Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Un scriitor uitat: Mircea Damian - Cum a scris Celula Nr. 13 şi Rogojina de Dumitru HîNCU


S-au împlinit şaizeci de ani de la moartea lui Mircea Damian şi cred că puţini sunt cei care - fără să fi trecut de o "anumită vârstă" - mai ştiu ceva despre dânsul.
în "Istoria literaturii române" - apărută în iulie 1941 - G. Călinescu n-ar fi putut discuta, chiar dacă ar fi vrut, o seamă de circumstanţe legate de scrisul lui Mircea Damian, pe atunci încă vii în memoria contemporanilor.
Din "Dicţionarul scriitorilor români" cititorii de astăzi pot afla, de pildă, că Mircea Damian a avut "o existenţă dezordonată şi nomadă, trăind de pe o zi pe alta, peregrinând din oraş în oraş (Bistriţa, Dej, Bacău, Galaţi, Constanţa), întemeind sau colaborând la diverse publicaţii obscure. S-a stabilit în cele din urmă la Bucureşti; lucrează în câteva redacţii, întemeiază şi conduce el însuşi "Vitrina literară" (1929-1934). Se lansează şi în literatură, ca autor de povestiri umoristice".
"Dicţionarul general al literaturii române" a considerat că-l putea caracteriza mai bine în aceşti termeni: "Ca gazetar are vână şi o doză de ferocitate, punctând apăsat prin violenţa sarcasmelor cu care îi izbeşte pe aceia care îi cad sub condei. Mereu încruntat, pus pe cârcotă, arţăgosul se arată, în articolele lui, ba scârbit, ba mânios, iar răutatea aceasta conţine parcă şi un grăunte de ură. "
Tot atâtea aprecieri ce nu prea pot stârni curiozitatea iubitorului de literatură.
Mai nuanţat în judecarea lui Mircea Damian, I. Negoiţescu ni-l aduce - în "Istoria literaturii române" - mai aproape de înţelegerea cititorului scriind: "Folosind în romanul "De-a curmezişul" (1935) un material autobiografic, urmând a fi utilizat probabil altă dată, cândva, de alţii, tot ca document de epocă, Mircea Damian e în schimb veritabil artist în câteva din nuvelele strânse în culegerile "Eu sau frate-miu"(1930) şi "Două şi-un căţel" (1935) selectate apoi în "Bolşevicul", unde personajele şi situaţiile momentelor lui Caragiale revin, de astă dată într-o lume absurdă nu ca fond, ci ca formă: mistificarea patologică (dubla personalitate, autocopia), mutaţii de caracter surprinse în aspectul lor mai mult grotesc decât misterios, dar cu tentă pirandelliană, simulând profunzimea marelui scriitor italian, poate mai aproape totuşi de humorul benign al literaţilor americani. "Rogojina" (1945) de un naturalism care împrumută realităţii, fără nici un efort de disimulare formele literaturii; e o descriere dură, viguroasă a universului penitenciar, cu apreciabilă exactitate, surprinzând angrenajele şi figurile lui".
Iar acum, măcar câteva mărturii ale celor care l-au cunoscut nu numai din scris, ci în calitate de colegi de breaslă sau de prieteni, care ne vor mijloci o mai bună înţelegere a resorturilor care l-au pus pe Mircea Damian în situaţia de a scrie cele două cărţi pomenite în titlu.
în evocările din "Vitrina cu amintiri" (Ed. Cartea Românească f.a.) - aşternute în ultima parte a vieţii, când era grav bolnav - Ieronim Şerbu a relatat:
"Pe scriitorul Mircea Damian îl cunoşteam încă de la Sburătorul, unde citea nuvele şi schiţe, proferând un umor absurd, de altă natură decât cel al lui Urmuz.
...îmi plăcea omul. Era sincer, deschis, iar în relaţiile cu colegii săi mai tineri darnic şi chiar generos.
Fie că pretenţiile sale nu erau prea mari, fie din risipa generoasă care-l trăda, a rămas, în fond, un boem şi un visător ca pe atunci când îşi plimba tinereţea flămândă pe aleile Cişmigiului. Mircea Damian nu s-a ales cu un bloc cu şapte etaje, nici cu o vilă, dar nici măcar cu un apartament, deoarece a murit sărac...".
Accente interesante pot fi întâlnite şi la Ion Th. Ilea (în "Mărturisirile unui anonim", Ed. Cartea Românească f.a.) care a spus că Mircea Damian:
"Avea o mândrie care era înţeleasă greşit şi o fermitate în atitudini şi acţiune care incomoda. De aceea a avut duşmani, dar tot de aceea a avut şi prieteni. Mă socotesc printre aceştia din urmă şi dovada prieteniei lui am avut-o în multe împrejurări".
Alţii, puternicii zilei, n-aveau, însă, motive să-l aprecieze şi cu atât mai puţin să-i fie îndatoraţi. Căci, aşa cum cu bun cuvânt a observat şi Al. Raicu - în "Luminile oglinzilor" (Ed. Minerva, 1974) - Mircea Damian "nu s-a ferit niciodată să-şi spună deschis părerile, chiar atunci când era conştient că-l pasc primejdiile". O făcea nu ca să braveze, nu spre a dobândi vreun avantaj personal, ci dintr-o nestăpânită nevoie de a spune lucrurilor pe nume, de a dărâma falsele statui ale vieţii publice şi cu un curaj rareori atins în publicistica noastră. Iar consecinţele n-au întârziat să se arate, făcându-l să cunoască de două ori închisorile timpului.
Prima oară, condamnarea i-a fost prilejuită de filipicele adresate prinţului Nicolae, personaj ce nu se bucura, de altfel, de mare stimă în ochii celor ce-l cunoşteau, dar, prudenţi, preferau să-şi păstreze opiniile pentru ei sau apropiaţii lor.
Mircea Damian a socotit că altfel trebuia el să procedeze. Şi, la 14 iunie 1929, a adresat, în publicaţia "Cronica politică şi parlamentară", o lungă "Scrisoare deschisă către A. S. R. Principele Regent Nicolae", în care, printre altele, l-a informat:
"Mi s-a întâmplat, Alteţă, să fiu mai zilele trecute martorul unei scene în Bulevardul Elisabeta, în care Alteţa Voastră a jucat, ca să zic aşa, rolul principal.
...Fiind totodată Prinţ, Colonel şi Regent, sportmen şi Comandor, Alteţa Voastră este pururi grăbită. Foarte explicabil: afaceri de Stat, inspecţii, recepţii etc.
...în ziua cu pricina, Alteţa Voastră, grăbită ca de obiceiu, urca Bulevardul Elisabeta cu o viteză care depăşea pe cea stabilită, pe străzile Capitalei, de ordonanţele în vigoare ale prefecturei de poliţie. Şi Augusta Voastră maşină s-a proptit, brusc, de căruţa unui franzelar, mi se pare, de lux. Căruţa avea pe capră un om care, dacă nu cunoaşte anumite ordonanţe, mână cu o viteză redusă şi aşteaptă în înghesuială să se supună agentului de circulaţie când ridică, grav, o mână în sus, vertical, sau când o întinde, pe cealaltă, orizontal, în direcţii variate.
...Publicul Vă recunoscuse, fireşte: deasemeni sergentul din post, care a salutat respectuos. Franzelarul, om simplu şi necăjit, nu a recunoscut, însă, pe Alteţa Voastră, pe care, de altfel, n-a văzut-o în carne şi oase şi cu maşină.
Augusta Voastră maşină împingea mereu căruţa franzelarului; - şi franzelarul înjura mereu pe Alteţa Voastră. Câteva persoane din publicul ce s-adunase în număr destul de mare l-au lămurit, prin semne, şi în şoapte, pe ticălosul de căruţaş că, uite, Domnul cu pricina este Principele Regent.
Stupoare!
Omul a înjurat mai departe şi mai variat, cu bună ştiinţă.
...în sfârşit strada s-a descongestionat, căruţaşul a răsuflat cu uşurare, iar Alteţa Voastră şi-a văzut liniştită de drum, cu viteza obişnuită, adică foarte mare, cu viteză adică, de contravenţie.
Rămân, al Alteţei Voastre, prea plecat şi prea supus servitor, Mircea Damian.
O a doua scrisoare, tot "deschisă" şi tot în "Cronica politică şi parlamentară" publicată, a fost datată 1 noiembrie 1929 şi a avut în vedere o altă "vitejie" a prinţului. S-o urmărim, fie şi fragmentar, din nou din cauza lungimii ei:
"Alteţă Regală şi Stăpâne,
Au trecut numai câteva luni de când }i-am adresat o scrisoare deschisă, povestind o scenă din Bulevardul Elisabeta unde Persoana Ta şi Maşina Ta, amândouă Auguste, s-au năpustit în căruţa unui franzelar, mi se pare de lux. Iar acum gazetele aduc ştirea că Ai mai făcut o vitejie, călcând în picioarele Tale Auguste, un şofer, pe nume Ion Damian. Gurile rele spun că bietul şofeur a primit mai multe lovituri de picioare decât ar fi trebuit şi decât ar fi meritat, fiindcă Măria Ta L-ai fi confundat, după nume, cu mine. Nu, Alteţă, n-am fost eu. Dealtminteri, am credinţa că memoria Ta a uitat numele meu. Şi cu drept cuvânt: afaceri de Stat, recepţii, etc.
Luminăţia Ta!
Supuşii Tăi, pe care-l conduci cu maşina şi cu picioarele, s-au cam revoltat, fiindcă ei pretind ca Măria Ta să aibă şi cap. August sau nu - dar să fie cap. Căci ei nu cunosc până astăzi, din partea Alteţei Voastre, decât o activitate de contravenient la legea circulaţiei şi a vitezei, de scandalagiu şi de bătăuş. Ceea ce, se zice, n-ar fi suficient. Personal, nu sunt de aceeaşi părere. Mai mult: eu aşi propune guvernului să pună la dispoziţia Măriei Tale un tanc, cu care să dai buzna unde e lume mai multă, să sfărâmi toate automobilele şi căruţele cu franzele de lux, să dărâmi Cercul Militar şi Academia, Ateneul şi Universitatea şi toate instituţiile particulare şi de Stat".
Alteţă Regală!
"...M-am amuzat grozav aflând că o dată Augustul bot al Augustei Voastre maşini a tamponat căruţa unui cetăţean, până când a făcut-o praf. M-am amuzat şi mai mult, aflând că Augustele Voastre palme au plesnit doi obraji universitari. Iar când am aflat că Augustele Voastre picioare au fărâmiţat testiculele omonimului meu - m-am prăpădit de râs. îmi spuneam: "aşa prinţ şi aşa sergent mai înţeleg şi eu!". Căci mie îmi place să fie omul popular. Alteţă. Trăim vremuri democratice, şi am credinţa că dacă ieri Ai zdrobit o pereche de testicule - mâine o să Te baţi pe burtă, fie cu şofeurul pe care L-ai lăsat leşinat pe stradă, fie cu franzelarul, mi se pare de lux, cu care Te-ai înjurat de mamă, acum câteva luni..."
"Cum lumea nu Te prea cunoaşte, cum îl cunoaşte, de-o pildă, pe dl. D. R. Ioaniţescu şi pe d. Potârcă, să dai peste un alt Ion Damian care, până să bage de seamă că Măria Ta este chiar Măria Ta - să-ţi frământe Augustele testicule, să-ţi spargă Augustul cap şi să-ţi frângă Augustele mâini...
Recomandându-Vă atenţiune şi prudenţă, rămân al Alteţei Voastre Regale, prea supus şi prea plecat servitor şi rob.
Mircea Damian
însă nici fiind "prea supus şi plecat, ba nici chiar "servitor şi rob", Mircea Damian tot nu s-a cuminţit. Şi, deşi îndată după cea de-a doua scrisoare a fost chemat la Parchet, a socotit că trebuia musai să-i adauge un "Post Scriptum", apărut în aceeaşi publicaţie, la 22 noiembrie 1929.
Disecând reacţiile la ceea ce a precedat, a ţinut să precizeze:
"Prima epistolă a trecut aproape neobservată. D. Vaida (atunci ministru de Interne - n.n.) şi-a zbârlit mustăţile la directorul acestei gazete, a ameninţat ca omul la necaz, cu cenzura şi cu alte obiecte de tortură şi a isprăvit prin a-mi purta mie pică şi a ruga ziarele să nu reproducă scrisoarea cu pricina.
Cu cea de-a doua scrisoare lucrurile s-au schimbat însă, fiindcă - se zice - am fost prea aspru, folosind nişte epitete care nu rimează nici cu "prinţ", nici cu "regent".
După care a continuat:
"...în ultimele zile îmi era ruşine şi scârbă să scot capul îl lume. Din toate părţile eram întâmpinat cu vorbele:
- Bine i-ai făcut! Prea îşi face de cap. (E vorba de Măria Sa)
- Ai avut curaj!
- Eşti îndrăneţ!"
..."oficioasele partidelor naţional-ţărănesc şi liberal s-au luat la harţă, învinuindu-se reciproc de a mă fi plătit şi pus la cale să scriu ceea ce am scris. Iar, pe de altă parte, am fost învinuit de anti-dinasticism.
Să le luăm pe rând.
Nu fac niciun fel de politică. Nu mi-am vândut niciodată nici scrisul, nici conştiinţa.
Anti-dinastic? eu? Ei aşi. Dar sunt mai dinastic decât însuşi Augusta Brută, care terfeleşte o Coroană câştigată prin sânge şi care îşi bate joc de o naţie întreagă".
"...Dacă voi suferi o condamnare, - fie. Voi executa pedeapsa, iar după ispăşire mă voi arunca sub roţile Auguste ale Augustei Voastre maşini. Până atunci, până la judecarea procesului adică, nu mă astâmpăr. Am să urmăresc activitatea Voastră particulară ca un blestem, şi ca un noroc, şi voi denunţa opiniei publice fiecare nouă ispravă".
întorcându-ne, însă, la "Scrisorile deschise" şi la previziunea autorului lor că va fi judecat, ceea ce a urmat i-a dat întru totul dreptate. încât ultimele luni ale anului 1931 şi le-a petrecut îndărătul gratiilor, iar după eliberare, scriind Celula Nr. 13 (Şaptezeci şi cinci de nopţi la închisoarea Văcăreşti), a făcut-o cu mereu aceeaşi nedezminţită vervă, vădită încă din prologul cărţii, din care reproduc acest scurt pasaj:
"Văcăreşti"
"Am ajuns la orele 13,30, după al doilea fus Greenwich... Niciun gând, nicio emoţie, nicio impresie.
- Pentru faptul? - se interesează grefierul.
- Articolul 77, Lése Majesté.
- A-ha!
Oricum, era o variaţie.
- Vasăzică, dv. sunteţi ăla cu chestia.
"Dumnezeule!" - m-am gândit. "Şi aici!"
Eram furios. De doi ani de zile aud la fiecare nouă cunoştinţă:
- Dv. sunteţi cu chestia...?
De doi ani sunt întrebat zilnic de prieteni şi de cunoscuţi:
- Ce-ai făcut cu chestia?
Şi de parcă n-ar fi fost deajuns...

După zece ani o nouă "chestie"
De această dată, ea s-a produs într-un context politic total diferit. Căci dacă în 1931 mai erau: Parlament, opinia publică, partide şi condeieri care i-au luat apărarea lui Mircea Damian, (cum au fost Tudor Teodorescu-B ranişte, Radu Rosetti, Emil Socor, Al. S. Dralex ş.a.) zece ani mai târziu nu mai rămăsese nimic din toate acestea.
Mircea Damian nu înţelegea, însă, să se schimbe. Şi când, către sfârşitul lui martie 1941, a obţinut aprobarea să scoată o "gazetă obscură", ziarul "Bucureşti", articolul de fond din 25 martie, semnat de el şi intitulat "Bună ziua", şi-a asigurat cititorii:
"Ziarul nostru va fi un ziar liber în cea mai largă înţelegere a cuvântului. Ştim: cuvântul "liber" sună ciudat sau nou ori pare, mai ales, lipsit de sens fiindcă a fost compromis. Vă asigurăm, însă, că o libertate de gândire există sub orice regim, atunci când te pricepi să o practici înţelept şi demn în cadrul legilor şi dispoziţiilor".
Şi tot în acelaşi număr a publicat şi următorul "Comunicat" despre care nu putem crede că a făcut mare plăcere emitentului:
"Serviciul Central al Cenzurii comunică:
Toate publicaţiile ce apar zilnic sau periodic, în Capitală şi provincie, vor înainta până cel mai târziu 1 aprilie, recomandat, Serviciului Central al Cenzurei, Biroul Anchete şi Cercetare, din Bucureşti, Str. Academiei no. 17, COPIE după AUTORIZA}IA de apariţie, eliberată numai de Cenzură, cu certificarea directorului".
Joi 27 martie a atacat, în felul lui, tema zvonurilor care circulau, se pare, cu mare intensitate în lipsa unor canale libere de vehiculare a ştirilor. Şi a constatat:
"Rostogolit în urechi şi din gură, zvonul ajunge să tulbure piaţa şi să creeze adesea o atmosferă dăunătoare intereselor Statului. Pentru că dacă un eveniment petrecut cu adevărat trăieşte atâtea ceasuri sau atâtea zile şi pe urmă moare - zvonul, dimpotrivă, stăruie, capătă suprafaţă, adâncime şi uneori înţeles".
Iar cititorii puteau trage concluziile ce se impuneau. Marţi, 8 aprilie 1941, deci într-un moment când ţara, total aliniată Reichului nazist şi Italiei mussoliniene, se zbătea în tot felul de lipsuri, ziarul "Bucureşti" informa că "Un om a declarat război foametei: HERBERT HOOVER. Un plan ingenios pentru ameliorarea situaţiei ţărilor lipsite din Europa".
Duminică, 13 aprilie, Mircea Damian s-a "văzut silit" să regrete că în ţară "sunt prea mulţi apostoli", cum suna titlul articolului său ce sfida agresiva logoree oficială.
"Ameninţările, nedreptăţile, loviturile morale, atitudinea aceea ţâfnoasă şi arogantă de dictator sau de apostol - scria el - toate astea nu mai trezesc în sufletul omului nici teama, nici respectul, nici stima, ci numai teroarea şi spaima."
Şi tot aşa, răsfoind ziarul, număr de număr, am văzut ce multe lucruri ar merita să fie cunoscute şi de noi, cei de astăzi. Dar cum în toate se impune şi măsură, am să mă mărginesc să citez, din păcate tot fragmentat, doar alte câteva luări de poziţie revelatoare, unele aproape incredibile pentru curajul celui ce şi le-a asumat şi pentru momentul când a făcut-o.
Ca, de pildă, din numărul de vineri, 3 mai 1941, o altă "Scrisoare deschisă", dar de astă dată adresată lui Ion Antonescu. Citez:
Domnule General,
De când cu instaurarea noului regim, avem o presă mai mult sau mai puţin dirijată. Vreau adică să spun că presa e dirijată în ceea ce priveşte linia politică propriu-zisă, precum şi politica gospodărească a ţării... Nouă, celor de la ziarul "Bucureşti" ne merge vestea că suntem democraţi. Poate că suntem democraţi, poate că nu suntem. Are asta importanţă dacă-ţi vezi de treabă şi dacă vrei să trăieşti cinstit din meşteşugul tău?...
Ori din numărul din 13 mai, articolul de fond, în chenar gros, cu titlul "Dreptul la critică":
"Am rămas pesemne cu o spaimă în oase, care ne încleştează încă degetele ce poartă condeiul, ori de câte ori vrem să aşternem pe hârtie, fără părtinire şi fără gând de sabotare, cutare lucru necugetat, cutare treabă pripită, cutare greşeală asupra căreia, în loc să se revină, se stăruie".
Pentru Nichifor Crainic, care nu-l agrea deloc pe Mircea Damian şi-l pândea mai demult, acest articol a fost şi ultimul pe care i l-a mai tolerat. Şi în aceeaşi zi a şi ordonat suprimarea ziarului.
Luat prin surprindere şi, ca de obicei, fără a lua în calcul consecinţele tot în aceeaşi zi Mircea Damian i-a expediat această impetuoasă, nestăpânită telegramă (pomenită uneori, dar rămasă inedită):

Domnule Nichifor Crainic, Ministrul Propagandei
Protestez cu indignare contra măsurii abuzice pe care aţi ordonat-o împotriva ziarului "Bucureşti". Am raportat pe cale telegrafică şi prin memoriu Generalului Antonescu. [...] Am dreptul să trăiesc din meseria mea şi să conduc un ziar, cu atât mai mult cu cât am urmat în viaţă şi în carieră o linie morală, n-am slugărit la diferite persoane mai mult sau mai puţin înalte, pentru ca pe urmă să le bălăcăresc; n-am fost cules beat mort din cârciumi şi n-am mâncat bătaie în grădina restaurantului "La Leul şi Cârnatul" pentru faptul de a mă fi agăţat de femeile altora. Prin atitudinea pe care o aveţi faţă de presă şi de slujitorii ei, vă degradaţi propriul Dvs. nume şi compromiteţi un minister care trebuie să aibă altă misiune.
Mircea Damian
Directorul ziarului "Bucureşti"

Şi iată şi pasaje din scrisoarea (tot inedită) trimisă lui Ion Antonescu:
Domnule General,
Dacă la mijloc ar fi numai o ilegalitate comisă de un demnitar, care totuşi are îndatorirea de a nu călca cel dintâi legea, - n-aşi mai adăoga nimic, fiind sigur că Dvs. aţi lua măsurile necesare pentru ca legea să fie împlinită. Demnitarul în chestie e, însă, d-l Nichifor Crainic şi lucrurile se schimbă.
D-l Nichifor Crainic - şi îndrăznesc a spune că vorbesc în numele unanimităţii scriitorilor şi ziariştilor români, precum şi în numele acelora care au avut de-a face cu dumnealui - este de o răutate feroce, de-o imoralitate notorie, de-o cruzime foarte puţin ortodoxă. Lichelismul de care a dat dovadă atât în viaţa particulară, cât şi în politică, n-a putut fi întrecut decât de propria sa imoralitate. De când se află în fruntea Ministerului Propagandei, scriitorul şi mai ales ziaristul român e umilit ca pe vremea lui Armand Călinescu, mai nedreptăţit ca pe vremea legionarilor şi mai hulit ca oricând.
Niciodată, de la întemeierea lui, Ministerul Propagandei n-a avut parte de miniştri înţelegători faţă de nevoile gazetarilor şi drepţi faţă de revendicările lor. întotdeauna au fost respectate, însă, formele, şi din când în când se făcea câte un simulacru de dreptate. D-l Nichifor Crainic n-a respectat nimic, n-a stimat nimic, n-a înţeles nimic din frământarea vremilor prin care trecem.

Domnule General,
Noi, ziariştii, am fost constrânşi în ultimii ani să ne dezbrăcăm de orice personalitate, să uităm de orice mândrie omenească, să ne scuturăm de orice demnitate profesională, spre a ne preface în slugile regimurilor dictatoriale ce ne-au cârmuit. Unii au făcut-o pentru că n-aveau încotro - alţii, puţini desigur, au făcut-o cu plăcere şi cu plată.
Trebuie să vă spun însă, Domnule General, că prin unele locuri tirania este tot atât de apăsătoare ca şi mai înainte, că unii demnitari ne vor tot slugi; că demnitatea e socotită obrăznicie. Şi, mai ales, că un ministru de astăzi, d. Nichifor Crainic bunăoară, face absolut ce vrea, fără teamă de răspundere, fără ruşine faţă de om, fără respect faţă de lege şi frică de Dumnezeu. Noi, ziariştii, nu putem avea încredere în d-sa, nu putem să-l stimăm, iar când îl ascultăm o facem de frică. Căci frica ne-a rămas în oase, nu ne putem scutura cu una, cu două de sentimentul acesta degradant, atâta vreme cât principiile Dv. nu sunt puse în practică, atâta vreme, deci, cât un înalt demnitar calcă legile rânjind, batjocoreşte cinstea şi scuipă în frunte onoarea cetăţeanului.
Noi, ziariştii, precum şi orice om cu puţină demnitate şi cu niţică ţinere de minte, nu putem avea nicio încredere într-un ministru care s-a ridicat linguşind şi murdărind cutare persoană, simultan; care şi-a degradat talentul scrisului, punându-l când în slujba unuia, când împotriva altuia. Vă rog să consultaţi colecţia revistei "Gândirea" din vara anului trecut şi veţi observa cu câtă respingătoare slugărnicie lăuda pe Carol II, pentru ca în numărul imediat următor, după 6 septembrie, să-l terfelească cu aceeaşi nemaipomenită lipsă de ruşine."

Domnule General,
Printre capetele de acuzare ce ni se aduc nouă celor de la ziarul "Bucureşti" este şi acela că suntem democraţi. Recunosc că suntem democraţi. Am preferat să rămânem ceea ce am fost totdeauna, decât să devenim lichele lăudând cu "convingere" toate regimurile ce s-au perindat la cârma ţării de la 1938 încoace şi atacându-le pe măsură ce se prăbuşeau.
[...] în legătură cu cele de mai sus, adaog că rezerva ce ni se impută faţă de Germania, pentru care avem toată admiraţia, noi o numim demnitate, în sensul că nu putem admira slugarnic cutare victorie, aşa cum nu putem striga în fiecare zi la gazetă sau la colţ de stradă că suntem naţionalişti, iar ceilalţi, cei care nu strigă, sunt trădători. Avem, pe de altă parte, convingerea că un popor ca poporul german preferă o atitudine cinstită şi leală uneia slugarnice şi gălăgioase, cum o manifestă o parte din presa noastră. Prin urmare, toată admiraţia pentru germani şi pentru politica lor, dar vrem s-o manifestăm în aşa fel, încât s-o împăcăm cu demnitatea noastră naţională. Căci numai în felul acesta ne facem demni de stima unui popor mare şi viteaz.
Acesta este democratismul nostru.

Domnule General,
înainte de a închide, trebuie să mă întorc la situaţia ziarului "Bucureşti". Suprimarea lui abuzivă ne-a creat o seamă de neajunsuri sângeroase. Căci noi suntem societate constituită legal, avem prin urmare o seamă de îndatoriri morale şi materiale faţă de redactorii noştri, care rămân pe drumuri, faţă de depozitarii de ziare din ţară, faţă de tipografie, etc.
[...]Vă rog respectuos să binevoiţi a cerceta toate câte le-am afirmat mai sus şi a dispune să se dea autorizaţie de apariţie a ziarului "Bucureşti" pe numele meu. Căci am dus o viaţă fără pată, am o carieră ziaristică şi scriitoricească îndeobşte cunoscută. Eu nu am nevoie de nici o tutelă morală, nici la propriu, nici pe frontispiciul gazetei, cum a fost până acum cu poetul Ion Minulescu.
Mircea Damian
10 mai, ^941

Iar ce a urmat poate fi lesne aflat din "Nota introductivă" la "Rogojina", ultima carte a lui Mircea Damian, apărută în 1945:
"La data de 13 mai 1941, Nichifor Crainic, ministrul propagandei naţionale, a suspendat ziarul meu "Bucureşti", sub pretext că avea o atitudine democratică. I-am trimis atunci o telegramă de protest, pe care găsind-o violentă şi jignitoare, deoarece amintea de viaţa lui imorală - a sesizat parchetul militar, care a şi ordonat încarcerarea mea la închisoarea Malmaison, pe data de 20 mai. După patru săptămâni am fost pus în libertate. Iar la 23 octombrie, când s-a judecat procesul la Secţia I a Curţii Marţiale, am fost condamnat la un an închisoare corecţională pentru "ofensa şefilor autorităţilor publice".
Astfel s-au petrecut lucrurile pe scurt:
Pedeapsa am executat-o în întregime, că aşa mi-a fost dat: să plătesc în viaţă totul, uneori cu dobânzi foarte sângeroase. Şi ca să nu stau degeaba, fiindcă la închisoare zilele sunt lungi, iar nopţile nesfârşite, am scris cartea de faţă. Cum o fi ieşit, nu ştiu, întrucât e scrisă pe furiş. Cititorul să hotărască..."
Jilava-Văcăreşti 1942
Eliberat, şi după ce a publicat "Rogojina", în 1945, autorul ei n-a mai avut parte decât de doi ani de viaţă, până când a fost răpus de un cancer la gât, la 48 de ani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara