Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Viorile Parisului de Constantin Zaharia

Parisul este un oraş care are propria lui muzicalitate. Întrun fel, este ca şi cum structura citadină ar genera vibraţii melodice inconfundabile, adevărată amprentă sonoră menită să adere la iconografia prin care, hélas, este pusă în scenă şi exploatată expresivitatea urbei. Numai că, dincolo de tabloul turistic prefabricat (Sena, Notre- Dame, vaporaşe, un acordeon şi o voce, Edith Piaf care îngână Sous le ciel de Paris...) există ceva autentic, care îi înduioşează chiar şi pe parizienii de baştină. Pe undeva, cum se spune pe malurile aceluiaşi fluviu, il y a anguille sous roche – doar ne aflăm la malul apei...

Prietenia dintre Fargue şi Beucler nu a avut drept singur rezultat o carte scrisă împreună. Fidelitatea celui din urmă faţă de cel dintâi s-a măsurat prin volume de amintiri în care Fargue ocupă întreaga scenă. Primul din ele, Dimanche avec Léon-Paul Fargue1, este construit în jurul unei anecdote: partida de biliard pe care Beucler o joacă în fiecare duminică înainte de prânz cu prietenii, la care amicul Fargue promite să fie prezent fără a reuşi să ajungă decât într-un târziu, după ani de zile, când nimeni nu se aştepta să-l mai vadă. În 1952, André Beucler publică un nou volum, Vingt ans avec Léon-Paul Fargue2, în care prietenia lor este evocată amănunţit, începând cu întâlnirea din birourile Editurii Gallimard, unde se pregătea apariţia primului roman al lui Beucler, La ville anonyme, până în ultimele clipe de viaţă ale lui Fargue, imobilizat pe patul de suferinţă în apartamentul de pe Bulevardul Montparnasse, nr.1. La acestea se adaugă amintirile prefirate în volumul De Saint-Pétersbourg à Saint-Germain-des-Prés3, unde un capitol întreg, Farguiana, salvează memoria unor scene de un umor nemaiauzit, pe care poetul le provoca din nimica toată4.

Din inepuizabila serie de amintiri, anecdote şi evocări, una dintre ele merită toată atenţia5. Totul începe târziu în noapte când Fargue îl caută acasă pe Beucler pentru a-l prezenta unui prieten. Îl invită prin urmare la un bistro din rue Fontaine, nu departe de Boulevard de Clichy, unde amicul îi aşteaptă de o oră. Este ora trei dimineaţa, iar taxiul se află în stradă cu motorul pornit. Cum să-l refuzi pe Fargue la o asemenea oră? Cu ochii lipiţi de somn, Beucler coboară împreună cu Léon-Paul, amândoi urcă în taxi şi în câteva minute ajung la bistroul cu pricina. Acolo, Beucler înmărmureşte de surpriză, căci prietenul care îi aştepta nu era altul decât Maurice Ravel. Simpatia este imediată şi reciprocă, dineul însoţit de picanterii farguiene de nepovestit, vine vorba de cărţi, de muzică (desigur!), iar la crăpat de ziuă cei trei ies în stradă, ameţiţi de aerul proaspăt al dimineţii, cu ochii mijiţi de lumina zorilor. Iar în acest moment, se întâmplă ceva: un muzicant scârţâie la vioară valsul lui Erik Satie (https://www.youtube.com/ watch?v=bQPGeJch3TE), deformând melodia într-atât, încât devine de nerecunoscut. Fargue şi Ravel sunt cuprinşi de farmecul acestei transpuneri, în spiritul străzii, a unei bucăţi binecunoscute de muzică gravă şi sentimentală totodată. Primul îngână câteva măsuri pe versurile care însoţesc melodia (J’ai compris ta détresse/Cher amoureux/Et je comble tes voeux/Fais de moi ta maîtresse…) iar emoţia îi cuprinde pe Fargue şi Ravel, fiecare evocând figura lui Satie pe care îl cunoscuseră îndeaproape. Acesta cobora dintr-o pânză de Toulouse- Lautrec ca dintr-un tramvai când venea de la Arcueil, oraşul cu un singur locuitor: Satie, întemeietorul de biserici. Nu este de mirare că tonul devine poetic. Cei trei prieteni se îndepărtează urmăriţi de melodia duios masacrată, iar Fargue comentează lucrurile văzute şi auzite în cursul acestei peregrinări: muzica ce străbate prin uşa deschisă a unui bar este „mirosul de bucătărie al jazz-ului”, căci el îi preferă pe Fauré, Satie, Gounod şi Ravel, dar şi cupletul studiat şi stupid al cântecului popular. Tot ceea ce este interpretat fără sentiment e fals, în schimb cel mai neînsemnat murmur de tandreţe care iese pe fereastră din pâlnia unui gramofon, ori muzica antrenantă dintr-o cârciumă oarecare sunt răscolitoare. Cântecele din cafenele, melodiile fluierate pe străzi, păsările care freamătă în vocea frumoselor, toate acestea sunt viorile Parisului. Ravel, încântat de imagine, vrea să ştie dacă aceste aspecte ale oraşului iubit de lumea întreagă pot juca într-un spectacol rolul viorilor din orchestră. Iar Fargue continuă fără ifose: nu trebuie inventată maşina de pus punctele pe i. Este nevoie de ceva măreţ, adevărat, de un suflu cuprinzător împotriva disperării. Ar trebui găsită o cale de a traduce magia cotidiană a cântecului. Înainte vreme lumea se ducea la concert cum se merge astăzi la meciurile de fotbal, dar de la o vreme încoace gustul pentru melodie a dispărut, sub pretext că vremea ei a apus. Muzica de astăzi încearcă să câştige timp, când de fapt ar trebui să-l piardă. Pentru a o prinde, este suficient să te aşezi la colţ de stradă; chiar aşa, ar trebui să-l ducă pe Ravel în cartierul lui, pe canalul Saint-Martin, adevăratul ţinut al cântecului şi să înceapă împreună campania de viori.

Câteva zile mai târziu, Fargue se instalează la masa unei terase din Place Clichy şi începe să „ţină cafenea” aşa cum unii ţin salon. Beucler este avangarda, ocupă locuri „pe malul mării” la lăsatul serii, unde un grup întreg de prieteni vine să asculte viorile Parisului. Printre aceştia, Ravel este nelipsit. Iar grupul se lasă purtat de muzicalitatea străzii, imaginând un balet compus din romanţe, perorând în jurul cântecului pe care Giraudoux îl califică drept „un esperanto reuşit”. Alţii susţin că aventura nu este viabilă decât dacă ţâşneşte cadenţată din mintea lui Fargue, dar acesta se lasă legănat de muzichia străzii hoinărind mental prin universul sonor ca un consumator obişnuit, abandonându-se orei leneşe şi ascultând fără nici o intenţie concertul străzii. Astfel încât, Ravel găseşte cu amabilitate un nume pentru a descrie acest fenomen; este, zice el, o frumoasă muzică de terasă, care cuprinde în acelaşi receptacol nesatisfăctue sensibilităţi rătăcitoare, trecători, autobuze şi nori.

Deşi implorat să consemneze cel puţin în câteva rânduri ideea prin care i-a adunat pe toţi la terasa unei cafenele, Fargue găseşte portiţe de scăpare, scoţând din jobenul memoriei amintiri de dinaintea marelui război, ori enumerând instrumente de tot soiul, acordeoane, oficleide, cutii muzicale şi ocarine pe care le compară cu protozoare, criptogame si echinoderme, uluindu-i pe vecinii de masă care auzeau fără intenţie extravaganţele convivului. Întărâtat de acelaşi demon al improvizaţei, înşiră numele cântăreţilor de café concert de la 1895, uitate de ceva vreme, iar cu altă ocazie îl târăşte de-a dreptul pe Ravel în passage de l’Industrie pentru a lua pulsul universului muzical parizian la faţa locului, căci în susnumitul pasaj se aflau majoritatea editorilor de partituri vândute cu 50 de centime şi cântate de grupuri de trecători, cum se poate vedea în filmul lui René Clair, Sous les toits de Paris (https:// www.youtube. com/watch?v= zf4wUmBM6gk), unul din primele filme sonore turnate în Franţa. Ravel este fermecat de această nebănuită omniprezenţă a cântecului de stradă căci, după cum spune Beucler, compozitorii ultimului secol nu au dispreţuit muzica populară din care s-au inspirat adesea. Aceasta nu este însă muzică populară, spune Ravel, ci un gen aparte, care ar putea fi numit chanson de Paris, un derivat simfonic, născut din virtuozitate şi savoir-faire. Iar barzii şi rapsozii lui sunt Maurice Chevalier, Mistinguett, Damia, Mayol, pentru a nu-i cita decât pe unii dintre ei.

În altă zi, Ravel şi Beucler se plimbă din nou de-a lungul canalului Saint- Martin însoţiţi de Fargue care-i îndoctrinează într-ale misterioaselor dimensiuni euristice ale peregrinării citadine. Melodia apei îi aprobă discursul, picături se desprind din copaci şi cad de pe streşini, un cântec se aude la radio, vocile de la ferestre fac confidenţe, iar dintr-odată peisajul se lasă purtat de toate aceste rumori ca o orchestră. O voce feminină cântă, simplă şi amicală, ca pentru a indica un destin vastului concerto. Iar Ravel şopteşte: „Acestea sunt viorile Parisului”.

______________

1 Éditions du Point du Jour, 1947, retipărită în 1997 (Ed. Le Temps qu’il fait).
2 Editions du Milieu du Monde, Geneva.
3 Gallimard, 1980.
4 Cel puţin două din ele ar merita menţionate, cele despre „circulară” şi ”cutia poştală”, pe care cititorul infatigabil de literatură le va descoperi singur (p. 122-131).
5 Vingt ans avec..., p. 65-90.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara