Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Văzul şi auzul - Vişniec – 60 de Simona Vasilache

Cărţile lui Matei Vişniec – fie de versuri, de proză sau de teatru – sunt făcute din plăcerea de a privi lumea, uşor pe gânduri. Cafenele unde pândeşte ratarea, mansarde unde adie gloria, cozi întâmplătoare la autografele unor scriitori de-o clipă sunt tot atâtea posturi de observaţie ale mecanismelor care se dereglează subtil, în marea babilonie a vieţilor tuturor. Omul lui Vişniec, deşi descompus, de iubiri nereuşite, de răni ale trecutului apropiat, care nu se duc uşor, sau ale aceluia îndepărtat, mitic, îşi păstrează, încă, o paradoxală complexitate şi poate de asta şi este nevoie, pentru a-l aproxima şi cuprinde, de recuzita atâtor genuri literare. În fiecare, Vişniec păstrează acelaşi dozaj, propriu, în esenţă, teatrului, de observaţie nudă şi retorică politicoasă, înecând în valurile conversaţiei micile întrebări şi marile drame. Apropierea lui de teatrul absurdului se bizuie, cred, pe o focalizare exagerată pe detalii, cu totul altele decât cele care ar da profunzime acţiunii, în aşa fel încât ceea ce vezi şi mai ales ce auzi nu e ceea ce ştii.

În Caii la fereastră, piesă interzisă, în 1987, la Nottara, episod cu care începe exilul parizian al lui Matei Vişniec, războiul, care ar trebui să ocupe centrul scenei este, în trei contexte istorice diferite, doar un eveniment îndepărtat şi neclar despre care se aduc veşti. Esenţială devine grija inutilă şi, cu toată tristeţea situaţiei, comică a celor de acasă: o mamă pentru care un bărbat adevărat nu este cel care luptă şi moare acoperit de glorie, ci acela care ştie să mănânce fără să facă firimituri, o fiică veghindu-şi tatăl nebun, în scaun cu rotile, declarat erou pentru singurul merit de a fi supravieţuit marii bătălii, o soţie al cărei soţ se răfuieşte cu vesela şi, când pleacă, totuşi, la război, sfârşeşte împrăştiat pe tălpile bocancilor unor camarazi pe care i-a condus spre victorie, dar, vai, s-a împiedicat şi a fost călcat în picioare. Oameni cu idealuri mari mor striviţi de cel mai banal concret, acelaşi din discursurile de bun-simţ, pe timp de pace, ridicole, pe timp de război, ale femeilor din viaţa lor. Ce e mai trist, şi ce e mai de râs, dintre cele două opţiuni hotărâte mai mult prin convenţie socială, decât prin liber-arbitru, e veşnica întrebare fără răspuns a tuturor deciziilor omeneşti. Angoasele fiecăruia, pe care momentele-limită le acutizează, sunt abia stârnite de discursuri eliptice, în care cine vorbeşte mai mult nu controlează, neapărat, situaţia.

Totuşi, singura apărare a bietei fiinţe omeneşti în faţa universului atroce, ale cărui reguli greu de înţeles nu permit nici o negociere, sunt aceste vorbe goale, care fac să treacă timpul şi umplu vidul marilor opţiuni. Prin vorbe, oamenii trasează limite ale respectabilităţii, precum camarazii din Dinţii, dispuşi să smulgă dinţii de aur din gura soldaţilor căzuţi, dar nu să-i şi caute prin buzunare, ale descompunerii sau ale rătăcirii căilor străvechi care duceau spre fericirea simplă. În Teatrul descompus sau Omul-ladă-de-gunoi omul care vrea să fie singur se închide într-un contur de cretă neagră – se eliberează, sau se afundă în bolile fără leac ale prezentului, neputinţa de a comunica, spaima de ceilalţi, îndoiala de sine? Ştim mai mult, astăzi, campioni ai progresului, decât ştiau strămoşii noştri de la 1600? Trăim mai frumos? Răspunsul căruia Matei Vişniec îi dă târcoale pare să fie nu.

Se vede, totuşi, că această lume fără scăpare e girată de un poet. De la frumuseţea extraordinară a titlurilor pieselor de teatru (de pildă, Mansardă la Paris cu vedere spre moarte sau Negustorul de timp şi Frumoasa călătorie a urşilor Panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt sau Maşinăria Cehov şi Nina sau despre fragilitatea pescăruşilor împăiaţi) la poezia-delir a unor personaje, trăgând, prin lumea cinică şi absurdă în care trăiesc, o neîntreruptă dâră de candoare, la posibilităţile de rezervă, alternative miraculoase la o viaţă fără alternative, pe care doar poezia sublimată, interiorizată le poate da, construcţiile lui Vişniec, fantoşe cu identitate de marionetă, de multe ori, trăiesc poetic. De aici vine, poate, impresia paradoxală de feerie, de lume de dincolo de lumea asta cu războaie şi nedreptăţi. Trebuie să vezi şi problemele, aşa cum sunt şi ar putea fi, şi dramaturgul îşi propune din ce în ce mai puţin, în piesele recente, să fugă de ele, dar trebuie să-ţi păstrezi şi disponibilitatea de a privi lumea aşa cum ai bea o ceaşcă de ceai, liniştit, ceremonios, cu blândeţea sentenţioasă a vechilor înţelepţi. Lucrurile, lăsate în voia lor, ajung la un echilibru trist, precum în dialogul, oricând potrivit pentru scenă, din volumul de debut, de poezie, La noapte va ninge (Editura Albatros, 1980), în care un îngrijitor care începe să orbească şi să surzească păzeşte un leu paralizat: „Am aflat că nu prea vezi cu ochiul drept/ zise leul/ da, nu prea văd, zise păzitorul leului/ ce nenorocire, ce nenorocire,/zise leul, şi nici cu urechea dreaptă/ nu prea auzi, nu-i aşa,/ nu prea, într-adevăr, nu prea, zise păzitorul leului/ ce nenorocire, ce nenorocire, zise leul// Dar tu, zise păzitorul leului/ ai labele paralizate, nu-i aşa,/ aşa e, aşa e, zise leul/ rău, foarte rău, zise păzitorul leului/ şi nici mirosul tău şi nici colţii tăi/ nu mai sunt ca înainte/ aşa e, zise leul, aşa e,/ ce nenorocire, ce nenorocire,/ zise păzitorul leului.” Ce ar mai fi de spus, despre tragicomedia îmbătrânirii împreună?

Romanele lui Matei Vişniec sunt despre spaime şi despre glorie, despre cum se insinuează un fantastic mortal în vieţile unor oameni dintr-un oraş unde nu se întâmplase niciodată nimic, şi dorinţa de succes literar în minţile unor semeni altminteri la locul lor. O tristeţe domoală, care-şi ia spleen-ul din poezie şi aglomerarea de detalii şi mecanisme din teatru însoţeşte şi încercările ratate de a ieşi din sine şi metamorfozele frisonante pe care nu poţi să le controlezi. Fiecare dintre noi e liber să vadă, să audă şi să hotărască. Şi, fireşte, să se sperie.

La cei 60 de ani pe care i-a împlinit de curând, Matei Vişniec e un autor multipremiat, în România şi în Franţa, şi jucat, ca dramaturg, pe toate scenele lumii. Un model, carevasăzică, de reuşită literară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara