Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
ZARAZA - musical transpus în ambientul autohton de Liana Tugearu

de câţiva ani buni, Răzvan Mazilu tatonează căteva formule scenice legate direct sau indirect de genul de musical. Am avut prilejul să urmăresc câteva dintre ele, precum Cabaret, la Teatrul German de Stat din Timişoara, Femei în pragul unei crize de nervi, la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, şi mai multe pe scene bucureştene: West Side Story, la Odeon, Mon Cabaret Noir la Teatrelli, iar la Excelsior, Fecioarele noastre grabnic ajutătoare – ultimele două montări remarcabile nu numai prin regie şi coregrafie ci şi prin personalitatea artistică a interpretelor. Şi iată că Răzvan Mazilu face un salt miraculos în trecutul nostru interbelic, şi alături de dramaturgulactor Daniel Chirilă, deschide o fereastră largă către un repertoriu uitat, readus la viaţă în mod spectaculos, în recentul spectacol ZARAZA, montat la Teatrul de Revistă Majestic, din cadrul Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti. Şi astfel, aşa cum ne povesteşte în program, ies la iveală „poveşti seducătoare, poveşti decadente, întâmplări reale şi legende urbane, personaje misterioase şi figuri ce au făcut istorie, charleston, tango, horă, romantism, dive fatale şi bărbaţi-dandy , prostituate şi cuţitari, Alhambra, Târgul Moşilor din Obor, regi, amante, staruri de revistă, Crucea de Piatră, aventurieri, melancolie, întâlniri nocturne, iubiri pătimaşe şi sinucideri din iubire.“ Am reluat aceast lung citat, deoarece dramaturgul Daniel Chirilă şi întreitul artist Răzvan Mazilu, regizor, coregraf şi creator al costumelor deosebit de inspirate, şi, împreună cu ei, Ioana Smara Popescu, realizatoarea decorului, s-au ţinut de promisiunea din program şi chiar au reuşit să insufle viaţă tuturor personajelor evocate. Urmărind acest spectacol, au năvălit peste mine nenumărate gânduri, amintiri, simţăminte. Primul dintre ele a fost un gând nostalgic: ce plin de farmec, de culoare, de poezie, de viaţă era Bucureştiul interbelic, cu toate bunele şi relele lui. Era un oraş fremătător, în care te bucurai să trăieşti. Şi, prin comparaţie, cât de anost pare astăzi!

Apoi, din nu ştiu ce cută uitată a memoriei, au reapărut în mintea mea cupletele la modă altădată, cântate acum pe scenă, dar fredonate cândva prin casă de mama, şi odată cu ele şi o lacrimă în colţul ochilor. Şi treptat, tot prin comparaţie, şi anume cu spectacolele de revistă actuale, spectacolul ZARAZA mi s-a părut îndrăzneţ, dezinhibat şi plin de aluzii politice. Deşi nu e îndrăzneala noastră a celor de astăzi, ci îndrăzneala lui Constantin Tănase de altădată şi a cupletelor sale. Tot de la părinţii mei mi-am reamintit versurile: „Greu a fost cu der, die, das, Dar mai greu cu davai ceas/ Davai ceas, davai moşie, Haraşo tovărăşie!“ Noi îndrăznim abia acum, după aproape 30 de ani de la dispariţia de la noi – cel puţin teoretică – a comunismului, să auzim din nou adevărul, dar cum trebuie să fi sunat el în urechile spectatorilor de atunci, cu armata roşie în ţară şi cu comunişti ajunşi la putere ? Mi-a mai trecut prin gând şi întrebarea: de ce oare teatrele de revistă actuale or fi amuţit în ceea ce priveşte actualitatea politică? Singurul răspuns pe care mi l-am putut da este că toate sunt teatre de stat. Nu mai avem nici un Teatru Cărăbuş, ca cel de odinioară, conceput de o personalitate independentă, artistic şi financiar, care să-şi spună cu îndrăzneală părerile şi să aducă în jalnicul Mic Paris de astăzi artişti faimoşi, precum a făcut odinioară Constantin Tănase, aducând pe celebra artistă de musichall, Josephine Baker. Nu mai avem nici vreun alt Teatru Alhambra, precum cel în care şi-a început strălucit cariera şi viitorul mare coregraf al Operei din Bucureşti, Oleg Danovski.

Personalităţile genului, scoase pe rând la iveală în spectacol, sunt în primul rând cântăreţii şi compozitorii Cristian Vasile (Andrei Radu), Marin Teodorescu, alias Zavaidoc (Marius Bălan), Jean Moscopol (Romeo Zaharia), Titi Botez (George Capanu) şi Ionel Fernic (Karl Baker), apoi celebrul autor de cuplete Constantin Tănase (Ioan Radu Burlan) şi nu mai puţin celebra Maria Tănase (Daniela Răduică), sau răsfăţata publicului de revistă Silly Vasiliu (Nico) şi, alături de ei, scriitorul cunoscut sub pseudonimul Ion Pribeagu (George Liviu Frâncu ), autorul popularei emisiuni, „Ora veselă“ –- şi ea prezentă la apel în amintirile mele. Lor li s-a alăturat în spectacol una dintre istoriile amoroase ale Regelui Carol al IIlea (Cosmin Şofron) cu Elena Lupescu, alias Duduia (Manuela Alionte Frîncu), pentru care şi-a părăsit prima dată tronul. Şi bineînţeles nu avea cum lipsi Crucea de Piatră, un loc evocat de un grup de personaje : Şchioapa (George Liviu Frâncu). Mona Curdefier (Rodica Alexandru), Napoleon Luminiţa (Mihaela Duţu), Mimi Moft (Petty Muşa) şi alături de ele fiorosul Terente (Robert Anton). Şi, după toate regulile genului de musical, toţi au jucat, au cântat, au dansat aşa cum a dorit să-i modeleze regizorul şi coregraful Răzvan Mazilu, secondaţi în câteva momente şi de formaţia de balet a Teatrului Majestic.

Evocarea sus numitului stabiliment de la Crucea de Piatră mi-a stârnit noi întrebări. Oare faptul că el nu mai există astăzi se datorează convingerilor noastre creştine? După cum ne comportăm în genere, faptul este exclus. Mai curând se datorează convingerilor noastre rezidual comuniste, care refuză să recunoască Realitatea, să recunoască faptul că prostituţia există pe linia de centură sau prin alte locuri şi, funcţionând clandestin, nu poate fi măcar controlată sanitar. Iată încă un domeniu în care ipocrizia noastră actuală e în floare.

Dar alături de toate personajele mai sus evocate, şi oarecum în miezul istoriilor lor, a existat şi personajul care a dat chiar titlul spectacolului, frumoasa Zaraza, interpretată de Dana Vulc, ce a prins chip de neuitat, în acele vremuri, în cântecele lui Cristian Vasile şi nu foarte de mult în cartea lui Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile. Prezenţa acestui personaj asigură spectacolului şi o undă de lirism, alături de toate celelalte ingrediente, şi, în fine, un alt personaj care dă şi el autenticitate acelor evocări este micuţul vânzător de ziare (Alexandru Vasilescu), care străbate din când în când scena, strigând titlurile editorialelor şi care mi-a amintit de personajul micuţului Nicu, din cartea Ioanei Pârvulescu Viaţa începe vineri. Evocarea, cu mijloace contemporane, a unei epoci la care ne referim mereu cu nostalgie, ca la un scurt intermezzo fericit al istoriei noastre – perioada interbelică –, este reuşită în cea mai recentă realizare a regizorului şi coregrafului Răzvan Mazilu, în plină efervescenţă creatoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara