Ingineria tex­tuală, la care se apelează încă din debutul ro­manului, marchează vizibil Zmeura de câmpie. La conside­raţiunile etimologice se adaugă capitolul amintirilor din război, fie ele inventate ori recuperate. De pe un culoar trecem pe altul, printr-un switch al prozato­rului care a găsit această soluţie convenabilă: să se refugieze după discursurile-stas ale personajelor. Când nu este etimologie, e genealogie; şi când nu e genealogie, e războiul al doilea mondial, prins în serii nesfârşite de mărturii şi fotograme. Asistăm la o prea lungă şi plictisitoare proiecţie de diapozitive. Dar roman de război nu e Zmeura de câmpie, cu toate că prima ediţie a cărţii a apărut la Editura Militară. Lipsit de suflu epic, ca şi de viziune lirică, Mircea Nedelciu ratează şi romanul de dragoste pe care l-ar fi putut contura. Sunt convins că Ana şi Zare i-ar fi dat o mână de ajutor... Nici un roman al prieteniei; nici unul social; nici unul politic. Nici, nici...

Meritul principal al autorului ţine de sfera prestidigitaţiei intelectuale şi ficţionale. Prin teoriile ingenioase pe care le preia, le adaptează şi le pune din nou în circulaţie, acest papă al textualismului românesc aproape că te convinge de valabilitatea sofismelor sale, asumate de o întreagă ramură a generaţiei '80. Cea mai bună proză este cea fără miez, fără structură şi fără formă. Iar lectorul ideal e cel care, parcurgând un astfel de roman slab şi indigest, pretinde că i-a plăcut la culme, pentru a nu fi cotat ca lipsit de gust, de doxă - şi conservator.