Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Un Eminescu între două secole de Mihai Zamfir


Este extrem de greu să vorbeşti astăzi sine ira et studio despre Eminescu. Nu din cauza enormei bibliografii critice acumulate în ritm impresionant - ea reprezintă o dificultate mai degrabă fertilă - ci din cauză că "mitul naţional" Eminescu nu mai are decât o foarte vagă legătură cu opera poetului. Lumea vorbeşte grăbit despre Eminescu, o face însă luând în deşert numele poetului, transformându-l în pretext pentru dispute mai ales politice. Oircât de acaparant, strident şi omniprezent se înfăţişează acum discursul despre Eminescu, el nu-i decât aparent un discurs pe temă literară: în realitate, are drept obiect pe Eminescu devenit simbol şi nu face decât să trateze, luând ca pretext opera eminesciană, o mulţime de teme colaterale, începând cu politica la zi şi terminând cu specificul naţional românesc ori cu istoria românilor.
Confuzia generalizată ar trebui totuşi întreruptă măcar din când în când, pentru a se putea reexamina, calm, la început de secol, o mare operă a culturii noastre. Nu pentru că limita unui secol ar coincide cu vreo schimbare bruscă de perspectivă (de obicei nu coincide!), ci pentru că, în receptarea pur estetică a operei eminesciene, ultimii ani au adus şi corectări importante. Travaliul lent al specialiştilor, al veritabililor eminescologi, nu s-a oprit de fapt niciodată - şi asupra acestui domeniu neglijat merită să ne oprim puţin; există ore ale bilanţului mai potrivite decât altele, după cum există şi momente în care o nouă perspectivă se cere trasată. Cred că ne aflăm într-un astfel de moment.
Eminescologia a beneficiat de o recentă contribuţie în afara oricărei serii: e vorba de cartea lui Petru Creţia Testamentul unui eminescolog (Humanitas, 1998), pe care o voi evoca de mai multe ori în paginile următoare. I se adaugă studiile Ioanei Bot cuprinse în Trădarea cuvintele (EDP, 1997), dezvoltate acum în lucrarea mai amplă Eminescu - poet naţional român. Istoria şi anatomia unui mit cultural, din care am putut cunoaşte unele fragmente. Trec peste cantitatea însemnată de corectări strict documentare, uneori pur biografice (Ion Roşu, Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu, I, 1989), peste unele contribuţii privitoare la limbajul poetic eminescian (ultima variantă a cărţii lui D. Irimia consacrată acestui subiect sau poate varianta recentă a cărţii Ioanei Em. Petrescu); ele ne vor înfăţişa treptat un alt Eminescu decât cel cu care ne obişnuise exegeza de până la începutul anilor '80.
Înainte de a încerca, pipăind un teritoriu spiritual în plină mutaţie, să aproximez în ce va consta noul Eminescu de la începutul secolului XXI, să precizăm că Eminescu anilor '80 va fi ineluctabil corectat şi în bună parte abandonat. Întreprinderea este dificilă, deoarece exegezele celei de a doua jumătăţi a secolului XX, publicate mai ales începând cu 1960, au impus un anumit portret eminescian, care a trecut în manualele şcolare, în cursurile universitare, în sintezele de uz general; s-a infiltrat, cu alte cuvinte, în ceea ce putem numi "conştiinţa intelectuală curentă" a publicului românesc cultivat. Smulgerea din locurile comune se realizează cu mari eforturi şi întîmpină, din partea gândirii leneşe, o rezistenţă înverşunată. Viziunea anchilozantă e sprijinită însă de autoritatea politică şi culturală, pentru care orice inovaţie în materie de eminescologie echivalează cu o blasfemie, cu un sacrilegiu naţional. Starea de spirit devenită "înţepenirea întru Eminescu" va mai dura, probabil, câtva timp, dar este destinată dispariţiei ca toate arhaismele de gândire.
Am încercat să rezum spiritul studiilor eminesciene de la finele anilor '80 în secţiunea Eminesciana a volumului meu Din secolul romantic (Cartea Românească, 1989); sub regim de cenzură, lucrurile nu puteau fi rostite până la capăt, dar esenţialul fusese sugerat. Vedeam atunci în mitizarea abuzivă a lui Eminescu nu doar o aberaţie, în ordine intelectuală, ci şi un reflex al întârzierii grave ce caracteriza (şi caracterizează încă) România. Trăind sub o mentalitate specifică secolului al XIX-lea, refuzând cu îndărătnicie modernitatea, ţara noastră şi-a construit un simbol naţional din cel mai mare poet al ei, tipic însă pentru secolul al XIX-lea; era o manieră discutabilă de a valoriza acel secol în chip exclusivist, concentrând în el nu doar trecutul, dar şi prezentul şi viitorul. Proporţiile mitului întreţinut în chip interesat au atins de multă vreme limitele ridicolului şi ale maladiei nervoase. În tabăra "eminescienilor" fanatici s-au grupat, pe de o parte, politicienii cinici naţional-comunişti, gata oricând să speculeze naivitatea colectivă; pe de alta, cercetătorii depăşiţi de timp, adepţii - prin metodologie şi vârstă - ai efortului mental minim. Ora lucidităţii şi a revizuirilor critice soseşte, în cazul lui Eminescu, cu o vinovată întîrziere.
Voi sugera în cele ce urmează, care ar putea fi sensul reevaluării estetice a operei lui Eminescu la începutul secolului XXI, căutând să întrezăresc ce fel de Eminescu vor recepta, după toate probabilităţile, tinerii critici din primul deceniu al secolului care începe. Sindromul Eminescu se va stinge, iar opera poetului român va începe să fie examinată în unicul mod demn, utilizându-se adică instrumentele criticii logice şi ale raţionalităţii.
Excepţionala sinteză a lui Petru Creţia, viziunile deseori fulgurante ale celor mai novatoare contribuţii, precum cea a lui Ion Negoiţescu (Poezia lui Eminescu, 1968 şi Istoria literaturii române, I, 1992), ca şi ceea ce putem deja numi "tânărul discurs eminescian în formare", oferă premizele unei noi abordări. Estetica internă a poeziei lui Eminescu va fi probabil alta decât cea fixată în anii 1930-1980. Nu complet alta, deoarece adevărurile enunţate de G. Călinescu, Tudor Vianu, D. Caracostea, Rosa Del Conte, I. Negoiţescu cuprind aprecieri critice valabile pentru încă multă vreme. Cred însă că perspectiva academică de uz curent va fi treptat înlocuită cu cea care pune în valoare următoarele elemente până acum neglijate:

1.Obsesia poemului romantic, ambiţia epopeică eminesciană. Pare curios, dar nici o exegeză de referinţă n-a privilegiat până acum examinarea poeziei eminesciene sub semnul epopeii, al poemului de dimensiuni colosale. Când au existat astfel de tentative (mă refer la vechea lucrare a lui Matei Călinescu, Titanul şi geniul în opera lui Eminescu), ele au analizat cu predilecţie personajele poetice tutelare, cantonate mai ales în epoca de tinereţe. Nimeni nu s-a plasat decis în perspectiva romantismului timpuriu - singura convenabilă lui Eminescu. Afin spiritual cu Goethe, Novalis, Hölderlin, Byron, Puşkin ori Shelley, Eminescu şi-a însuşti instinctiv ordinea axiologică a acestora: marele poem reprezenta atunci summum-ul creaţiei literare. Marele poet aspira la Poem. Acesta se afla departe de ceea ce romanticii din a doua generaţie vor înţelege prin poezie pură; poemul primei generaţii, a fundatorilor, extrem de "prozaic" ca temă, încerca să realizeze pe suprafeţe largi, pe teritorii compuse din sute de versuri discursive, o demonstraţie filozofică, o naraţiune explicită (uneori numită chiar "roman"), o înfruntare dramatică de personaje, un tablou social. Deseori, cantitatea devenea criteriu decisiv. Se declamau tirade, se povesteau în mod realist, foarte terre-à-terre, întâmplări dramatice ori comice, se făcea istorie, se administrau piedici morale, lecţii de economie politică, disertaţii ştiinţifice, discursuri politice. Redescoperirea, la finele secolului al XVIII-lea, a literaturii orale şi a vechilor epopei (Prolegomena ad Homerum ale lui Wolff datează din 1797) plonjează romantismul într-o incurabilă fervoare poematică. Vor trece mulţi ani până când romantismul sentimental Biedermeyer să readucă lucrurile pe pământ, privilegiind micile specii.
În ciuda faptului că s-a născut la 1850, Eminescu aparţine, structural, primului romantism european. Pasiunea sa pentru filozofia presocratică şi pentru Platon, pentru gândirea orientală descoperită prin filieră germană, fac din el un atemporal izolat. Romantic structural, în afara şcolilor şi în afara grupurilor, dotat cu o extraordinară vocaţie spre monoic, Eminescu a fost fascinat de emblema tipică a marelui poem. Toată viaţa a visat să-şi compună propria epopee. În preparare activă, a scris câteva mostre extraordinare: Mureşan, Povestea magului călător în stele, Diamantul Nordului, Miron şi frumoasa fără corp, Călin Nebunul, dar mai ales Memento mori; ele ne arată un poet al arhitecturii cosmice, gata să facă, prin poezia lui, concurenţă demiurgului. În anii celei mai intense străluciri stilistice, compune Sarmis (Gemenii) şi Luceafărul. Familiarizaţi acum, cât de cât, cu laboratorul poetic eminescian, ştim maniera în care lucra poetul: el a scris variante continui, suprapuse, mereu în căutarea formei ideale, care nu se ivea aproape niciodată. Şi-a cheltuit viaţa trasând, în cascadă, mari poeme, fără să fi ajuns la desăvârşirea nici unuia dintre ele. A publicat doar Luceafărul, din raţiuni biografice excepţionale, cu puţin timp înaintea tăcerii. Multe dintre micile epopei care au dormit în noaptea manuscriselor (Povestea magului..., Memento mori ori Sarmis) ar fi fost în drept să-şi câştige, la nivelul poeziei noastre din secolul trecut, o notorietate comparabilă cu aceea a Luceafărului.
Din momentul ediţiei Maiorescu, publicată fără voia şi fără girul poetului, şi până acum a fost impus publicului un Eminescu miniatural şi fragmentar, autor de mici cizelări lirice, uneori preţioase şi dulcege: faţă de profunzimea spirituală a poetului, constatăm o receptare unilaterală, pentru a nu spune falsificatoare. A devenit publică doar o faţetă - şi nu întotdeauna cea mai interesantă, a extraordinarei sale opere. Astăzi ştim că ocultarea ori neglijarea chiar şi a celui mai neînsemnat fragment din poezia lui Eminescu reprezintă o eroare monumentală; cu atât mai mult evitarea unei zone imense, unde dimensiunea "urieşească" a exprimării devine strivitoare, în perfect contrast cu lirica miniaturală, ştiută pe dinafară de toată lumea.
Anii următori vor începe să vadă în Eminescu ceea ce el a fost în primul rând - adică autorul unor proiecte colosale, de vocaţie epopeică. Poeziile ediţiei Maiorescu nu sunt uneori decât mici fragmente smulse marilor poeme (poate abuziv, deoarece absenţa contextului originar le alterează semnificaţia). Va rezulta, oricum, alt Eminescu decât cel impus prin ediţia canonică şi fatal limitativă: constructorul de epopei neterminate, dar a căror promisiune, niciodată dusă până la capăt, redimensionează spectaculos zona de umbră fertilă a acestui poet al întunericului primordial.

2. Nedesăvârşirea esenţială a operei eminesciene - trăsătură intim legată de cea evocată sub punctul 1 - reprezintă, după părerea mea, perspectiva din care ar trebui examinată această apariţie atipică a literaturii române. Nimeni n-a analizat până acum poezia lui Eminescu prin prisma nedesăvârşirii sale ontologice, a poemului aflat mereu în stadiul de schiţă, de treaptă către altceva. Ediţia scoasă de Maiorescu in extremis, fără voia poetului, dar spre fericirea literaturii noastre, s-a impus cu autoritate incontestată, creând un iluzoriu spaţiu de "definitiv" acolo unde poetul continua de fapt să vadă doar tranzitoriul.
Astăzi, însă, când Eminescu are 150 de ani şi pare destinat unei supravieţuiri echivalente cu cea a limbii române, luciditatea trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. În ochii unui cercetător avizat, poemele eminesciene sunt doar faze intermediare, bruioane, fragmente mai mult sau mai puţin împlinite pentru o viitoare Operă, cu majusculă, pe care n-a mai avut răgazul să o scrie. După cum toate fragmentele de nuvelă filozofico-erotică ce compun proza artistică a autorului sunt - de data aceasta, şi mai evident - schiţe pentru o viitoare mare nuvelă ori roman, rămase însă la stadiul de proiect. Eminescu scria aşa cum respira, acoperind mii de pagini cu grafia lui grăbită; dar tot el a fost, în intimitatea sa creatoare, un "poet al nedesăvârşirii", al conştiinţei faptului că perfecţiunea, singura calitate demnă a poeziei, nu poate fi aproape niciodată atinsă. De aici, şi lupta permanentă cu demonul interior care-l ghida, într-un fel de vis mallarméean à l'envers.
Contemporanii lui Eminescu (şi, după ei, mulţi exegeţi) considerau drept cochetărie a poetului refuzul acestuia, uneori obstinat, de a da din mână manuscrisul spre publicare; privit însă prin prisma a ceea ce am spus până acum, gestul capătă cu totul altă semnificaţie. În extraordinara sa carte citată, Petru Creţia oferă detalii tulburătoare în legătură cu acest ignorat aspect, detalii care încetează curând să mai fie detalii: Eminescu rămâne, poate, unicul poet român în mintea căruia ideea de "text definitiv" al unei poezii n-a intrat niciodată. Petru Creţia citează un număr record de cazuri în care poetul a revenit, cu nonşalanţă, asupra textului deja publicat, modificându-l uneori substanţial (vezi cazul Luceafărului). Putem doar bănui ce s-ar fi ales de textele cunoscute ale ediţiei Maiorescu dacă o ediţie de acest fel ar fi apărut când Eminescu ar fi avut 60 de ani şi s-ar fi aflat în deplinătatea facultăţilor sale mintale! Mai adăugăm faptul, cu adevărat unic la nivelul oricărei literaturi: poetul a lăsat în manuscris, în completă ignorare publică, cea mai importantă, cantitativ, şi cea mai valoroasă parte din operă.
Eminescu a scris o poezie în continuă prefacere, fără a fi vreodată mulţumit de ultima ei formă: pentru el, varianta definitivă a textului s-a situat undeva, la marginea orizontului, într-un viitor incert. S-ar zice că a dorit să demonstreze, cu ajutorul propriei sale creaţii poetice (geniale!), nedesăvârşirea funciară a condiţiei umane.
Propunerea lui Petru Creţia pentru o viitoare ediţie a poeziilor lui Eminescu nu mai apare în nici un fel extravagantă, ci doar concluzie logică a celor arătate până acum: toate poeziile eminesciene, configurate la nivel textual drept independente, trebuie publicate în ordine strict cronologică şi fără distincţia antum/ postum, inoperantă în cazul de faţă.

3. Contradicţia interioară fertilă pe care se bazează orice mare operă literară există şi în cazul lui Eminescu; ea n-a fost însă aprofundată, iar enunţarea ei, fugitivă, a survenit mai degrabă din întâmplare decât ca urmare a unei analize aplicate. Care ar fi "contradicţia eminesciană"? O formulăm cu toată circumspecţia, convinşi însă că anii imediat următori se vor apleca cu interes asupra ei şi că va constitui în curând o nouă grilă de lectură.
La nivel pur stilistic, poezia eminesciană pare mereu sfâşiată între poemul amplu (model mental tutelar ce l-a obsedat pe autorul ei, întruchipare a marii arte din romantismul timpuriu) şi micul lirism, miniatural şi sentimental, faţă de care acelaşi autor a nutrit o atracţie irezistibilă. Cu alte cuvinte, contradicţia se stabileşte între proiectul grandios (marele poem pe teme epice şi filozofice) şi lirismul concentrat, intens, uneori până la forma gnomică. Toată viaţa sa Eminescu a avut în program compunerea de tablouri colosale (exerciţiu proiectat pentru "timpul lung" al creaţiei), dar a scris mereu, în regim diurn, mici bijuterii perfect cizelate, mărturii indeniabile ale "clipei".
Vocaţia cea mai cunoscută, unanim acceptată a autorului, a constituit-o acest lirism de mică respiraţie, în care şi-a compus poeziile cele mai cunoscute, mare parte din ele publicate. E greu de trasat însă o frontieră fermă între cele două registre poetice: există produse care se revendică în acelaşi timp din cei doi poli ai creativităţii eminesciene. Punctul de maximă înălţime al poemelor de mare amploare îl formează deseori o mică poezie lirică, detaşabilă din context.
Între "marele poem" şi "mica bijuterie" se roteşte, calm, toată galaxia eminesciană. Nu e un fapt fără precedent, deoarece există mari poeţi cărora o permanentă disponibilitate între lirismul epurat şi construcţia amplă le defineşte opera. Camões, autorul epopeii naţionale portugheze, şi-a construit celebritatea pe o imensă epică renascentistă, imitată după epopeile clasice şi adaptând realităţilor concrete ale timpului său modelul greco-roman. Au trebuit să treacă sute de ani până când cititorii operei camoniene şi-au dat seama că cele mai interesante şi mai originale compuneri ale "poetului naţional" sunt sonetele, adică poeziile lăsate multă vreme în umbră de faima epopeii Lusiada. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Shakespeare: extraordinarul autor de sonete a fost uitat în favoarea poetului dramatic; revalorizarea lirismului shakespearian, redescoperirea zonei poetice căreia Shakespeare însuşi îi dădea cea mai mare importanţă, s-a înfăptuit abia în ultimul secol.
Cu Eminescu, lucrurile stau oarecum invers: marile poeme, practic ignorate până acum în favoarea micii lirici, vor câştiga treptat preeminenţă trecând, în conştiinţa publică, pe primul plan; odată cu ele, tot ceea ce Eminescu a lăsat intenţionat în umbră, considerând secret scriptic, va urca în aprecierea cititorilor.
Distincţia antum/ postum, sub semnul căreia I. Negoiţescu formulase celebra sa analiză a poeziei eminesciene (în Poezia lui Eminescu), se cere reformulată: este vorba de micile poezii vs. marile poeme; de fapt, între ceea ce Eminescu considera publicabil, după normele comune ale epocii, şi imensa cantitate de versuri păstrate în depozitul ascuns. Petru Creţia, în urma descoperirilor făcute ca editor şi exeget, credea că opoziţia antum/ postum a ajuns irelevantă. Credem că ea ar trebui doar corectată în sensul sugerat mai sus. "Polul epic", zonă primordială de umbră şi de intimitate eminesciană, se va opune "polului liric", în sens comun, zonă de relativă luminozitate şi conformism. Uriaşul cosmos romantic de care vorbim acum s-a cristalizat în jurul celor doi poli, limite vizibile ale unei lumi poetice dintre cele mai puţin conforme cu spiritul general al poeziei româneşti.

4. Sindromul unicităţii caracterizează opera lui Eminescu, deşi el trebuie înţeles într-un cu totul alt sens decât în exegeza curentă. Potrivit zelatorilor în registru hilar ai poetului, Eminescu ar fi "cel mai" în variate domenii ale spiritului, de la poezie la istorie, politică, filozofie, economie, pedagogie, religie etc., un fel de geniu enciclopedic care şi-a spus în toate ultimul cuvânt. Evident, nu de o asemenea unicitate e vorba, ci de unicitatea eminesciană în sfera pur literară, în sfera a ceea ce numim de obicei proximităţi sau influenţe literare. Aici, excepţia eminesciană atinge cu adevărat unicitatea.
Eminescu n-a trăit în contemporaneitatea sa literară, nici în cea românească, nici în cea străină. A ignorat suveran vieţile literare paralele cu a lui. Lumea lui Baudelaire, Rimbaud şi Lautréamont i-a fost complet străină, dar nici Hugo ori parnasienii nu l-au interesat; în poezia care îi era cea mai familiară, în cea germană, citarea ironică şi aluzivă a lui Heinrich Heine ar fi singura concesie făcută contemporaneităţii; zadarnic vom încerca să descoperim la el cea mai vagă urmă de estetism ori de prerafaelism englez; de neoclasicism ori de realism programatic, specifice lui Carducci şi Pascoli. Pentru Eminescu, toate acestea se petreceau pe altă planetă. Sub regim mai degrabă anecdotic, să amintim că - din întreaga poezie europeană - singurele voci care sună eminescian ar putea fi cele ale rusului Tiutcev şi portughezului Antero de Quental: acelaşi limbaj, aceeaşi propensiune filozofică spre pesimism incurabil. E vorba însă de fraţi necunoscuţi ai poetului român, deoarece faima acestora nu depăşise în acel moment graniţele naţionale, iar Eminescu nu ştia nici rusa, nici portugheza. Dincolo de temperamentul comun şi de o stilistică a profunzimii datorată irepetabilului, Eminescu, Tiutcev şi Antero de Quental sorbiseră aceeaşi sursă a filozofiei clasice germane şi a pesimismului schopenhauerian.
Dacă aruncăm o privire spre poezia românească din acelaşi timp, scenariul se repetă. Alecsandri îşi scria ultimele poezii, Hasdeu se afirmase deja, apăruse poezia "socială" de la Contemporanul, modernismul prim izbucnise în Literatorul: am căuta zadarnic la Eminescu cel mai vag ecou, cea mai fugară similitudine cu restul peisajului poetic românesc. Celebrele strofe din Epigonii mărturisesc o preţuire de faţadă, o reverenţă retorică faţă de înaintaşi, dar nu şi faţă de contemporanii blamaţi în mod explicit: sunt un omagiu discret închinat profesorului său iubit, Aron Pumnul, şi Lepturariului său; nimic altceva. Unii istorici literari, inclusiv G. Călinescu, s-au consacrat unui exerciţiu bizar: aceluia de a descoperi trăsături "pre-eminesciene" la Asachi, Heliade, Bolintineanu, Sihleanu ori Radu Ionescu. E pe cât de infantil, pe atât de a-logic: ar fi trebuit să ni se arate mai întâi că Eminescu aprecia într-adevăr cutare vers ori cutare strofă din Asachi sau din Heliade, fapt materialmente imposibil.
Izolarea lui Eminescu în cadrul literaturii contemporane lui reprezintă un fapt aproape fără precedent. Imaginăm cu greu alt poet de asemenea mărime, dar a cărui substanţă literară să nu fi fost în nici un fel conectată la spiritul epocii. În acest sens (şi doar în acesta), unicitatea eminesciană se afirmă absolută şi tulburătoare. Părinţii spirituali ai poetului nostru sunt însă Goethe, Novalis ori Hölderlin, iar sursele sale de gândire evidente ne trimit la filozofia indiană, la Platon, la filozofii mistici, la Kant. S-ar spune că, printr-o ireprehensibilă mişcare regresivă, Eminescu şi-a ales strămoşi cât mai îndepărtaţi în timp, pentru a-şi asigura o a-temporalitate principială. De la indieni şi presocratici la filozofia romantică germană ne întâmpină, în poezia lui Eminescu, tutori mai degrabă filozofi decât literaţi.
La capitolul "surse", originalitatea eminesciană se lasă rezumată astfel: poet cu vagi similitudini stilistice faţă de primii romantici germani din secolul al XVIII-lea; poet cu afinităţi mai degrabă filozofice decât literare. Se pot aduce multe corectări şi nuanţări acestei definiţii, dar esenţialul ei rămâne.

5. Noile poezii care vor urca pe cerul preferinţelor în materie eminesciană vor fi, probabil, din zona "postumelor", trecute până acum cu vederea de marele public, ignorate în şcoală, cu nimic inferioare însă selecţiei din ediţia Maiorescu. Creativ vorbind, toate poeziile lui Eminescu mi se par postume: nu numai pentru că poetul nu a dat girul său unicei ediţii antume, dar şi pentru că el ar fi refăcut, probabil, orice poezie scrisă, publicată de el sau nu. Voi ilustra ceea ce eu cred că va fi, în curând, "noua stare de spirit eminesciană" cu o poezie ca şi necunoscută, deşi scrisă de Eminescu în perioada maximei sale străluciri stilistice, în anul 1882.
Purtând titlul Un Phoenix e o pasăre-n vechime, această poezie reprezintă cea mai exactă şi mai inspirată definire de către poet a artei sale, capodopera incontestabilă a seriei de ars poetica. Ştim că Eminescu a scris numeroase poezii pe această temă. Tradiţia pedagogică, uneori ideologic orientată, a impus memoriei publice multe poezii autentice, dar şi fragmente ori bruioane: alături de Singurătate, Cugetările sărmanului Dionis ori Iambul, sunt la fel de cunoscute Eu nu cred nici în Iehova, În zadar în colbul şcolii, Cu gândiri şi cu imagini etc.; majoritatea sunt închinate locului comun romantic despre poezie echivalată cu sărăcia. În acelaşi timp, fantastica parabolă a bătrânului dascăl din Scrisoarea I a rămas în bună măsură ignorată ca artă poetică. Sunt însă convins că Un Phoenix e o pasăre-n vechime, prin concentrare şi perfecţiune, spune mult mai mult despre arta poetului, aşa cum o înţelegea Eminescu, decât toate celelalte poezii citate la un loc.
Alături de alte zece "capodopere dezgropate", poezia se află în severa selecţie întreprinsă de Petru Creţia prin Anexa cărţii sale deja citate. Dacă prima compunere din acest grup, Eterna pace, a fost considerată de editor drept cea mai reuşită cosmologie eminesciană, Un Phoenix..., a treia din grup, cred că merită titlul de ars poetica supremă. Este posibil, de altfel, ca Petru Creţia să fi avut şi o raţiune suplimentară, pur personală, în selectarea acestei capodopere: tema ei se află intim legată de inspiraţia poetului Petru Creţia, cel care a închinat un extraordinar volum de versuri aceleiaşi Păsări Phoenix (apărut în 1986).

Iată textul poeziei eminesciene:

I Bătrânul Phoenix arde în văpaie
Şi din cenuşa proprie renaşte,
Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaşte,
Îi trebui lina vântului bătaie.

II 5 Aş vrea să fiu ca pasărea aceea,
Ca Phoenix care arde blând în pară
Pierind în vânt ca glasul care zboară,
Ca un suspin, ca unda, ca scânteia.

III Dar din cenuşă reînvie iară,
10 Minune scump-a lumii acesteia.
El moare azi, în forma-i, dar ideea
Chiar şi de vrea nu poate să mai moară.

Se poate glosa la nesfârşit pe marginea unei capodopere. Voi încerca doar să arăt de ce, dintre toate artes poeticae eminesciene, Un Phoenix... rămâne cea mai realizată, poate singura perfectă. Aceasta începând cu momentul compunerii: la 1882, aflat pe culme, cu un an înaintea crizei din 1883, Eminescu se aprecia pe el însuşi cu maximă exactitate, deoarece ajunsese la un ultim răspuns la întrebarea tipică tuturor marilor poeţi romantici şi nu numai - ce este poezia, cum definim semnificaţia existenţială a ciudatei fiinţe numite poet? Un text scris de Eminescu la 1882 capătă, retrospectiv, aer testamentar.
Dincolo de indiciul preţios al datei compunerii, alura "definitivă" decurge şi din tiparul prozodic al poeziei: endescasilabul iambic acatalectic, versul tipic sonetului, înzestrat cu acel aer de permanenţă conferit de şapte secole de vechime. Poezia aceasta poate fi considerată un fel de "sonet prescurtat", căruia i-ar lipsi două versuri, un sonet răsturnat: în strofele II-III, rimele evocă indeniabil specia sonetului, cu o alternare perfectă abba/ baab. Dată fiind zodia sub care poezia se aşează spontan, o considerăm un "sonet imperfect", cu nimic inferior estetic sonetelor propriu-zise.
Parabola Păsării Phoenix nu mai necesită explicaţii. Poetul schiţează explicit analogia în versul 5 (Aş vrea să fiu ca pasărea aceea), iar apelul la străvechea metaforă a poeziei echivalate cu focul sacru întăreşte omologia mitologică. Întreaga compunere nu este altceva decât o tentativă de definire a poeziei înseşi, o formă de discurs autoreferenţial destul de obişnuit în epoca romantică. Cuvintele conduc spre magnifica definiţie cuprinsă în versul 10, punct culminant al demonstraţiei: poezia, arta prin extindere, este Minune scump-a lumii acesteia, metaforă concentrată, cea mai inspirată dintre numeroasele definiţii date poeziei în romantismul românesc.
Dacă poetul este "pasărea Pahoenix", simpla referinţă mitologică (sursa cea mai completă a legendei se găseşte în Metamorfozele lui Ovidiu), ca şi tocita catachreză a "focului sacru" nu-l mulţumesc pe Eminescu: poetul român sugerează că poeziei îi este necesară istoria pentru a se întrupa, că elementul contingent nu-i numai o piedică, ci reprezintă şi o necesitate circumstanţială. Pentru a ilustra obligaţia căderii în istorie a verbului divin, Eminescu utilizează o suită de comparaţii al căror referent comun îl reprezintă "maxima perisabilitate" ori "durata scurtă":
...lina vântului bătaie (v.4); Pierind în vânt ca glasul care zboară (v.7); Ca un suspin, ca unda, ca scânteia (v.8).
Seria "bătaia vântului", "glasul uman pierdut în vânt", "suspinul", "valul", "scânteia" alege, din infinitatea efemerului, ceea ce frapează violent imaginaţia comună, începând cu strigarea în deşert şi terminând cu scânteia unui rug. Apar aici reunite elementele-bază ale existenţei, potrivit filozofiei pre-socratice (apa, aerul şi focul), din moment ce "pământul" este însăşi pasărea Phoenix, unic personaj al poeziei. Realitatea concretă, grupată în cele patru elemente primordiale, semnifică aici perisabilul, iluzia, vălul Mayei, conform viziunii hindo-schopenhaueriene, atât de specifice poetului nostru.
Poezia aparţine ultimei perioade eminesciene de creaţie: limbajul, de mare puritate, simplificat, e redus la formulări gnomice memorabile (Bătrânul Phoenix arde în văpaie/ Şi din cenuşa proprie renaşte); aerul apodictic, sec, al formulărilor evocă perfect constelaţia din jurul Glossei şi toate poeziile despre adevărurile generale ce caracterizează marele grupaj publicat în 1883. În afara celor câteva comparaţii citate şi a metaforei-definiţie din versul 10, limbajul acestei poezii se mişcă în registrul conceptual.
Eminescu procedează deliberat la simplificare: dovadă, cei câţiva tropi speciali, ingenioşi, a căror izolare în context abstract le potenţează impactul.
Ex.: ...spre-a-nvia mai mândru el din moaşte devine metaforă, în măsura în care cuvântul moaşte contrazice definiţia păsării Phoenix, pasăre ce nu moare, ci renaşte instantaneu; nu contrazice însă intuiţia eminesciană, aflată în căutarea semnelor semantice ale unei durate lungi, şi pe care cuvântul moaşte le poartă.
În cazul celor două epitete metaforice (lina vântului bătaie şi arde blând în pară), adjectivul/ adverbul e astfel ales, încât sacrificiul prin foc al păsării mitologice să nu aibă nimic tragic, ci să devină operaţiune purificatoare şi calmă. Chinurile întovărăşesc şi condiţionează poezia, crede Eminescu, dar arta converteşte suferinţele în beneficii. Existenţa terestră este, pentru poetul-Phoenix, ardere continuă, dar o ardere blândă şi lină, tocmai pentru că va fi destinată redempţiunii. Suferinţa poetului, diferită de aceea a oamenilor obişnuiţi, se converteşte în altceva, infinit mai preţios.
Dar din cenuşă reînvie iară: plasată în fruntea ultimei strofe, conjuncţia adversativă dar nu marchează doar începutul explicaţiei finale, de dragul căreia s-a compus întreaga poezie, ci şi adversitatea a două lumi, a lumii concrete şi a lumii imaginare a artei. Incompatibile în absolut, deşi hrănindu-se una pe alta într-o relaţie subtilă. În sintaxa poetică a compoziţiei din Un Phoenix..., conjuncţia dar din versul 9 ne pune în relief un dar ontologic, atât de specific formei sonetului.
Maturitatea deplină a limbajului poetic eminescian se completează aici cu o trăsătură mai puţin aşteptată, proprie însă poemelor nepublicate: este vorba de spontaneitatea frustă, necontrolată a termenilor, posibilă numai în zona nocturnă a lumii poetului. Îi trebui lina vântului văpaie (p.4), ...ca glasul care zboară (v.7) - uşoară cacofonie, imposibil de găsit în poemele polisate şi, mai ales, Minune scump-a lumii acestéia (v.10) - unde schimbarea de accent, spectaculoasă, dar neconformă cu norma limbii, oferă metaforei esenţiale un caracter memorabil.
"Sonetul imperfect" purtând titlul Un Phoenix e o pasăre-n vechime este însă perfect din punctul de vedere al construcţiei interioare. Ca şi în cazul unui sonet eminescian dintre cele mai reuşite, cuvintele şi sintagmele în rimă concentrează semnificaţia ultimă a mesajului. Transcriindu-le pe cele mai importante, avem poezia în filigran: renaşte/ din moaşte; arde blând în pară/ glasul care zboară; lumii acestéia/ ideea; reînvie iară/ nu poate să mai moară.
Să adăugăm faptul că unele dintre aceste rime sunt rime semantice; ele ca şi varietatea lor gramaticală excepţională ne arată un Eminescu ajuns la zenit.
Primele şi ultimele versuri ale poeziei compun ele înseşi o strofă ad hoc rezumând mesajul:


Bătrânul Phoenix arde în văpaie
Şi din cenuşa proprie renaşte,(...)
El moare azi, în forma-i, dar ideea
Chiar şi de vrea nu poate să mai
moară.


Finalul memorabil al poeziei poate reprezenta concluzia definitivă, cea mai clară la care Eminescu a ajuns vreodată în legătură cu statutul său existenţial: într-o formulă ce poartă semnele limbajului kantian, el se arată condamnat, iremediabil, la nemurire. O spune însă detaşat, chiar cu blazare, ca şi cum şi-ar declina orice responsabilitate pentru ceea ce se va întâmpla, după moartea lui, cu poezia pe care el a scris-o. Pătruns de o uluitoare (în ordine umană) încredere în sine, dar o încredere perfect comprehensibilă în cazul său, Eminescu îşi afişează aici nemurirea poetică drept certitudine definitivă. Cel care îşi proclamase, în cele mai neaşteptate circumstanţe, valoarea proprie ("În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins") nu are nici de data aceasta vreo îndoială. Eminescu pare deja instalat în propria-i eternitate. Nu e o stare euforică, e doar melancolia atât de cunoscută a Luceafărului, tristeţea Păsării Phoenix care nu-şi poate, în nici un fel, modifica destinul.
El moare azi, în forma-i, dar ideea/ Chiar şi de vrea nu poate să mai moară.
Un aer suprem-concluziv pluteşte peste această compunere ultimă, înrudită cu Glossa prin constatul filozofic al mecanicii lumii, unde el, Poetul, joacă un rol excepţional, căruia nu i se poate sustrage.

*

* *

Schiţa a ceea ce ar putea reprezenta un "viitor Eminescu" pentru începutul de secol se află încă, fără îndoială, în stadiul de supoziţie: ea reprezintă doar un proiect deductiv, purtând stigmatele oricărui proiect de acest fel. Îşi arogă doar meritul de a da preeminenţă textului eminescian, încercând să înlăture mitologiile parazitare. Cu faţa întoarsă către poetul noptatec, către autorul de proiecte gigantice niciodată duse la bun sfârşit, către poetul care şi-a făcut din nedesăvârşire categoria tutelară, avem şansa de a descoperi un Eminescu al viitorului. Şansa, nu şi certitudinea. Acest Eminescu, personaj încă fluctuant, se recompune încet din fragmente ale unui "Eminescu clasic", dar şi din imensitatea lumii de versuri lăsate până acum pe planul al doilea ori pur şi simplu ignorate. Versuri care se cer analizate în noua perspectivă a geniului spontan şi colosal, a romanticului pur de primă generaţie; şi examinate fără prejudecăţile estetice imprimate de singura ediţie antumă. Imensa operă poetică eminesciană e încă, în partea ei cea mai originală, prea puţin cunoscută. Să nu uităm că, după fericita expresie a lui Petru Creţia, "uneori Eminescu nu era decât scribul neglijent şi grăbit al propriului său geniu". Tocmai acest Eminescu trebuie descoperit.