Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Viaţa şi opera personajelor. Divorţul de Horia Gârbea

Că madam Popescu nu mai dă divorţ.
Procopoaia

Din viaţa personajelor literaturii noastre nu lipsesc iubirile feroce. Unele se încheie cu fericita căsătorie şi putem bănui că fericirea conjugală se va întinde dincolo de hotarele volumului, pînă ce moartea îi va despărţi pe protagonişti. Aşa se întîmplă cu Jim şi Vera în Cartea nunţii a lui G. Călinescu. Alte personaje nu au parte de burghezele pirostrii, precum dr. Codrescu şi Adela în romanul lui Ibrăileanu şi amorul nici nu se consumă. Love looks not with the eyes, but with the mind, ne învaţă Shakespeare în Vis de-o noapte-n miezul verii.
Dintre eroii care gustă amorul conjugal sînt însă destui care decid – după o vreme – „să se desparţă” cum ar zice Caragiale-tatăl. Lung sau mai scurt prilej de vorbe şi de ipoteze. Instituţia şi obiceiul divorţului existau, relaxate, încă de prin secolul XVI în Ţările Române, episcopul oferind libertatea celor doi soţi şi dreptul la recăsătorire din varii motive şi percepînd o taxă modică, uneori constînd doar într- o vacă.
În satul românesc, unirea şi despărţirea nu se făceau neapărat cu acte în regulă, dar la boieri, procedeul era mai formal. În Princepele lui Eugen Barbu, domnitorul era exasperat de purtările unui cumnat. Cere surorii doamnei sale să-l lase pe bicisnicul ei soţ şi o ameninţă că, dacă nu o face, se adresează mitropolitului ca să-i despartă din oficiu. În acelaşi roman, vistiernicul Dudescu îi cere ginerelui său să se despartă de soţia căreia îi istovea averea la cărţi. Îl ameninţă tot cu despărţirea forţată. Ginerele, vechi vînzător de fraţi haiduci, îl toarnă pe socru la Domn, ca uzurpator de tron, ceea ce, fiind lucru adevărat, îi atrage o cumplită pedeapsă.
Boierii lui Petru Dumitriu din Cronica de familie a neamurilor Cozianu, Lascari şi afinii nu prea divorţează, preferînd amantlîcul, concubinajul şi menajul à trois. Adică, vezi-doamne, vedem depravarea burghezo-moşierimii.
În societatea care se civilizează şi adoptă articolele legislaţiei europene, divorţul se reglementează şi devine relativ banal. Aflăm de la I. L. Caragiale că, prin „consimţămînt mutual”, Art. 214 permite oricărui Mangafache să se „dezvorţeze” de Acriviţa lui cu o simplă cerere. Avocatul îşi ia onorariul în natură. Dacă soţul „nu vine la pocăinţă” şi nu îşi „maltratează” nevasta nici măcar cu o vorbă bună, pe baza şi a unor procese verbale care atestă rele tratamente, Ziţa se eliberează, în ciuda opoziţiei pastramagiului luat cu acte, şi de nimeni nu depandă. Fostul soţ o ironizează, numind-o „văduvă”, dar se alege doar cu gluma. Procesul verbal de loviri conjugale se încheie, prin omonimie ironică, la „despărţire”, adică la „secţie”.
Tot la Caragiale divorţează Cănuţă, un „om sucit” care rabdă adulterurile, înşelăciunea la zestre, dar „porneşte hîrtie” pentru arderea în cuptor a unui crap. Totuşi, sucit ca totdeauna, Cănuţă se va împăca ulterior, nu e clar dacă legiferînd o nouă căsătorie.
Mai tîrziu, după ce trece Primul Război, la Alexandru Kiriţescu, o tînără provincială, Anişoara (şi ispita e titlul complet) vrea să divorţeze de soţul ciufut care o ţine prea din scurt. Dar prietena bucureşteancă o avertizează: numai la Slatina femeile îşi lasă bărbaţii, în Bucureşti îi păstrează „cu dinţii”. Bărbatul se înşală şi se păstrează. Ca şi nevasta, după cum îi teoretizează un anume Vasiliu universitarului Petrini cu care ajunge coleg la Deratizare.
Totuşi Petrini va divorţa de Matilda pe care o luase tot după un divorţ, despărţind-o pe aceasta de un poet mediocru, Petrică, după o iubire cu năbădăi. Matilda nu e „femeie de casă”, Petrini se dovedeşte un sărman naiv, ca şi autorul lui. Rusoaica îi face viaţa iad. Ulterior, Matilda se mărită cu un înalt activist, văduv. De data asta o păţeşte ea: i se pune la cale un divorţ nomenklaturistic. Venind acasă într-o zi obişnuită, miliţianul de la poartă nu o lasă să intre şi o anunţă simplu: „nu mai locuiţi aici”. Motivul era că la recepţii se îmbrăca frumos şi se întreţinea cu diplomaţii străini, eclipsînd pe cine-nu-trebuie.
Rămas liber, Petrini o curtează pe Suzi Culala, despărţită dar nu divorţată de soţul ei, despre care amantul nu află decît într-un moment critic. Acesta, dipsoman, îl atacă într-un funicular şi fostul universitar trebuie să-l ucidă prin azvîrlire în prăpastie. Se lasă, evident, cu condamnări.
Divorţul e lucrul naibii, dar şi continuarea căsătoriei aduce riscuri. Aşa gîndeşte probabil şi Ela, nevasta lui Ştefan Gheorghidiu de care acesta, avînd ambiţ, tot ameninţă că divorţează. Ela nu-i proastă să lase mariajul în contul căruia tocmai intrase o considerabilă moştenire, e mai convenabil să fie măritată şi amantă. Gheorghidiu umblă la revolver, dar pînă la urmă îşi ia cîmpii lăsînd nevestei „tot trecutul”, inclusiv o sumă de bani, ceea ce ea acceptă. Ultima noapte… a lui Camil Petrescu nu se termină cu o căsătorie, ca romanele siropoase, ci cu un divorţ.
O divorţată este şi Doamna T. din Patul lui Procust. Îşi părăsise iubitul din adolescenţă, pe neînzestratul D., pentru a se mărita cu un inginer la sugestia imperioasă a mamei sale (inginer să-ţi dea mămica? – e un refren popular). Urmează divorţul din motive neexpuse în carte şi doamna face carieră în decoraţiuni interioare, cucerindu-şi independenţa materială strălucit.
În Enigma Otiliei divorţează obtuzul Titi de frivola Ana după o căsătorie fără temei. Soţii n-au din ce trăi. Tot acolo, Stănică Raţiu alege concubinajul cu Olimpia Tulea oripilînd rudele acesteia, burgheze. Le şantajează ciclic, acceptînd finalmente căsătoria contra unei zestre modeste, ameninţînd însă mereu că „va reda libertatea” soţiei. Cînd dă de bani, jefuindu-şi unchiul prin alianţă, îi redă libertatea fără nicio remuşcare blazatei Olimpia şi face o partidă interesantă cu demimondena Georgeta. Un divorţat deziluzionat e şi Pascalopol care se consolează cu iubirea pentru mult mai tînăra Otilia. Aceasta fuge de Felix „ca să nu-i strice viitorul”, recunoscîndu- se superficială, şi îl ia de bărbat pe Pascalopol. După un timp, paternul soţ, înţelegător, divorţează la rîndul lui ca să „o lase liberă” în plină tinereţe şi ea devine soţia unui conte. În cazul Olimpiei şi al Otiliei, cum se vede, „redarea libertăţii” are sens diferit.
Aşa cum există căsătorii din interes, există şi divorţuri interesate. Universitarul Gonzalv Ionescu, un tip neatractiv, pedant şi meschin, divorţează de două ori, deşi avea cîte un copil cu fiecare soţie, găsind de fiecare dată o nouă nevastă. El plănuieşte să divorţeze şi a treia oară, din interes, pentru a se căsători cu o nepoată necăpătuită a geografului Ermil Conţescu, a cărui familie domină autoritar lumea didactică bucureşteană. Gonzalv speră că va primi nepoata de soţie şi catedra ca împărăţie. Soţia dea treia consimte surprinzător la acest plan de parvenire a ghinionistului titrat.
În mediile burgheze, nu neapă rat mahalageşti, divorţul e un eveniment social, o curiozitate mondenă, un subiect de bîrfă delicios. Foarte relevantă este sprinţara piesă epică a lui Topîrceanu, impecabil versificată, care prezintă trei variante pentru care „Mişu Şt. Popescu vrea să divorţeze” (În jurul unui divorţ). Gura lumii dă vina cînd pe unul, cînd pe altul dintre soţi, găsind prilej să le atribuie lor şi altor implicaţi toate defectele cu putinţă. Zoe, soţia lui Mişu, e bigotă, nu ştie o iotă franţuzeşte, îl seduce pe naivul Mişu „mai cu franţuzeasca, mai cu scuturatul”. Zestrea e pusă la îndoială: „trei perechi de case? Ştie Dumnezeu…”. Lui însă i se atribuie o amantă, madam Vîrlan: „o caricatură, un chibrit, o aia” ca de altfel şi Zoei pe Iorgu Damian, „flutur de saloane, mare puşlama” despre al cărui amestec în casa lui, Mişu primeşte anonime „semnate doar atît: cu stimă”. Totuşi, divorţul nu se produce, zvonul e nefondat. Dar vecinele au avut ce forfeca. Într-o vreme cînd femeile aveau o viaţă casnică monotonă şi tabloidele lipseau, aventurile amoroase şi divorţurile vecinilor erau o distracţie excelentă. Mai tîrziu, divorţurile vedetelor atrag atenţia miilor de vecine ieşite la portiţa globală.
Un personaj dintr-un policier al Rodicăi Ojog-Braşoveanu recurge la o farsă, speculînd interesul pentru divorţ. O doamnă, în pană financiară, dă zvon că divorţează de soţ. Vecinele o consolează şi o sprijină cu alimente, pretext să-i spioneze intimitatea. Ulterior, soţia anunţă împăcarea şi, din nou, curioasele se adună sărbătorind-o cu daruri culinare care prind bine cuplului ce nu avea în minte despărţirea.
În literatura noastră, urmînd realitatea, personajele ştiu, vorba Vetei lui Caragiale, că învăţul are şi dezvăţ.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara