Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Inevitabila subiectivitate de Mihai Zamfir

Știm cu toții în principiu că preferințele individuale și idiosincraziile proprii nu au ce căuta într-un dicționar și nici chiar într-o istorie – opere opuse subiectivismului, grad zero al comunicării. Limbajul, definițiile și exemplele dicționarului vehiculează în principiu limba standard a tranzitivității absolute. Orice inflexiune personală în asemenea texte se cere înlăturată ca o scorie inoportună. Dicționarul reprezintă – sau ar trebui să reprezinte – victoria absolută a denotativului, și cu asta toată lumea e de acord. Ajunge să deschidem la întîmplare orice dicționar!
Puțini s-au gîndit să verifice însă în ce măsură regula de bază este respectată de dicționarele concrete. Imediat ce părăsim principiile, vedem că visata transparență absolută a rămas un vis, iar realitatea dicționarelor și a enciclopediilor ascultă de alte comandamente. Cel puțin doi factori, intens perturbatori, bruiază în acest caz jocul științific: politica și spiritul de concurență.
Cultura noastră poate fi dată ca exemplu de amestec al subiectivității și al politicii în lexicografie. Nu întîmplător cel dintîi dicționar serios al limbii noastre, editat sub egida Academiei între 1871 și 1876, în două volume, întocmit de A.T.Laurian și I.C.Massim, a devenit încă din momentul apariției lui obiect de scandal și de ironii. S-a întîmplat ca cel dintîi și unul dintre cele mai solide dicționare ale limbii române să cadă în deriziune și apoi în uitare în urma unor polemici cu iz politic. Autorii lui – doi mari lingviști și istorici – au pierdut atunci pariul cu publicul din cauza inerentei defazări istorice căreia i-au căzut victime; adepți ai latinismului, ai renașterii noastre latine, ei rămăseseră mental la faza Petru Maior și Ion Heliade-Rădulescu. După ce, printr-omuncă de ani de zile, întocmiseră Dicționarul, nici claritatea și fermitatea definițiilor, nici stabilirea etimologiilor (în mare parte exacte) nu i-au salvat pe cei doi modești și învățați oameni de condamnarea publică. A fost de ajuns ca literați spirituali și la modă, dar cu pregătire lingvistică discutabilă, să facă cîteva glume ușurele pe seama operei lui Laurian și Massim (mă refer la Alecsandri și la Odobescu), pentru ca Dicționarul însuși, lucrat cu atîta trudă, să se transforme într-un anti-model. Cîteva etimologii fanteziste și cîteva forme lexicale inventate au cufundat în uitare o scriere monumentală.
La 1870-1880, latinitatea ieșise din actualitate. Ajunsese la modă reacția anti-latină, reprezentată de exaltarea misteriosului fond autohton și a elementului slav. Himericul proiect al lui B.P.Hasdeu, imensul său dicționar conceput în nenumărate volume însă doar început, făcea de preferință apel la etimologii slave, baltice, grecești etc. și reprezenta o nouă fază a influenței politice. Spiritul ce l-a animat pe Hasdeu, interogațiile sale clamoroase (Perit-au dacii?) aveau să obsedeze o întreagă generație contemporană cu el (vezi Nicolae Densusianu) și chiar pe cele următoare. Enciclopedismul hasdeian delirant în materie de lexicografie a dus la speculație incontrolabilă.
A trebuit să vină Sextil Pușcariu pentru a da Dicționarului Academiei rigoarea necesară, după ce ideile preconcepute ghidaseră lexicologia, devenită argument în dispute foarte depărtate de lingvistică. Dar la noi lucrurile nu s-au oprit nici după perioada interbelică. Autorii primului dicționar realizat la Institutul de Lingvistică imediat după preluarea puterii de către comuniști țineau să se delimiteze programatic de Sextil Pușcariu și să mărească artificial numărul cuvintelor de origine slavă, în detrimentul terminologiei recente de origine mai ales franceză, deci neolatină. Comanda politică acționa intens pînă și într-un domeniu protejat precum lingvistica.
Din fericire pentru seriozitatea științei românești, schimbarea politică executată de regimul de la București în raport cu Moscova a dus la îndepărtarea de linia politică sovietică și la dispariția fervoarei pro-slave a lingviștilor noștri. Această direcție menținîndu-se și în anii următori lui 1964, dicționarele noastre de după 1970 au devenit astfel opere științifice, în sensul deplin al cuvîntului. Să mai notăm încă o circumstanță favorabilă: dacismul extravagant ce a colorat în chip bizar ultimii ani ai ceaușismului, ani caracterizați printr-un soi de naționalism abisal, n-a exercitat nici un fel de influență asupra lexicologiei.
Dacă aria dicționarelor, în princpiu domeniu neutru și transparent, a fost agitată și tulburată de politică, domeniul mai larg al istoriei literare a suportat cu atît mai mult amestecul politicului, combinat cu spiritul de concurență al autorilor: subiectivitatea s-a manifestat aici în voie.
Cea mai mare parte a istoriilor literaturii române din secolul XX a avut la bază un impuls polemic. Intenționînd să ofere o viziune completă și obiectivă asupra artei literare, istoricii noștri literari ne-au dat mereu scrieri purtînd la vedere marca unor personalități inconfundabile. Astfel E. Lovinescu, luîndu-și în serios rolul de Titu Maiorescu al epocii sale, a început prin a compune o istorie a civilizației române, pentru a o continua cu o istorie a literaturii contemporane. Varianta ultimă a lucrării, editată într-un singur volum în 1937, sintetiza și aducea la zi observațiile schițate de autor ani la rînd asupra principalilor scriitori din secolul XX.
Apărută la cîțiva ani distanță, Istoria… lui G. Călinescu din 1941, dincolo de materializarea proiectului conceput de o minte genială și înfierbîntată, a avut un sens polemic precis, în speță antilovinescian. Dacă viziunea estetică a celor doi era asemănătoare, autorul Vieții lui Eminescu și-a propus să îi înfățișeze într-o lumină nouă pe scriitorii contemporani analizați de Lovinescu și să întreprindă substanțiale corijări. A plecat instinctiv de la fostul său maestru, de la Lovinescu, pentru a-l contrazice și pentru a trece dincolo de el.
Reacția la masivul tom călinescian nu s-a lăsat așteptată. Grupul lovinescienilor, format din Șerban Cioculescu, Tudor Vianu și Vladimir Streinu, a scris imediat o nouă istorie a literaturii, programatic anti-călinesciană, în care exagerările, fanteziile, judecățile peremptorii și literatura difuză de la Călinescu să fie înlocuite printr-o viziune temperată, rațională și „obiectivă” asupra literaturii. Nu știm cum ar fi continuat Istoria literaturii române moderne, volumul I, 1944, dar putem presupune: ar fi format o replică completă la Istoria… călinesciană. Din păcate, noua putere politică instalată în 1948 a anulat proiectul.
În curînd, politica avea să violenteze și mai vizibil lumea istoriei literare. Sistemul sovietic al „tratatului unic”, compus de un grup de cercetători aflat sub conducerea directă a partidului, s-a văzut introdus și în țara noastră, prin Tratatul elaborat sub egida Academiei. După exemplu sovietic, au rezultat, începînd cu 1964, trei masive volume inegale ca valoare, dar perfect egale în utilizarea unui stil cenușiu și impersonal. Pînă la urmă, tot din rațiuni politice, lucrarea n-a putut avansa dincolo de volumul al treilea, deoarece regimul de cenzură aplicat marilor scriitori din secolul XX nu fusese pe deplin clarificat, iar nume cu greutate ale perioadei interbelice continuau să rămînă interzise ori semi-interzise. Ca să nu mai vorbim de literatura exilului și de scriitorii români în viață care se puteau exila oricînd, ieșind astfel oficial și din literatură.
În ultimii ani de ceaușism, spiritul de concurență s-a combinat uneori nefericit cu sechelele persistente ale interdicțiilor politice. Din impuls polemic a apărut în aceste condiții una dintre cele mai originale istorii literare, aceea a lui Ion Negoițescu. Deși tipărită abia în 1991, după Revoluție, cartea fusese scrisă de-a lungul a aproximativ două decenii, în străinătate. În deplină libertate de expresie, Negoițescu revizita literatura română. Adept lovinescian al criteriului estetic drept criteriu fundamental, el introducea totuși, în același timp, dimensiunea etică și pe cea socială a literaturii, în dorința de a se opune oficialității culturale a momentului. Izolată și prea puțin cunoscută, Istoria literaturii române de I.Negoițescu n-a reprezentat mai puțin singura sinteză din perioada comunistă care a privilegiat ostentativ esteticul, încercînd să salveze literatura de propagandă și de conformism.
Masiva Istorie critică a literaturii române semnată de Nicolae Manolescu, apărută în 2008, a avut la rîndul ei o poveste specială. Începută în ultimii ani de ceaușism, apare sub formă completă după căderea cenzurii, evitînd astfel orice fel de concesie de natură extra-literară. Reacția adînc-polemică a sintezei lui N.Manolescu a rămas cea cu modelul ei netăgăduit, Istoria lui G.Călinescu: aceeași portretizare a scriitorilor cu biografie interesantă, aceeași privilegiere a esteticului, aceeași dorință de a cuprinde toată literatura română. Diferențele față de model rămîn însă numeroase. Avem a face cu o istorie „critică” în locul unei istorii ghidate de inspirație pasională; N.Manolescu detaliază principalele opinii formulate pînă acum asupra autorilor, înainte de a-și prezenta propria viziune. Cît privește ancorarea literaturii în peisajul cultural general, exegetul deduce literarul din sfera largă a istoriei sociale și politice.
Va urma o replică la această masivă Istorie…? E de presupus că da. Reflecția asupra literaturii nu se oprește niciodată și ea formează latura importantă a unei hermeneutici infinite. Tot așa cum, la doar cîțiva ani după monumentul călinescian, am asistat la replica celor trei lovinescieni, tot astfel reacția la N.Manolescu se află, probabil, în lucru. Dacă sistemul polemicilor subsidiare, implicite și permanente a ghidat istoria literară la noi de-a lungul ultimului secol, sistemul va continua să funcționeze, încurajat mai ales de libertatea absolută de expresie care, cel puțin pentru moment, există și la noi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara