Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un roman, un autor: Drumul cenuşii de Augustin Buzura de Mircea Martin

Nu am citit şi nici nu cred că există vreun roman apărut în România comunistă mai subversiv la adresa regimului totalitar decât Drumul cenuşii de Augustin Buzura.
Termenul însuşi de „subversiv” riscă să pară nepotrivit în acest caz, căci subversivitatea presupune ascundere, evitarea confruntării directe, subminare prin aluzie şi oblicitate ironică. Or, ceea ce uimeşte în paginile acestui roman, scris în 1987 şi publicat în chip miraculos în 1988, în plină teroare, este tocmai transparenţa şi directeţea discursului narativ, susţinut fie de câte un personaj, fie, mai ales, de naratorul care se confundă cu personajul principal.
Nimic parabolic, nimic metaforic, trimiterile la un context socialistoric recognoscibil sunt cât se poate de clare. Desigur, avem de a face cu o ficţiune, cu oameni de hârtie, dar nu puţine dintre replicile acestora sună ciudat, strident, în atmosfera de resemnare şi conformism a mediului social evocat, iar, pe de altă parte, intenţia repetat afirmată a protagonistului este aceea de a scrie un „roman nonfictiv”.
Ziarist de profesie, acesta îşi mărturiseşte dilema, de fapt drama: „...Nu pot scrie acasă într-un fel şi la ziar în alt fel”. I se face frică „de propriile gânduri”, e conştient de consecinţele pe care le-ar avea „încălcarea regulii jocului”, aceea de a scrie articole „pe linie” în cuprinsul cărora contribuţia proprie se reduce la „verbe şi, mai ales, adjective la superlativ”.
Pentru un cititor tânăr de astăzi, invocarea de mai sus a superlativelor riscă să pară un simplu detaliu fără altă semnificaţie decât de ordin stilistic; pentru locuitorii ultimei perioade a ceauşismului, ele numeau direct, fără nici un ocol complezent cultul personalităţii „celui mai iubit fiu al poporului”, conducătorul ţării „spre cele mai înalte culmi etc., etc”.
Iată câteva secvenţe dintr-o discuţie a protagonistului cu un personaj care se prezintă el însuşi drept „provocator” („meserie căutată, cu o solidă tradiţie...”). Cum nicio persoană din compartimentul de tren în care are loc scena nu reacţionează („...oamenii s-au înghesuit pe scaunele lor simulând oboseala, somnul...”), provocatorul întreabă retoric: „Ei, ce fel de oameni suntem?” „Dacă tac, nu înseamnă că nu gândesc, că n-au o opinie”, spusei iritat. „Cel ce tace nu are nicio opinie. O opinie trebuie afirmată, negată, susţinută. Tăcerea însemnă aprobare, vinovăţie, laşitate”. „Oamenii s-au cam săturat de vorbe!” „Apă de ploaie! nici fapte, nici vorbe, ci tăcere. Deci aprobare, colega!” Într-un regim de constrângere şi teroare preventivă un asemenea dialog va fi avut o rezonanţă teribilă, în ciua faptului că personajul narator nu împărtăşeşte opinia interlocutorului. Discuţia nu rămâne însă fără urmări în mintea celui dintâi, conştient de propria laşitate (care „te apasă mereu, neîncetat, te urmăreşte chiar şi în somn, oriunde, îţi schimbă fizionomia...”), dar, în acelaşi timp, paralizat de frică, de frica posibilelor consecinţe ale ieşirii din „albia” duplicităţii şi a obedienţei: „...am fost învăţat numai ceea ce mi se dă voie... Am descoperit că logica, bunul-simţ, dreptatea, legea şi toate câte mai sunt n-au nicio valoare în faţa forţei...” Prezentate doar ca o confesiune individuală – pe deasupra şi resemnată -, aceste recunoaşteri contraziceau, totuşi, în mod flagrant principiile clamate oficial ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate.
Întâlnirea decisivă a eroului va fi însă aceea cu un alt personaj, medicul Victoria Oprea, care îl convinge să se angajeze într-un demers periculos. Evoluţia ezitantă, întreruptă şi reluată a acestui demers constituie trama romanului Drumul cenuşii. Angajat la un ziar dintro provincie minieră, Adrian Coman acceptă să iniţieze şi să desfăşoare în timpul şi, mai ales, în afara serviciului o anchetă menită să dea de urmă unui inginer, Helgomar David, dispărut în urma unei revolte colective al cărei inspirator înţelegem că ar fi fost. Împrejurările dispariţiei acestuia nu sunt precizate, şi nici despre soarta sa nu aflăm până la urmă nimic sigur şi clar. Deşi pomenit mereu în paginile romanului, personajul rămâne învăluit într-un fel de mister intangibil, mister la care contribuie, dincolo de stranietatea numelui, o atitudine generală rezervată fără explicaţii şi, în special, curajul luării sale de poziţie întrun moment de cumpănă: înţelegem că a îndemnat minerii din subordinea sa să-şi strige suferinţa şi că el însuşi a rostit în faţa superiorilor săi adevăruri neconvenabile, fiind aspru pedepsit (deportat într-un loc necunoscut, internat într-o clinică, închis, poate ucis). Această confuzie nu atenuează nici tensiunea, nici gravitatea situaţiei, dimpotrivă. şi să nu uităm: Drumul cenuşii a apărut în 1988, la un an de la revolta muncitorilor braşoveni şi la zece ani de la revolta minerilor din Valea Jiului (august 1977), ambele drastic reprimate de regimul ceauşist, soldate cu arestări şi dislocări ale participanţilor. Despre toate aceste evenimente n-a existat, bineînţeles, niciun comunicat oficial, nicio relatare în presa din România, singurele informaţii accesibile în ţară fiind cele transmise de Europa liberă.
În ultimele decenii ale regimului comunist în România, literatura a fost singurul loc din care se mai trimiteau, cu intermitenţe, mesaje pe care partea cititoare a societăţii le recunoştea, cel puţin parţial, ca adevărate. În condiţiile unei cenzuri generalizate, libertatea relativă a imaginaţiei şi a ficţiunii căpăta rosturi neaşteptate, compensatoare, grave. Vocea scăzută a literaturii a suplinit tăcerea forţată a altor moduri ale conştiinţei sociale.
În încercarea lor de a se referi la realităţi sociale neacceptate de cenzură, unii scriitori şi-au plasat acţiunea ficţională în teritorii străine sau în spaţii nedeterminate istoric şi geografic, paralelismul tematic şi problematic cu situaţii din epocă şi din ţară fiind însă inteligibil, chiar elocvent uneori, pentru cititori. Biserica neagră de A.E.Baconsky, Racul de Alexandru Ivasiuc, Viaţa pe un peron de Octavian Paler şi, mai târziu, Al doilea mesager, de Bujor Nedelcovici ilustrează o asemenea soluţie care a avut eficienţa ei subversivă probată, printre altele, chiar de reacţiile ostile ale regimului.
În ce-l priveşte, Augustin Buzura adoptă în proza sa, o soluţie diferită, aceea a rostirii unor adevăruri incomode pentru regim în moduri tot mai directe. Această iniţiativă, în acelaşi timp artistică şi morală, se radicalizează pe parcurs, făcând din însăşi directeţea ei o pavăză paradoxală în faţa cenzurii. Când între ceea ce se întâmplă în roman şi ceea ce a avut loc în realitatea imediată - dar nu a fost comunicat şi asumat oficial - se stabileşte nu doar un paralelism, vag, aluziv, ci chiar anumite coincidenţe, fie doar punctuale – cum e cazul cu revolta minerilor şi represiunea ei – însăşi instituţia cenzurii e pusă în dificultate: unul dintre principiile practicii politicii totalitare – „ceea ce nu ne convine decidem să nu se ştie şi, prin urmare, nu există” – funcţionează, de această dată, împotriva ei.
Radicalizarea despre care vorbesc la Augustin Buzura constă în tendinţa de a renunţa la efectele neutralizante ale literaturii, la aura ficţiunii ca ficţiune. Valorificarea „artistică” a situaţiilor complexe prezentate într-un roman îndeplineşte implicit şi rolul de a masca, de a acoperi asemănările prea evidente cu situaţii din cotidian. Autorul lasă uneori impresia că se dezbară de procedee şi convenţii literare de teamă că acestea ar putea atenua acuitatea dezbaterii morale şi duritatea criticii sociale. Nimic mai semnificativ în acest sens decât ideea recurentă a „romanului nonfictiv”, ceea ce induce, desigur, calificarea ca atare a Drumului cenuşii. De altfel, însuşi titlul romanului sună evocator şi chiar rezumativ în 1988 în raport cu dificultăţile şi precarităţile vieţii de fiecare zi a unui popor întreg transformat de regim într-o victimă consimţitoare.
Perspectiva lui Augustin Buzura este, în chip fundamental, aceea a unui analist critic şi a unui moralist. În ce au mai caracteristic şi mai substanţial, romanele sale nu povestesc întâmplări, nu descriu comportamente, nu ne „arată” figuri şi gesturi, nu re(dau) replici, lăsând cititorilor grija explicaţiei, interpretării sau judecăţii. Figurile, gesturile, întâmplările şi replicile sunt împachetate în – şi întreţesute cu – comentarii şi autocomentarii ale personajelor şi, mai ales, ale naratorului, care le situează întro ordine istorico-socială şi într-una psihologico-morală. Nu e vorba de momente distincte, ci de o mişcare epică şi intelectuală unică şi compactă; e vorba despre capacitatea relativ rară de a mobiliza într-o aceeaşi scenă mai multe planuri ale existenţei. Nu avem de a face cu un flux al conştiinţei sau al memoriei, nimic întâmplător nu survine în această desfăşurare, niciun detaliu care nu contribuie la conturarea unui sens.
Caracterul construit al acestei proze nu-i anulează firescul, nu alterează spontaneitatea numeroaselor confesiuni, controlul autorului nu se simte pe loc, deşi se lasă descoperit la sfârşit în acest efort e simultaneizare multiplană. Dacă la începuturile sale nuvelistice şI în Absenţii, focalizarea psihologică şi morală era evidentă, romanele următoare excelează prin această abilitate în creştere de a antrena socialul în cazuistica psihologică şi de a înscrie într-o problematică morală de rigoare şi de fineţe cele mai intime frământări ale personajelor.
La această performanţă Buzura ajunge adaptându-şi talentul la un anumit mod de a vedea lucrurile, de a interpreta conduitele şi caracterele umane. El nu caută excepţia, ci normalitatea, „biografiile comune”; nu vânează ciudăţeniile, spectaculosul ori pitorescul comportamental (deşi, simţind uneori că e nevoie şi de o autenticitate de suprafaţă, introduce în fluxul romanului şi astfel de figuri episodice – e de notat predilecţia pentru miliţieni şi activişti locali). Pe Augustin Buzura îl preocupă omul ca om, adică omul pentru care problema morală există. Această problemă morală e pusă de autor în moduri diferite, mai precis accentele diferă în funcţie de raportările individului. Căci omul individual este avut în vedere şi reacţiile lui faţă de ceea ce i se întâmplă în relaţia cu semenii săi şi cu istoria.
Este în cel mai înalt grad caracteristic faptul că autorul înţelege să aplice exigenţa morală maximă raportului individului cu societatea, cu istoria. Ne-am fi aşteptat – dat fiind contextul socialistoric şi politic, adică dictatura, teroarea şi cenzura – la o atitudine contrară, comprehensivă şi concesivă. Ce poate face omul obişnuit pus în asemenea condiţii decât să se ferească, să se supună, să se plece în faţa Puterii? Ei bine, nu, Drumul cenuşii ne propune prin personajele sale, o morală a rezistenţei şi chiar a împotrivirii, nicidecum una a acomodării şi obedienţei. Iar aceste personaje nu sunt oameni excepţionali, nu sunt eroi, sunt oameni obişnuiţi pe care frica nu-i ocoleşte, din contra, îi încearcă ori de câte ori se decid să nu mai amâne confruntarea cu propria conştiinţă; şi chiar dacă această confruntare interioară nu este dusă până la confruntarea cu sistemul oprimant, însăşi nemulţumirea exprimată faţă de acesta dă o şansă vieţii, unei vieţi care astfel nu se mai confundă cu o „târâre”.
Am vorbit despre exigenţa morală maximă pe care le-o inculcă Augustin Buzura unora dintre personajele sale, despre răspunderea socială pe care le-o insuflă: „...Ochii pot vedea, dar important e ce faci pe urmă: spui ce nu-ţi convine? Pe cei ce văd şi tac, mă rog, pot să-i mai înţeleg, dar despre cei ce zic invers de cum văd, e bine să te păzeşti! De asta, hai să mai bem şi să ne uităm la norii aceia roşii...”–spune un miner într-o conversaţie cu ziaristul. şi tot el adaugă: „Fiecare om este vinovat de răul din preajma sa, dacă există...” Iar un alt miner, căruia i se atrage atenţia că spusele lui sunt imprudente, declară, la rândul lui: „Nu-mi pasă, şi aşa mai jos n-au unde să mă trimită!”.
Nimic spectaculos, nimic eroic în aceste cuvinte, doar o luciditate aspră care numeşte lucrurile şi situaţiile cu o disperare mocnită. Tensiunea morală nu lipseşte nici din frământările ziaristului Adrian Coman, cel ce provoacă aceste mărturisiri. În cazul unui alt personaj, Sabin, alegerea este între o viaţă care nu e decât supravieţuire şi moartea voluntară. „Sigur, a trăi sau a supravieţui? Aceasta-i întrebarea dintotdeauna. Cine a ajuns doar să supravieţuiască nu este cumva şi el de vină?”
În această propoziţie ce frizează retorica – şi o sfidează în acelaşi timp, câtă vreme aparţine cuiva care a ratat o sinucidere – tensiunea morală atinge un punct culminant. Punct de inflexiune şi de perplexitate considerat din perspectiva romanului în ansamblu. Se poate cere unui om obişnuit să-şi pună, hamletian, o asemenea întrebare? Poate fi învinuit acest om pentru că se mulţumeşte să supravieţuiască într-un regim opresiv?
Nu numai în Drumul cenuşii, dar şi în alte romane există pagini în care, angajat într-un fel de pedagogie socială specifică, autorul subminează verosimilitatea demersului său epic. Întinse prea tare, corzile tensiunii morale riscă să pleznească, paroxismul întrebărilor ultime să provoace îndoială şi oboseală.
Augustin Buzura n-are cum să nu fie conştient de aceste riscuri. şi, totuşi, perseverează în proiectul său provocator. În monologurile unor personaje, în trecerile de la dialogul interior la dialog şi de la autocaracterizare la caracterizarea altcuiva, identificăm intermitenţele unui discurs al autorului însuşi, care-şi susţine propria temă, iar aceasta constă într-o terapie a fricii şi într-o propedeutică a curajului civic. Romanele lui Augustin Buzura au fost citite în anii ’80 ca nişte veritabile manifeste şi au contribuit, în plin totalitarism comunist, la înfiriparea conştiinţei unei societăţi civile în România.

*
Datorită subversivităţii lor, criticii sociale implicite şi, pe alocuri, chiar explicite, romanele lui Buzura au fost receptate în proporţii de masă şi chiar „vânate” de cititori cu un fel de aviditate vindicativă faţă de regimul comunist. Procesul a continuat ca atare mulţi ani după 1989. Acum, când o nouă generaţie a ajuns la impresiile culturii, una dintre sursele de atracţie ale acestei literaturi tinde să dispară. În zilele noastre, lucrurile spuse atunci cu îndrăzneală şi ingeniozitate – căci a fost nevoie şi de ingeniozitatea de a trece prin furcile cenzurii – au devenit banalităţi, nu mai impresionează pe nimeni şi ultimul neofit, după ce a citit câteva articole şi s-a uitat la două-trei talk-showuri susţinute de vreun intelectual public, se consideră edificat în legătură cu trecutul nostru mai vechi sau mai recent.
Numai că intenţia subversivdemascatoare nu a fost singura miză a lui Augustin Buzura, aşa cum n-a fost nici pentru scriitorii latino-americani mânaţi în exil de dictaturile de dreapta din ţările lor. O operă literară, dacă e autentică, îşi păstrează autonomia atât faţă de contextul care a generat-o, cât şi, nu o dată, chiar faţă de autorul ei.
Drumul cenuşii, ca şi celelalte romane ale lui Augustin Buzura, au fost şi sunt în continuare supuse unei lecturi contextualizante. O lectură la care viziunea lor se pretează foarte bine şi care a fost cât se poate de necesară să fie întreprinsă în aceşti ani, când comentariile critice nu trebuie să se mai ferească să spună mai mult decât romanul însuşi. Eu însumi am ţinut să comentez Drumul cenuşii din această perspectivă, fiindcă mi s-a părut că ea n-a fost epuizată de exegeţii anteriori. Locul acestui roman în opera lui Buzura şi în literatura românească postbelică mi se pare a fi unul mai important decât s-a susţinut până acum.
Dar acest roman, ca şi altele, poate fi citit – şi merită să fie citit – şi dintr-o perspectivă decontextualizantă. O lectură în urma căreia sarcasmul ar rămâne, probabil, fără obiect, iar exasperarea ar fi a omului singur, în afara vremurilor, nu „sub vremi” pe care le înfruntă uneori fără succes spre a-şi dovedi sieşi că există, că e viu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara