Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un posibil nucleu de Vasile Spiridon

Răzvan Voncu, Poeţi români de azi, I, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2015, 180 pag.

Undeva, în cuprinsul cărţii Poeţi români de azi (I) (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2015), Răzvan Voncu se întreabă dacă, într-o vreme când poezia nu mai are forţa de iradiere de altădată şi când spiritul culturii este sufocat de contracultura din societatea actuală a spectacolului, noi putem continua să ieşim în lume cu poezie drept garanţie a originalităţii literaturii noastre sau dacă trebuie să ne îngrijorăm din pricina acestui posibil defazaj. Indiferent dacă întrebarea este rostită cu mândrie, cu prejudecată sau cu înţelegere contextuală, exemple edificatoare îi reconfirmă criticului ideea că literatura română este preponderent poetică (oferind şi un posibil argument prezentei apariţii editoriale).

Dacă, într-adevăr, poezia este cel mai viguros şi, în acelaşi timp, cel mai original gen al literaturii noastre, atunci – se întreabă cu îndreptăţire Răzvan Voncu – ce ne facem cu atâţia poeţi care ajung arareori longevivi şi, în genere, îşi epuizează discursul cu mult înaintea încheierii ciclului biologic? Luând-o în ordinea dispariţiei poeţilor care şi-au încheiat cel mai grabnic ciclul biologic, criticul purcede la analiza creaţiei lui Nicolae Labiş. Din interogaţii legate de cât anume a fost poezie autentică şi cât a fost propagandă indusă prin poezie decurg şi alte întrebări: cât din receptarea venită din partea criticii şi a cititorilor este redevabil talentului şi cât aderării ideologice a celui care a luptat cu inerţia? Abia după aflarea unor răspunsuri mulţumitoare Răzvan Voncu îl repoziţionează pe copilul teribil al poeziei noastre în cadrul istoriei literaturii postbelice din perspectiva actualităţii creaţiei sale şi a sensibilităţii cititorului de astăzi. Şi dispariţia lui Nichita Stănescu, chiar dacă nu atât de prematură ca aceea a predecesorului Labiş, a lăsat ceva neterminat, ce este supus aici comentariului. Este vorba despre experienţa postmodernă pe drumul căreia se angajase cel care începuse să scrie „în dulcele stil clasic”, după ce făcuse nu numai o ruptură, ci şi trecerea de la modernism la postmodernism.

În aceeaşi direcţie, a tranziţiei de la neomodernism la postmodernism, este analizată opera lui Virgil Mazilescu, ce îi asigură autorului ei actualitatea. Nicolae Prelipceanu, în schimb, nu este văzut ca pendulând între neomodernism şi postmodernism, nici ca un marginal şaizecist şi cu atât mai puţin ca un optzecist avant la lettre, ci pur şi simplu ca un poet autentic. Prilej pentru Răzvan Voncu de a amenda şi teoria lui Laurenţiu Ulici despre generaţii şi promoţii literare, deşi de-a lungul cărţii nu poate face abstracţie de ea. De fapt, privind foarte de sus lucrurile, pot spune că autorul cărţii de faţă pare a avea în intenţie să demonstreze că poeţii aleşi pentru analiză se disting în cadrul promoţiilor şi generaţiilor din care fac parte din punct de vedere biologic. În fond, aceasta conferă motivaţie faptului că ei ocupă un anumit loc în tabloul ierarhic de azi şi că poezia lor merită discutată.

Dacă este vorba despre controlul strategiilor auctoriale, efectuate în vederea ocupării unei poziţii simbolice cât mai vizibile, adevăratul maestru este considerat a fi, cum este şi normal, Marin Sorescu, care şi-a asigurat succesul în străinătate, cu totul neobişnuit pentru un scriitor român, în două genuri dificile în privinţa traducerii (poezia şi dramaturgia). Şi nu numai atât, pentru că, prin comentarea apariţiei postdecembriste a Poeziilor alese de cenzură, Răzvan Voncu demonstrează că şi cenzura comunistă deţinea controlul asupra oricăror strategii auctoriale. La citirea acestui volum, antologat de Marin Sorescu nu din proprie voinţă creatoare, ci cu „ajutorul” cerberilor ideologici, universitarul bucureştean îi sesizează unitatea de fond, prin prezenţa tuturor marilor teme soresciene, şi conchide cu fermitate: „Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cunosc poeţi importanţi care nu au, în întreaga lor operă, un volum atât de substanţial şi de bine închegat ca această «jucărea» a lui Marin Sorescu” (p. 61).

Când este să se discute despre un alt fel de editare, postumă, ca în situaţia lui A. E. Baconsky, criticul remarcă tactul cu care îngrijitorii ediţiei au împăcat nevoia de adevăr istorico-literar cu relevanţa estetică. Ei au trebuit să respecte atât dorinţa subînţeleasă a autorului de a fi evaluat critic prin opera sa autentică, cât şi „legitatea” istoriei literare, care impune oricărui editor să ofere inventarul complet al creaţiei. Or, în cazul de faţă, o primă parte îi este tributară realismului socialist (la a cărui sucombare a contribuit însuşi cel care, în plin Congres al scriitorilor, în 1956, i-a făcut cadou lui Dan Deşliu întreaga subproducţie de până atunci).

Rămânând în sfera evoluţiei constantelor creatoare, observăm că, în cazul lui Ioan Es. Pop, se reface traseul formării şi devenirii acestuia, din vremea studenţiei, când semna Ioan Pop, până când a ajuns să fie numele de astăzi: cel mai important poet ivit după 1990 („căci Ioan Es. Pop se naşte din Ioan Pop prin rescriere” – p. 148). Altfel se rescrie Gellu Naum: „Poetul se rescrie, de fapt, gest invers autofagiei lui Nastratin, din poema barbiană. [...] Orice gesticulaţie exterioară, orice stridenţă superfluă a dispărut. A rămas doar esenţa suprarealismului: un submarin care s-a evaporat, rămânând doar periscopul...” (p. 104). Tinzând să fie tot mai mult, în ultimii ani ai vieţii, „o poezie a după-amiezii”, opera lui Gellu Naum îi dovedeşte criticului încă o dată că literatura noastră, departe de a fi „protocronică”, este vitală şi originală mai degrabă la final de ciclu (iar ilustrările oferite de Răzvan Voncu sunt concludente).

La polul opus al unei poezii a după- amiezii stă aceea a cărei figură obsesivă este „adamismul”, adică starea edenică a purităţii, a unui nou început, după care nutreşte o adevărată nostalgie Liviu Ioan Stoiciu. Acesta apare drept un autentic postmodern nu prin respectarea canoanelor formale ale esteticii curentului (limbaj prozaic, abandonul metafizicului, „poetica realului”), ci prin profunzimea angrenării în demersul recuperator al unor modalităţi poetice de mare tradiţie: „Poetul este un vates, o conştiinţă ultragiată de contingent [...] Un caz rar în poezia noastră: poetul iese din paradigma Macedonski şi intră în paradigma Eminescu” (pp. 126–127).

O aceeaşi conştiinţă ultragiată de contingent se trădează şi la lectura poeziei lui Paul Vinicius, dar i se pare eronat lui Răzvan Voncu ceea ce critica a numit, bazându-se pe o presupusă anticipare a douămiismului, mizerabilismul exersat de acest poet. În realitate, ca toţi nouăzeciştii importanţi, Paul Vinicius încearcă să depăşească poetica realului, specific optzecistă (rămânând postmodern, el caută puritatea din spatele mizeriei, luciditatea din spatele nebuniei). Şi Adrian Alui Gheorghe propunea, încă de la debut, în plin dictat al „poeziei realului” şi al textualismului, o revivificare a lirismului, prin amestecul omogen de poezie şi reflecţie pe margine poeziei, de joc şi meditaţie lucidă. Iar la „unul dintre spiritele cele mai senine şi mai echilibrate ale literaturii noastre contemporane” (p. 123), şi îl numeşte pe Gabriel Chifu, criticul remarcă o schimbare în structurile de adâncime ale sensibilităţii, în diafana geometrie interioară, din cauza (sau mai curând datorită) unei zguduiri existenţiale. Astfel, reformularea opţiunilor şi a certitudinilor a dus la adoptarea din partea lui Gabriel Chifu a unei convingătoare retorici a simplităţii, ce rezonează fin cu naturaleţea gândului poetic.

Un gând critic salutar poate fi considerat acela de a include în cuprinsul unei cărţi intitulate Poeţi români de azi şi câteva nume din Republica Moldova, cărora li se face o evaluare estetică şi, acolo unde se impune, una morală. Răzvan Voncu se arată nemulţumit de faptul că scriem încă destul de puţin despre literatura de dincolo de Prut, iar când o facem, încondeiem fie cu severitate, fie cu condescendenţă. Or, în Republica Moldova s-a scris şi un alt fel de literatură decât aceea a satului, a mamei şi a limbii române. Dovadă stă ecloziunea generaţiei ’80, pe deplin rezonantă cu literatura din ţară şi neivită pe un teren gol, deoarece există, înainte de optzecism (de unde criticul nu îl omite pe precursorul Leo Butnaru), şi alţi poeţi decât Grigore Vieru, şi alte formule literare decât aceea desuet-eminesciană. Acestei sfere a experienţelor geografice „hibride” îi este inclus şi Ioan Flora. Optzecist din punctul de vedere biologic şi al solidarităţii generaţioniste, el nu este astfel şi din perspectiva poeticii sale. Purtând o altă experienţă literară şi istorică decât colegii săi născuţi în ţară (cofondator al klokotrismului iugoslav), Ioan Flora şi-a creat o poetică proprie, în care intră multe elemente străine textualismului, parodiei şi pastişei, care definesc discursul generaţiei sale.

O constantă care se impune la citirea cărţii Poeţi români de azi (I) este aceea că autorul ei îşi propune să observe cât rezistă la proba timpului ierarhiile interne ale unei anumite generaţii şi, în ansamblu, câte dintre previziunile despre direcţiile de evoluţie ale acesteia se împlinesc. Ceea ce îl interesează pe universitarul bucureştean în analiza operei oricărui poet aflat la cuprinsul cărţii este formarea, evoluţia, filiaţia, timbrul distinct, crizele creatoare, devierea de la „poetica de grup”, atipicitatea din mediul generaţionist şi locul ocupat în cadrul unei istorii a poeziei româneşti postbelice. Mai trebuie adăugat că, în optica lui Răzvan Voncu, „literatura adevărată nu se face cu/ prin succese. Notorietatea publică nu ţine loc de operă, iar critica literară, întrucât este ceea ce pretinde (şi anume, o reflecţie asupra valorilor literare, iar nu o tămâiere a ierarhiei consacrate), nu poate face abstracţie de textele niciunui scriitor valoros” (p. 90).

Aşa cum arată conceput şi structurat acest întâi volum din Poeţi de azi, am convingerea că, alături de cel sau cele care vor urma, poate constitui un posibil nucleu al unei viitoare istorii a poeziei române postbelice. Pentru o asemenea întreprindere, Răzvan Voncu are toate calităţile cerute unui critic şi istoric literar.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara