Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un hagialâc în lumea mateină de Gabriela Gheorghişor

Ion Iovan, MJC, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 512 pag.

Ion Iovan debutează ca poet (După-amiaza unei clipe, 1976, Premiul de Debut al U.S.R.), dar, după numai două volume de versuri, se re-orientează spre proză. Înainte de ’89, publică două romane, Comisia specială (1981) şi Impromptu (1986). Scriitorul intră în „clubul“ select al mateinilor odată cu apariţia eseului biografic Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român (Editura Compania, 2002). Surprinde apoi cu o carte ce părea, după generic, o apocrifă sau o mistificţiune (cu termenul lui Mircea Anghelescu): Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan (Editura Curtea Veche, 2008, Premiul Special al U.S.R.).

MJC este, conform autorului, ediţia definitivă a acestei cărţi. Renunţă la titlul înşelător, elimină „anexele”, pe care le topeşte parţial într-o naraţiune cronologică, aşezată în faţa „jurnalului” ultimului an de viaţă al lui Mateiu. Dispare, de asemenea, prelungirea senzaţionalistă a istoriei biografice (existenţa unui presupus fiu al creatorului Crailor de Curtea-Veche), amendată de majoritatea comentatorilor Ultimelor însemnări…. Publicarea în colecţia fiction-Ltd a Editurii Polirom poate fi considerată tot o formă de dezambiguizare: oricâtă documentaţie ar îngloba, volumul rămâne o ficţiune. Postmodernismul a lansat conceptul de metaficţiune istoriografică, umbrelă sub care se aşază, în fond, şi biografiile ficţionalizate. Faţă de vechea biografie romanţată, metaficţiunea biografistă se distinge prin jocul intelectual (uneori, ostentativ) al intertextelor. Un „atlet” al biografiilor ficţionalizate este, de pildă, Peter Ackroyd, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori postmoderni britanici. Ultimul testament al lui Oscar Wilde (1983), roman laureat al premiului „Somerset Maugham”, l-ar fi putut inspira pe Ion Iovan, ca model reuşit de cameleonism literar.

MJC este structurat în două părţi, O lume pentru Mateiu şi Însemnările jubileului. Într-o notă de la începutul cărţii, autorul deconspiră montajul livresc, utilizarea intertextualităţii citaţionale (fie că este vorba despre intertextul testimonial – mărturii ale contemporanilor, fie de intertexte literare – fragmente din scrierile celor doi Caragiale, tatăl şi fiul) şi pastişarea stilurilor literare, matein şi, fulgurant, caragialesc. Romanul exploatează la maximum toate sursele documentare: istoriografia despre a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, ziarele vremii, evocări, epistolare, studii istoricoliterare. Jurnalul intim, pe care l-ar fi ţinut Mateiu din 1927 până în 1935, precum şi agendele cu notiţe (ajunse după moartea sa în arhiva Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Carol II”) s-au pierdut prin anii ’40, păstrându-se doar transcrierile trunchiate, făcute de Perpessicius şi Cioculescu după manuscrisele olografe („volatilizate” ulterior şi acestea, spune Ion Iovan într-o altă notă). A fost publicată, în schimb, corespondenţa lui Mateiu cu prietenul N.A. Boicescu (în volumul Mateiu Ion Caragiale – un personaj. Dosar al existenţei, 1979, coordonat de Al. Oprea). Ion Iovan amestecă în pasta omogenizantă a ficţiunii documentalul, textul literar şi metatextul critic. Adevărurile istorice (obiective şi subiective) completate de broderia speculativă dau naştere unei poveşti biografice verosimile. Cu toate acestea, romanul MJC îmbogăţeşte, de fapt, mitologia unui personaj de istorie literară, proiectat, încă din timpul vieţii, datorită excentricităţii sale, în legendă.

De altfel, naratorul subliniază, la momentul naşterii, câteva semne (de coloratură biblică şi folclorică) ale elecţiunii şi singularităţii. Tonul ironic nu acoperă simbolistica sugestivă: bastardul marelui dramaturg Caragiale (Tatăl) este fiul „născătoarei Maria” (o modestă lucrătoare la fabrica de ţigarete Belvedere). Copilul vine pe lume de Buna Vestire, dar şi de Ziua Cucului (pe 25 martie). „Exordiul” O lume pentru Mateiu este o naraţiune la persoana a III-a care reconstituie tabloul istoric al epocii şi biografiile îngemănate ale tatălui şi fiului. Povestirea, fastidioasă prin amănunte, pare aproape un manual de istorie, însă autorul subminează subtil relatarea minuţios-„obiectivă” prin ocheade ludic-ironice către cititor. A doua parte a cărţii, falsul jurnal al lui Mateiu, are rolul (dincolo de cel de catalog al mişcărilor zilnice ale personajului), de oglindă „subiectivă” a istoriei desfăşurate în prima parte. O anume redundanţă epică devine, astfel, inevitabilă.

Însemnările diaristice inventate reprezintă hagialâcul lui Ion Iovan în lumea (exterioară şi interioară) mateină, în „groapa privată” a insolitului scriitor. O teleportare imaginară în timp şi o transvazare spiritual-psihologică. Personagiul Mateiu scrie în jurnal pentru a se dezintoxica de literatură, pe care ajunge s-o eticheteze drept „frivolitate”. În ciuda aspiraţiei de a se despărţi de literatură, „o codoaşă infectată cu boale lumeşti”, stilul îl trădează, împingându-l însă tot în braţele acesteia: „Totuşi o umbră de pudoare mă urmăreşte constant, am grijă de gramatică, ung fraza cu pomezi, de parcă ar fi atinsă de o boală ruşinoasă, înmoi cuvintele, pun virgule. Să nu poţi fi singur, en tant qu’homme de lettres, nici între pereţii băii personale, cu pantalonii jos, încuiat pe dinăuntru? E greu, la drept vorbind, să te mai vindeci de sifilisul literaturii. N-o voi uita niciodată pe târfa asta?”. Mateiu pare a suferi şi de un complex al descendenţei („toate cuvintele au fost folosite, stoarse de alţii înainte, supte şi aruncate printre dinţi ; zdrumicate, morfolite în cavităţile bucale ale ciudaţilor indivizi care fac literatură din toate timpurile. Nu poţi să compui o singură frază curată, componentele ei sunt regurgitate, acrite, intrate în putrefacţie”), la care se adaugă dragostea pentru „esteticile contemplative” ale vieţii. Strădania şi truda le găseşte monstruoase, vulgare, tânjind după un dolce far niente (levantin), considerat singurul modus vivendi aristocratic. Gândul acesta readuce la suprafaţă resentimentele faţă de tatăl care-l dezmoştenise („ctitor de berării”), pentru a huzuri el însuşi la Berlin ca un burjui (graţie unei părţi din averea Momoloaiei). După o tinereţe în sărăcie, trăind din expediente şi gheşefturi (care l-au adus în preajma unor personaje dubioase precum Bogdan-Piteşti), Mateiu se aranjează prin căsătoria formală cu searbăda Marica Sion (mai în vârstă decât el cu un sfert de secol). În fond, aristocratul închipuit Mateiu (care se auto-proclamase conte de Karabey) nu e departe de „plebeul” său părinte în ceea ce priveşte oportunismul, dorinţa de parvenire şi visul de rentier. Obsesia stilului nobiliar (în vestimentaţie, în maniere, în scris) este însă apanajul fiului, pasionat de heraldică şi de istoriile familiilor aristocratice europene.

În momentul însemnărilor, după război, Mateiu are nostalgia Belle Époque, a unei „lumi aşezate”, a boierilor conservatori de viţă veche. Îi repugnă reformele democratice ale liberalilor şi, în general, tot ce ţine de ţărănime şi de mahala: „Dumnezeu a creat mai întâi elita. (…) de fapt, a creat numai elita. Restul este eroare”. Pentru a scăpa de bigotismul Maricăi şi de damful „românimii” se refugiază în „dialogul” jurnalier cu sine, care este şi o autoanaliză, şi în două proiecte utopice: regatul unit româno-maghiar (o comisie mixtă îl desemnase creatorul stemei) şi senioria de la moşia Sionu. Acestea îi oferă prilejul de a călători când la Sibiu (în care regăseşte ceva din neuitatul farmec al Berlinului văzut în juneţe), când la Fundulea, unde arborează pe conac flamura cu blazonul său comital. Aici îşi admiră curcanii imperiali, iar noaptea, priveşte ore în şir cerul prin binoclu. Studiază construcţia grădinii unui conte Hoditz, în vederea croirii propriei grădini senioriale „de meditaţie”. În vila de pe strada Robert de Flers, îşi face frecvent inventarul garderobei şi al medaliilor, sub privirea îngăduitoare a motanului „terapeutic” Calimach. Cvasi-ipohondru, îşi măsoară cu regularitate tensiunea arterială cu sfingomanometrul. Şi îşi repetă, ca o mantră, deviza înscrisă pe emblema lui nobiliară: Cave, age, tace. Citeşte cu sfinţenie ziarele, mai ales Universul, dar şi literatură, exclusiv occidentală, cea autohtonă fiind „bicisnică”. Nictofilul lâncezeşte adesea într-o stare de taedium vitae. Vanitatea, nevoia de a se arăta a dandy-ului îl poartă însă prin cafenelele interbelice bucureştene, la Athénée, Corso, Capşa, unde se comentează ştirile politice, mondenităţile şi noutăţile literare. Şi unde îşi face veacul scriitorimea română, tratată cu dispreţ în jurnal. În încondeierea contemporanilor, Mateiu are spiritul vindicativ şi limba spurcată, sarcastică ale unui Neculce. Doar poetul Adrian Maniu, ins rafinat şi iubitor de antichităţi, sau „candidul” Pillat sunt descrişi cu simpatie. O evaziune trăiristă o constituie relaţia erotică prudentă cu Ema, secretara de la Fundaţiile Regale. Căci „neghiobia de a face literatură înseamnă bule mari de timp netrăit”.

Stilul jurnalului apocrif nu este unul artificios (cu excepţia jargonului franţuzesc, preluat din scrisorile către Boicescu), dar este unul artist. Impresionează simţul detaliului şi poeticitatea senzaţiilor olfactive: Nicolae, omul de casă, „miroase a câine ud”, Marica „miroase ca un dulap străvechi”, Maison d’Art şi proprietara ei „adiau a mucegai”, „lumea de azi, un bazar împuţit”, „Cezărică; azi miroase a cotoşman înfierbântat”, „Parfumul rafinat era, fără excepţie, natura conservatorilor. (…) |ştia de acum sunt animale odorifere la modul natural, ai lui Mihalache put precum mâţele, ai lui Guţă precum cotoii. Da, trebuie să ne astupăm nările pe aici, prin Bucureşti”. Mateiu avea nas fin, vorba ceea.

Ion Iovan dovedeşte o uimitoare capacitate empatică şi realizează un adevărat tur de forţă romanesc (narativ, retrospectiv, introspectiv). MJC conţine, în egală măsură, o frescă istorică şi de moravuri sociale, o biografie ficţionalizată, o proză de analiză moral-psihologică. O lume pentru un personaj şi un personaj cât o lume.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara