Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Infra-literatură de Răzvan Voncu

Cel mai dificil, pentru cititorul volumului Sînii verzi, de Florin Iaru, este să accepte că este scris de Florin Iaru.
Aceasta, deoarece nimic din personalitatea, cândva sclipitoare, a autorului luiÎnnebunesc și-mi pare rău, nici din năucitoarea răscroire a literaturii pe care a produs-o generația sa (și în care poetul a fost... centruatacant), nu a trecut în paginile din Sînii verzi. Volum care nu conține decât o aglutinare de bucăți searbede, fără haz, unele chiar fără cap și coadă, de proză „minimalistă”, scrise de un autor care parcă a uitat tot ce știuse, în anii debutului, despre poetică și naratologie.
Astfel, proza care dă titlul volumului narează, fără pic de umor, o întâmplare stupidă cu o fată, Adela, care are sânii prea mici și recurge la comprese cu mărar (?!), pentru a-i face să crească. Nu reușește, este surprinsă de fratele mai mic cu „sânii verzi” – adică înverziți de neobișnuitul tratament – și vestea se răspândește în târg. Adela nu se sinucide, din păcate pentru povestire, iar, la final, un băiat râvnit de toate prietenele ei îi spune că e cea mai tare femeie din lume, întrucât e singura cu sâni verzi.
În Furculița, personajul-narator e chiar o furculiță într-o farfurie de spaghete. Tacâmul parcurge diverse trasee, relaționează previzibil cu celelalte ingrediente din farfurie, este întrebuințat nemilos, ca orice furculiță, după care urmează concluzia autorului (cu pretenție de anti-morală): „Asta-i viața.” Se Înțelege că autorul a intenționat o parabolă: furculița este familistul uzat de existență. Dar, neavând nimic de spus și fiind atât de prost scrisă – gazetărește –, sensul ei se pierde În neant.
Într-o altă proză, din a doua jumătate a volumului, un bătrân de 79 de ani, Adam, primește un telefon imaginar de la un prieten, Milică. Convorbirea explorează fictiv mici episoade erotico-mahalagești din trecut, banale, însă, și, mai ales, redate într-un limbaj vulgar pe care, spre deosebire de Radu Aldulescu, Florin Iaru nu îl stăpânește, ci doar îl imită neconvingător. Finalul e... cutremurător: Adam îl șterge pe Milică din lista de contacte a telefonului. Proza nu are, evident, nici un sens, iar revistele de „Povestiri adevărate”, de care erau pline tarabele în urmă cu 20 de ani, conțin colecții impresionante de asemenea texte, fără a avea însă pretenția că sunt și literare.
Mai departe, în Agățău, proza e constituită din monologul unei tinere de condiție proastă și cam băutoare, aflată într-o cârciumă, și ea, de condiție proastă, rostit în fața unui bețivemerit. Tânăra îi reproșează comeseanului că, din cauza lui, nu poate avea o relație cu prietenul ei, care îl consideră pe respectivul un maestru și îl imită în toate, spre exasperarea fetei. Monologul se încheie, hodoronc-tronc (și absolut neverosimil) cu o invitație cu substrat erotic: „ – Ce mai aștepți? zice fata. Hai să plecăm repede de aici.” Probabil, pentru a justifica oarecum titlul.
Și așa mai departe.
Un prozator adevărat, ca Ion Băieșu, a făcut mici bijuterii din textualizarea unor asemenea momente banale și a unor personaje insignifiante, pentru că a topit totul în limbaj și a știut să sugereze tragicul în spatele comicului. Florin Iaru, aflat, probabil, în cel mai de jos punct al carierei sale, pare incapabil să schițeze o scenă și să ducă narațiunea la un deznodământ: unul, se-nțelege, care să justifice efortul de a o fi scris și, respectiv, de a o citi.
Eșecul este, înainte de toate, unul compozițional. Prozatorul lasă adesea impresia că nu știe, de fapt, încotro se îndreaptă narațiunea, sau că s-a plictisit singur de ce scrie, după numai zece rânduri, și deja se gândește la altceva. Dar nici eșecul stilistic nu e de ignorat: optzecistul Iaru, altădată un scriitor cu cunoștințe critice și teoretice, nu mai face acum diferența între stilul non-literar și simularea parodică a acestuia, așa cum apărea ea în prozele (și chiar în poemele) „cu navetiști” ale generației sale. El scrie în mod natural într-un cod neliterar, de tabloid, și trebuie spus cu franchețe că, la fel ca și în pamflete (murdare moral și ca vocabular, dar fără talentul unui Eugen Barbu), performanțele sale în materie sunt palide, sub nivelul unor maeștri ai mahalalei, ca maiînainte citatul Radu Aldulescu sau ca uitatul Stoian G. Bogdan. Iaru confundă senin trivialitatea propriuzisă cu pastișa sa, bancurile cu ludicul postmodern și non-sensul cu absurdul.
Din prețuire pentru promisiunea cuprinsă în volumele Cântece de trecut strada (1981) și Înnebunesc și-mi pare rău (1991), îi refuz lui Florin Iaru paternitatea acestei culegeri de... cum să spun?... adevărate necuviințe literare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara