Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Universul francofon şi dansul de Liana Tugearu

Dansul nu a lipsit din oraşul francofon Bucureşti, în preajma Sommet-ului desfăşurat în acest an aici, între 27 şi 29 septembrie. La Centrul Naţional al Dansului - Bucureşti, în câteva dintre spaţiile nou amenajate, s-au desfăşurat o serie de spectacole, reprezentând rezultatul unei colaborări internaţionale. Treisprezece tineri artişti, veniţi din comunitatea franceză a Belgiei, din Franţa, Maroc, Polonia, Québec şi România, au creat pe parcursul a paisprezece zile, cinci piese coregrafice, în cadrul a ceea ce s-a numit labo-mix. Bureau International Jeunesse, din Belgia, este iniţiatorul acestui proiect, unul dintre programele sale, care urmăreşte să susţină creaţia tinerilor.

Artiştii integraţi proiectului vin din lumea artelor plastice, a circului, a dansului, a creaţiei sonore, a teatrului şi video-ului. Prima fază de lucru s-a desfăşurat la Bruxelles, iar cea finală la Bucureşti, rezultatul fiind prezentat în mai multe spaţii ale aceleiaşi locaţii. Mutându-mă, odată cu tot publicul, dintr-o sală în alta, la fiecare dintre cele cinci piese concepute de tinerii artişti, m-am gândit că Centrul Naţional al Dansului - Bucureşti a fost creat exact la timp pentru a putea găzdui astfel de manifestări neconvenţionale, care nu şi-ar fi găsit locul potrivit nici-unde în altă parte.

Artiştii reuniţi în acest laborator experimental au avut la pornire o temă precisă: noile tehnologii în interacţiune cu creaţia artistică. Deci, actorii şi dansatorii, pe lângă mijloacele lor specifice de expresie, au folosit, în mai mare sau mai mică măsură, imaginea şi sunetul realizate cu ajutorul noilor tehnologii: camere digitale, captatoare de mişcare, camere cu infraroşii etc., etc.

Prima piesă prezentată (în varianta de spectacol văzută de mine) a fost un fel de sketch susţinut de trei participanţi: David, Jaouad şi Filip. De remarcat că identitatea completă a interpreţilor nu a contat, ci fiind menţionaţi în program numai prin prenume, iar naţionalitatea putând fi presupusă doar, ţinând cont de unele detalii. Globalizarea va avea şi un astfel de rezultat, care va duce la aneantizarea individului creator? Ce drum am parcurs de la vedeta secolului XIX şi până astăzi! în sketch-ul amintit, intitulat Introduction aux nouvelles technologies, s-a vorbit cu mult umor despre unele capcane ale acestor tehnologii, în franceză de către David, în română de Filip şi în marocană (presupun) de către Jaouad. Un fel de prefaţă glumeaţă pentru celelalte lucrări.

A doua piesă Points de rencontre, le-a avut în scenă pe Annie-Claude, Amandine, Béatrice şi Carole, oricum greu de identificat sub căştile de extratereştri pe care le purtau trei dintre ele, una roşie, alta albastră şi a treia galbenă, în timp ce, pe un ecran din spatele lor apăreau imagini ale întregului grup, în lucru la Bruxelles, şi imagini ale oraşului însuşi. Mişcările celor trei cu căşti erau sumare, lente, ca ale cosmonauţilor pe Lună. Personajele se întâlneau uneori şi atunci grupul celor trei înceta să se mai mişte, până ce al patrulea personaj le redeştepta cu un fluierat. La fel se petreceau lucrurile şi pe ecran, unde, peste imaginile filmate la Bruxelles, se proiectau trei buline, una roşie, una albastră şi una galbenă, toate trei fiind proiecţii ale mişcărilor căştilor celor din scenă. O piesă ingenioasă şi atât.

Odată cu a treia piesă, Inflamation, interpretată de Valerie şi însoţită de imaginile şi sunetele realizate de Maciej şi Wojciéch (polonezi?), am intrat în lumea performantă a circului, ingenios însoţită de proiecţiile de pe un ecran, care prelungeau şi multiplicau atât mişcările lui Valerie, cât şi cele ale unui mare cerc, în care ea era mai tot timpul prizonieră, cerc asimilabil cu roata norocului sau a sorţii, din care numai arareori interpreta reuşea să iasă şi să îl manevreze ea.

Penultima piesă, cea mai consistentă ca scenariu şi mai expresiv realizată ca plastică corporală, s-a intitulat Hum. Conceptul îi aparţine lui Jaouad (Maroc), interpreţii, toţi foarte buni, au fost Annie-Claude, Amandine, Sanaz şi David, pe ecran a apărut Anca, iar la realizarea imaginilor, tot de pe ecran, a contribuit Diana. înşiruirea tuturor acestor prenume creează un aparent aer de intimitate, dar interpreţii se pierd totuşi în anonimat. Şi în acest caz am regretat că nu pot sublinia ce a adus fiecare, în parte, ca valoare, acestei piese, cea mai bogată şi variată ca mişcare de dans. O piesă în care fiecare personaj era închis într-o lume a lui: o interpretă avea o mişcare aproape mecanică, de mers fără sfârşit, un interpret (David), cu un corp aparent slăbănog şi vopsit, mima o joacă bufonă şi amintea, ca siluetă, de unele personaje din pictura lui Bosch, o altă dansatoare (sau poate actriţă) evolua cu mişcări patetice pe o melodie a lui Piaf, şi, în fine, o altă interpretă, prinsă în propriile ei vise, mima o oarecare cochetărie. Toţi aveau, însă, drept fundal, pe ecran, lumea absurdă şi inconştientă în care trăim cu toţii, cu scene apăsătoare, posterioare unor acte de violenţă armată.

In fine, ultima lucrare prezentată L'amour ces quand il-i- deux personne qui saime (a nu se corecta greşelile, dorite ca atare), concepută de Diana şi interpretată de Anca şi Filip, a avut o tematică interesantă, a cuplului-ventuză, în care cei doi par legaţi fedeleş unul de celălalt, dar care la un moment dat se desprind din această încrengătură şi evoluează separat, chiar indiferenţi unul faţă de celălalt. Piesa a delectat plastic cât se poate de expresiv, dar ulterior s-a diluat, finalul fiind chiar ratat.

Dincolo de aceste fluctuaţii valorice, pe prim plan rămâne experimentul în sine: îngemănarea între creaţia artistică şi cele mai noi mijloace tehnice şi spiritul de echipă născut între participanţi, care, dincolo de liantul francofon, au avut ca substrat comun creativ tot ceea ce le oferă satul planetar Terra, din zilele noastre.