Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Vindecarea nu aparţine cuvintelor... de Marius Chivu


Titlurile cărţilor de poezie ale celor două tinere poete debutante par să spună destul de multe despre versurile lor şi să indice chiar o uşoară opoziţie între cele două poetici. Poemextrauterine e direct, vorbeşte deopotrivă despre scrierea visceralului şi despre visceralul act al scrierii, în timp ce Filme americane ne plasează într-un story cu mai multe episoade şi cu diverse personaje, undeva între viaţă şi ficţiune. Au şi titlurile partea lor de adevăr.

Miruna Vlada (a cărei carte a fost nominalizată la recentele Premii de Debut ale României literare) scrie într-adevăr o poezie nervoasă bine tensionată, o poezie a ostentativului, cum o numeşte prefaţatorul, şi a gesturilor care nu menajează sensibilitatea noastră de burghezi comozi şi blazaţi. Poeta nu mai găseşte rost şi resurse pentru natural, discret, familiar şi intim şi atunci e clar că avem în faţă o dramatizare a biograficului, a exhibării în faţa unui receptor despre ale cărui aşteptări nici nu e nevoie să se ştie prea multe. Primul poem din carte, intitulat XXX, funcţionează ca un opening. Câteva versuri puse cap la cap trasează din prima pagină coordonatele a ceea ce va urma: "mi-e frică de lucrurile fireşti", "obsedaţii sunt cei cu prea puţin sânge", "fata de liceu de astăzi/ e o nimfomană", "aerul umed şi vulgar/ dintre stilou şi pulpele mele", în fine, ni se spune abrupt şi, în acelaşi timp, suntem atenţionaţi că "ceea ce mediocritatea nu va înţelege niciodată/ este că atunci când te afli în faţa/ unui om căruia-i vine să vomite/ ultimul lucru pe care-l poţi face/ este să-i pui mâna la gură/ avertizându-l că va face mizerie."

În această înscenare a confesivului, discursul fragmentar şi disonant e construit atent, are o retorică ce merge la fix, dar, pe de altă parte, uneori e uşor previzibil diluându-şi efectele. Precedenţa poeţilor din propria-i generaţie o scuteşte pe Miruna Vlada de prea lungi tatonări şi face vizibile culoarele poetice rămase libere, dar, în acelaşi timp, îi şi limitează opţiunile. Aceeaşi sensibilitate (ultragiată?) feminină - unul dintre motto-uri este un vers consonant din Elena Vlădăreanu - îşi caută un mod inedit de a intriga şi de a se transforma în poezie şi ar fi fost interesant de urmărit acest conflict până la capăt. Multe dintre mărcile poeziei sunt deja înregistrate, dar Miruna Vlada este conştientă de delicateţea ipostazei în care se află: "scrii ca toţi ceilalţi/ nici nu-mi mai ostenesc retina/ sau creierul mic să te citesc/ s-a spus tot ce era de spus/ tu doar încerci să găseşti sinonime/ eşti o dresoare de mâna a treia/.../ în poezie trebuie să fie multă ordine/ deja poetul-crainic-de-ştiri s-a demodat/ în poezie e politicos să arăţi cu degetul/ şi să fii indiscret/.../ fiecare poem e ultimul/ fiecare vers e penultimul/ o poetă bună trebuie să excite/ nu să recite/ să lingă cornee/ nu să privească la stele..." (Căsnicia unui şoarece cu tigrul )

Ca şi la ceilalţi poeţi douămiişti, milenarişti etc. şi la Miruna Vlada întâlnim acelaşi eu narcisist, acelaşi limbaj dezinhibat şi o imagistică viscerală, obsesia autenticistă, sexualitatea agresivă şi erosul degradat, în fine, scriitura corporală şi trupul poetizat sau, cum ar formula Marin Mincu, "eviscerarea scripturală a propriei fiinţe". Fiind cel puţin la fel de bună ca poeţii debutaţi măcar onorabil în ultimii ani, poezia Mirunei Vlada are de înfruntat un obstacol în plus. Versuri precum "Penisul tău fumegă/ Lumea vorbeşte despre el ca despre acea ţigară scumpă care împietreşte traheele femeilor" sau "aş vrea totuşi să cumpăr/ pe cineva căruia să mă vând" sunt memorabile în ambele înţelesuri ale cuvântului, în timp ce alte versuri precum "uite aşa mă apucă pe mine cheful/ de exhibiţionism lingvistic/ limba ta de porc e o petală/ îţi folosesc creierul ca pe un vibrator" sau "obosesc repede pentru că nu am rod. scriu cu un forceps. am o aură vineţie în jurul sexului" sunt doar nişte redundanţe şi par clişeele poeziei scrise de fete în ultimii ani. Însă atunci când feminitatea este la fel de bine o percepţie vizuală, când erotica ţine de magnetismul privirilor, iar sexualitatea e asumată (şi) ca retorică, dublând tema visceralului cu imaginile şi miasmele lui tari, poezia Mirunei Vlada te primeşte cu versuri ce te "prind" imediat.

Poemul Testament, care închide rotund cartea, exprimă (într-un târziu) şi conflictul relaţiei cu cuvintele a căror vindecare nu e tocmai de dorit. Aici este mesajul din subsidiar al Poemelor extrauterine. Aventura autoscopiei nu se va încheia curând, dar scrisul perverteşte existenţa: "mă sprijin de această filă ca de o cârjă nesinceră/ care-mi mutilează moartea cu poeme". Prin urmare, reinvestirea poeziei cu atributele existenţiale rămâne un proces ŕ suivre.



Miruna Vlada, Poemextrauterine, Cuvânt înainte de Octavian Soviany, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, 64 p.



... dar în coli albe locuim cu toţii

Titlul volumului Iuliei Balcanaş rămâne oarecum nerelevant. Nimic cinematografic, nimic senzaţional, nici sex, nici drugs, nici rock'n roll nu vom găsi în versurile ei. Doar o poezie egală cu sine a unei fete căreia îi vin bine şi rochiţa cu dantelă şi volănaşe şi rochia crăpată şi cu decolteu "bine conturat". Nu e vorba de o "trecere" dureroasă de la copilărie la adolescenţă şi de la adolescenţă mai departe, dar de o pendulare nici măcar nehotărâtă între două vârste, între chestiuni care fie nu s-au lămurit pe de-a-ntregul, fie abia acum încep să neliniştească. Două cărţi vin imediat ca referinţă: Exuviile Simonei Popescu şi Din amintirile unui Chelbasan de Ana-Maria Sandu. Deşi formulele literare sunt diferite, poezia Iuliei Balcanaş le seamănă ca preocupare pentru tipul de sensibilitate al fetiţei faţă cu lumea şi cu propriile temeri, percepţii şi instincte.

Poeme lucrate în detaliu, cu o ţesătură a metaforei încărcată cu imagini abundente (există o voluptate a metaforei sofisticate) şi cu versuri uşor ermetice, unde vocea fetei are nerv şi un discurs susţinut, alternează cu versuri curate, liniare, încărcate de nostalgia şi candoarea unei fetiţe întoarse măcar pe jumătate spre gesturile familiale din copilărie. Poate fi un defect de construcţie sau, pur şi simplu, ignorarea cronologiei poemelor, cert e că această indeterminare conferă volumului un nesperat mister şi îl încarcă cu o nebănuită senzualitate. Feminitatea scriiturii Iuliei Balcanaş, atâta cât este, se datorează acestui permanent joc (involuntar sau nu) al variaţiei de perspective, al seducţiei cu măştile inocenţei şi fragilităţii fetei sau ale siguranţei şi asprimii femeii. Căci fetiţa care îşi vâră jucăuşă degetele în borcanul cu dulceaţă lasă deseori să se întrevadă şi colţii de leoaică tânără ai femeii hotărâte. Iată două astfel de fragmente: "mama îi întreabă pe toţi unde o fi plecat copila asta,/ de ce să plece, i-am luat de toate, chiar şi lenjerie cu mickey mouse,/ m-au găsit cu degetele de la picioare ascunse în dulceaţă,/ sărbătorind ziua independenţei cu o familie numeroasă..." (Ziua Independenţei) - "auzi ce spun ăştia,/ oamenii care au un destin comun, au anumite treburi în care se aseamănă./ asta e prostia tuturor. ei caută lucruri asemănătoare,/ dar partea absurdă e că poţi trăi cu oricine trăibil,/ că asemănările apar în timp./ noi suntem nişte copii idioţi./ e 4:44. şi am dreptate, dar nu pentru mult timp." (Ce vreau să aud de la tine) Câteva poeme (puţine) sau doar câteva versuri surprind şi momentul în care este posibilă privirea în ambele părţi ale vârstei şi nu e deloc surprinzător că poemul emblematic pentru această stare a "trecerii" - cel mai scurt şi unul dintre cele mai delicate ale cărţii - se intitulează Patul: "Patul meu gândeşte prea mult/ de când nu mai sunt fetiţa care face baloane de hârtie./ Mi-e un junghi în propria carne."

Una peste alta, este decisiv modul în care te raportezi la acest volum. Fie refuzi versurile amestecate, insuficiente, ezitante ale tinerei poete căreia îi place să scrie despre toate, amestecând poeme biografiste cu altele expresioniste, onirice sau de-a dreptul suprarealiste (vezi Cerşetorul de duminică şi poemul secvenţial cu Alice), fie te laşi purtat de fantasmele, amintirile, senzaţiile copilăriei şi de angoasele prezentului încercând să înţelegi neliniştile fetei-femeii în faţa colii de scris "în care locuim cu toţii". Poate părea excesivă, încărcată cu tropi lucraţi în sine şi uneori mai puţin în sensul poemului, dar poezia Iuliei Balcanaş nu e trucată, iar naivitatea e de preferat ipocriziei. În plus, are acea calitate ca, atunci cânt te aştepţi mai puţin, un poem (precum Pe coridor sau Omul este un animal care aşteaptă) sau doar un vers minunat să lumineze pagina. Pe coperta patru, Florin Iaru îi spune simţ poetic.


Iulia Balcanaş, Filme americane, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005, 57 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara