Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Versuri convingătoare, lirism de calitate de Dan Cristea

Unul dintre cele mai sugestive poeme din recenta carte de versuri a lui Eugen Suciu (Ţeasta, Editura Tracus Arte) este cel de la pagina 29, intitulat Prin sălcii. Este, sub aparenţele unui pastel, un poem despre poem, despre felul cum se naşte acesta (formula generativă) şi despre locul propriu pe care îl ocupă poemul în imaginarul poetului, totul fiind rostit de o voce impersonală, la persoana a treia: „Pe cerul de octombrie/ stolurile de grauri/ sunt o cicatrice în mişcare/ şi sângele ei închegat/ orbecăie acut conştiincios/ hrănit de foşnetul sălciilor/ se converteşte/ într-un defect de vorbire/ în stare să ierte;/ poemul nu umblă prin târguri/ umblă prin ţeasta tăcută/ acolo unde pulsează/ perfecţiunea ironică a umbrei/ umbra cu tabieturile ei;/ umbra cu apucături metafizice/ la amiază”.
Să observăm, din prima jumătate a poemului, peisajul de toamnă şi, în genere, lumea naturistică, pe care transferul metaforic efectuat între „stolul de grauri” şi o „cicatrice în mişcare” o umanizează, transformândo într-un univers vulnerabil, al rănii şi al suferinţei. Sângele închegat, „hrănit de foşnetul sălciilor” (îmbinare de regnuri, dar şi de palpabil şi impalpabil) „orbecăie”, într-o mişcare, aşadar, hazardată, fără direcţie, însă, nu mai puţin, stringentă, perseverentă, ineluctabilă („acut conştiincios”), căutând o finalitate. Aceasta ar fi convertirea „într-un defect de vorbire în stare să ierte”. Bineînţeles că acest „defect de vorbire”, abatere cu o conotaţie negativă de la norma standard (nu e vorba aici de o calitate, ci de o dereglare), şi care nu e departe de ideea vulnerabilităţii, e chiar poemul. Obiect el însuşi umanizat, capabil să acorde absolvirea, cu alte cuvinte, să şteargă păcate sau vinovăţii. A doua jumătate a scurtei compuneri lirice (propunând, desigur, una dintre „artele poetice” ale volumului) vorbeşte despre un poem care ignoră mulţimile, zgomotul, tranzacţiile („târgurile”), umblând, în schimb, prin „ţeasta tăcută” – metonimie pentru minte, pentru gândire - loc unde pulsează, precum un element vital, „umbra”, regiunea întunecată, ascunsă, obscură, înzestrată, şi aceasta, cu atribute umane, contradictorii (perfecţiunea ironică, pe de o parte, iar pe de alta, tabieturi, sugerând tihna, domesticitatea, dar şi „apucături metafizice la amiază”).
Nu este greu, pornind de la acest poem, pe care îl considerăm emblematic, să trasăm câteva dintre caracteristicile poeziei lui Eugen Suciu din întregul volum, şi, mai cu seamă, din cea dea doua secţiune, mai substanţială, a acestuia (Frica şi cuvintele). Vorbim astfel despre un poet care favorizează căutările expresive şi efortul lingvistic (poemul se fixează greu, pentru că „umblă prin ţeasta tăcută”, aproximându-ş i forma), identitatea cuvântului şi a îmbinărilor de cuvinte insolite („am găsit un cuvânt/ care nu există/ şi mă strădui/ să păstrez această identitate”), combinaţiile şocante, cu efect de concretizare sau de reierarhizare a lumii (de tipul versului deja citat: „acolo unde pulsează/ perfecţiunea ironică a umbrei”). Descoperim, de asemenea, în special în partea a doua a culegerii, un poet Eugen Suciu nu neapărat necunoscut, dar altfel în bună măsură, un poet care vine din profunzimile pastelului metafizic bacovian şi care se confundă cu un peisaj aidoma de vulnerabil, de lipsit de apărare, un loc unde „totul atârnă de un fir de păr”. În versurile din Abur, pentru a continua cu această idee a fragilităţii ameninţate. lumina însăşi „atârnă de respiraţia unui iepure obosit”. „Intrat în panică”, aburul respiraţiei animale „răvăşeşte fructele negre. murele şi porumba”. Nimic nu are consistenţă, contur precis. realitate palpabilă. Se percep, ca un revers al irealităţii, doar nişte „umbre distilate în aşteptare”, se aude inaudibilul, şi anume, „oftatul unui ecou în scaieţii impoderabili”. Dar, în ciuda vagului care pluteşte peste lucruri, versul ne transmite ceva uimitor: „toate cântăresc greu în inimă”. Cu alte cuvinte, înlăuntrul fiinţei receptarea e hipersensibilă, conectată la cele mai slabe, mai umile semnale venite din afară. Să reţinem, aşadar, această sugestie, măsurând ponderea răsfrântă în ordinea sufletească a imponderabilelor existenţei, sugestie care contribuie din plin la fineţea şi la calitatea expresiei poetice din culegerea lui Eugen Suciu.
Poet obscur şi dificil, de şcoală suprarealistă în nu puţine versuri, Eugen Suciu se arată, în schimb, extrem de generos în a-şi etala temele principale ale poeziei pe care ne-o oferă. Partea a doua a volumului se intitulează astfel, fără echivoc, „Frica şi cuvintele” (tema spaimei şi tema poemului care se scrie); într-un poem din prima parte găsim avertismente legate de o lectură adecvată a poeziei precum acestea: „Pe mine nu mă vizitează/ decât poezia şi spaima.// la 60 de ani/ încă mă fascinează marile teme:/ iubire. ură. singurătate.”; un poem deosebit, unul dintre cele mai bune ale culegerii, se numeşte chiar
Frica, acesta asociind la descripţia psihică şi elemente de fantastic sau de absurd senzorial care ne plasează într-o irealitate de coşmar: „frica naşte halucinaţii/ năluci care mai apoi/ se încarnează/ în fiinţa tăcută a menhirilor// cum simte asta/ ghionoaia/ iese din bojdeuca ei/ şi pleacă/ cu tot satul la subsuoară// rămâne o apă/ care se bea singură”. Frica şi congenerele acesteia, panica şi spaima, pătrund în carnea multor metafore din poemele lui Suciu, la fel cum pătrunde violenţa, sugerată prin imaginile sângelui ori ale rănii, o violenţă însă cu atât mai insidioasă, mai neliniştitoare cu cât se desfăşoară, în genere, într-un decor domestic. Citim astfel despre un „geamantan burduşit cu frică”, despre dimineaţa care e „ca o gheară-n stomac”, despre „palmele îmbibate de spaimă”, despre o „coerenţă a fricii” sau despre panica încolăcindu-se „ca iedera”. De asemenea, într-un poem, „un opium tăcut/ culege rănile viitoare”, în altul, lumina din cameră „scuipă cheaguri de sânge”. Poemul Noptiera, aminteşte, în final, de „un sânge cu lama subţire/ pregătit să iasă în întuneric/ şi să taie lacul în două”, în Iubiţi săteni nişte „palizi amanţi” (ca în Bacovia) sunt lătraţi prin gard de „sexul priapic al spaimei”, în timp ce Leziuni incompatibile cu viaţa se încheie cu metafora somnului „în tălpile goale/ pe cuţitul de pâine”.
În viziunea lui Eugen Suciu, poezia şi arta constituie probleme de existenţă, pretinzând vocaţie sacrificială. Ne-o spune chiar poemul de debut al culegerii din care remarcăm şi o imagine memorabilă, de adăugat la tropismul universului vulnerabil (deşertul este o „rană a apei”). Astfel, la fel ca deşertul, poemul „cere mult şi oferă puţin”. În câteva versuri definitorii din acest punct de vedere, frica („intonaţii subtile ale fricii”) şi panica („entuziasmul abstract al unui nod în gât”) reprezintă „două ipoteci pe-o singură respiraţie”, şi anume respiraţia artei. În Foaie de observaţie, poetul încearcă să readucă la viaţă, prin respiraţie gură la gură, „poemul cel mai slab cel mai debil poemul cu batic”. Resuscitarea (adică redobândirea suflului şi, implicit, a sufletului) reuşeşte în cele din urmă, iar în „ochii” brusc deschişi ai poemului se văd lucruri simple, esenţiale, familiare: „case, dealuri, mesteceni”. În alte versuri, metafora poemului care deabia mai respiră reapare din nou. „Sleit, jupuit, bolnav de-oboseală”, acesta zace printre smârcuri. În pofida stării deplorabile, agonizante, poemul îşi păstrează aura de nobleţe, căci este „poemul care nu poate fi împărţit cu nimeni/ pâinea noastră/ cea de toate zilele”. Versuri sensibile, de vibraţie interioară comunică, în acelaşi timp, sentimentul singurătăţii, izvorât, şi acesta, dintr-o frică de realitate: „Singurătatea se naşte/ la marginea patului/ poartă nume de privighetori/ îngropate cu capul în jos/ îmbolnăveşte apa de băut/ cu stricteţea perversă/ a luminii din nord;/ ascultă bătăile inimii/ şi pleacă/ cu toate cuvintele/ găsite prin casă/ realitatea/ ar trebui interzisă”. Sau senzaţia pustiului lăuntric, a secetei sufleteşti aplicată peste imaginea pârjolului exterior din calendar: „Zile neprielnice/ soare scăpat din căpăstru/ lătrat de câini/ în nucii lipsiţi de răcoare// nu mai am pe nimeni/ care să mă părăsească”.
Corespunzător temelor pe care le enunţă şi le abordează, poetul se travesteşte adoptând două măşti impersonale. Astfel, într-un peisaj urban, introduce, drept contemplator, un ins „abătut”, „hipnotizat de lume şi de relele ei”. Pe de altă parte, într-un monolog autoironic, se portretizează ca fost amant, vreme de patru sute de ani, al reginei virgine, Elisabeta I, dar ajuns acum, la bătrâneţe, după ce şi-a petrecut viaţa îngrijind cuvintele, într-o stare de plâns: „sleit şi bătrân acum,/ simt cum mă privesc/ ca pe un pericol/ şi mă jefuiesc – obscen/ ca pe un lucru”. Cam în acest mod contrapunctic ar trebui citit întregul volum. O primă parte, mai agitată, mai zgomotoasă, mai sarcastică, cu intervenţii dialogate, cu personaje, cu vervă şi umor, şi o a doua parte, cu poeme mai scurte, mai concise, scrise în tonalitatea bluesurilor, având în centru un subiect liric care îşi exprimă, emoţionant şi cu mare fineţe, stările de derivă şi de impas, înstrăinările şi aprehensiunile. Culegerea lui Eugen Suciu, una din cele mai bune dintre cărţile de versuri recente, se încheie cu un poem tot atât de convingător precum cel de la început: „Sunt o altă persoană acum/ una pe care o cunosc mai puţin/ cu buzunarele îndesate/ cu vrăbii nici nu mai ştiu/ mi-am luat oare micul dejun?/ pare că a trecut atât de mult timp/ din copacul de ieri/ stive mari stau sprijinite/ de peretele magaziei/ în curtea acum curăţată/ grămăjoare aurii de rumeguş/ pe lângă rădăcina uriaşă/ şi fulgi grei de zăpadă/ topindu- se misterios./ aşa arată viitorul”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara