Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Un doctrinar legionar de azi de Z. Ornea


Dl Răzvan Codrescu este un doctrinar al reanimatei mişcări legionare despre care dl prof. Neagu Djuvara a apreciat, în a sa Istorie a Românilor, că e "cea mai teribilă aberaţie" a zilelor noastre. Dl Codrescu nu se încurcă însă cu astfel de aprecieri îndreptăţite şi scrie de zor cu numele său sau cu pseudonime (Adolf Crivăţ Vasile, Adolf Vasilescu, Vasile Al. Marian, V.A.M.) în periodicul legionar Puncte cardinale, fiind acolo doctrinarul prin excelenţă. Şi-a adunat aceste texte doctrinare legionare în două precedente volume (Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate şi Exerciţii de "reacţionarism". Între zóon politikón şi homo religiosus) şi acum revine cu al treilea De la Eminescu la Petre Ţuţea, cu subtitlul "pentru un model paideic al Dreptei româneşti". Primul fals pe care îl introduce, chiar din subtitlu, dl Răzvan Codrescu este ideea că personalităţile pe care le invocă (inclusiv Corneliu Zelea Codreanu) ar aparţine de orientarea dreptei româneşti. În realitate ele se subsumează extremei drepte româneşti. La dreapta eşichierului politic şi ideologic românesc se situa PNL (între războaie). Const. Argetoianu (cu al său Partid Agrar), N. Iorga, cu minuscula sa grupare politică şi încă alţii. Cît îi priveşte pe N. Paulescu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, C.Z. Codreanu, P. Ţuţea, în aceeaşi perioadă sau mai înainte, aceştia se situau în mod hotărît de partea extremei drepte. Şi un al doilea fals. Ce caută aici Lucian Blaga, cînd el a respins încă din mai 1935 direcţia ideologică ortodoxistă a lui Crainic, într-o memorabilă scrisoare către Tudor Vianu (Scrisori către Tudor Vianu, Ed. Minerva, 1992, p. 287-289) în care protesta că într-un articol publicat de Vianu în revista helvetă Pax, îl considera gîndirist ortodoxist. Şi îl prevenea pe profesorul de estetică de faptul că "însuşi Nichifor Crainic a primit de la mine o serie de scrisori prin care ceream să nu limiteze programul Gîndirii la "spiritualitatea ortodoxă"" cerîndu-i lui Vianu să rectifice, într-o notă dintr-un periodic românesc, această abuzivă anexare. Deosebirea aceasta de principii va izbucni, la tonalitatea ştiută, în timpul războiului, cînd gîndiriştii ortodoxişti îi reproşau lui Blaga tocmai abaterea de la ortodoxie şi ortodoxism în opera sa filosofică. Aşadar, încă o dată, ce caută Lucian Blaga printre personalităţile reprezentative ale extremei drepte? E, repet, o anexare abuzivă, pentru a conferi substanţă acestei direcţii filozofice, doctrinare şi politice din spiritul public românesc. Acelaşi fals e şi includerea lui Eminescu aici. Prin publicistica sa, sau numai prin o parte din ea, Eminescu a fost negreşit un cugetător de dreapta, xenofob şi şovin. Dar n-a fost o personalitate de extrema dreaptă, deşi acestei orientări din spiritul public românesc şi l-au anexat, cum, mai tîrziu, şi l-au anexat şi comuniştii. Eminescu n-a predicat dictatura şi partidul unic iar gîndirea sa naţionalistă nu dă temei pentru anexarea sa la extrema dreaptă. Consider că regretatul Ion Negoiţescu a exagerat mult cînd l-a calificat pe poet un protolegionar pentru că xenofobia nu epuizează doctrina extremei drepte interbelice. Cît despre alegerea făcută de autorul nostru din opera lirică a lui Eminescu (Doina) aş spune, mai întîi, că ea este o compoziţie modestă, retorică, în vers popular care, cum a demonstrat N. Murăraşu, nici n-a fost creată în 1883 pentru inaugurarea, la Iaşi, a statuii lui Ştefan cel Mare, ci încă în 1870 cu prilejul sărbătoririi a patru veacuri a voievodului omagiat la mănăstirea Putna într-o mare festivitate. Este inutil să-i învăţăm pe îndrăgostiţii liricii eminesciene cum să citească Doina (Cum se cuvine înţeleasă "Doina" lui Eminescu, se intitulează eseul). Mai potrivit ar fi să-i povăţuim să nu o considere o capodoperă, ci o modestă compoziţie în versuri, în ciuda aprecierii autorului nostru că "Doina nu este nicidecum o producţie inferioară sau marginală, ci, la o analiză atentă, o creaţie reprezentativă şi testamentară, o capodoperă în genul ei". Dar înţelegem perfect de ce supralicitează un doctrinar legionar de astăzi această poezie în metru popular din 1870. În schimb, autorul nostru are dreptate, în eseul Eminescu şi creştinismul, să dezaprobe abuzul de a supralicita dimensiunea religios creştină a operei sale. Eseul despre N. Paulescu demonstrează concepţia spiritualistă a lui Paulescu. Cînd Paulescu a publicat scrierile sale violent antidarwiniste, Maiorescu l-a invitat pe prof. Dimitrie Voinov să răspundă în Convorbiri literare, deşi profesorul bucureştean era cunoscut pentru opiniile sale social-democrate. Apoi a intervenit şi dr. N. Leon, profesor la Iaşi. Încît afirmaţia autorului nostru potrivit căreia Titu Maiorescu, raţionalistul, a fost numai încîntat de reacţia lui D. Voinov e inexactă. În realitate a şi provocat-o. Apoi Paulescu, fidel concepţiei sale, a devenit rasist şi s-a alăturat, politic, Partidului Naţionalist Democrat creat de N. Iorga şi A.C. Cuza în 1910. Apoi, după război (savantul a murit în 1931), Paulescu a aderat la gruparea politică a lui A.C. Cuza L.A.N.C., fiind cunoscut ca un furibund antisemit, în bună companie cu A.C. Cuza. Dar despre această latură politică dl Răzvan Codrescu păstrează o suspectă tăcere. E bine să ne întrebăm încă o dată: este N. Paulescu, un gînditor şi om politic de dreapta sau de extremă dreapta ? Schiţa de portret a lui Nichifor Crainic e, desigur, aici la locul ei. Deranjează însă mult, pentru cunoscători, înălţarea personalităţii lui Crainic la dimensiuni mult supraevaluate. Crainic s-ar aşeza, după dl Răzvan Codrescu, "pe linia deschisă de Heliade, Kogălniceanu, Bălcescu, continuată de Hasdeu, Eminescu sau Iorga şi ajungînd, mai aproape de noi, pînă la Eliade, Noica sau Ţuţea". Ce caută în această ascendenţă Heliade, Kogălniceanu şi Bălcescu, personalităţi democrate cu ştiută deschidere spre universalitate şi nu spre închistare antieuropeistă pe care a dezvoltat-o Crainic cu obstinaţie? Desigur, Crainic a fost un creator de orientare de idei în spiritul public şi, prin aceasta, (nu prin poezia sămănătoristă mai mult decît modestă), e un doctrinar important. Dar parcă e prea mult să-l apropiem de N. Iorga (care a fost, se ştie, infinit mai mult decît doctrinarul sămănătorismului), de Eminescu sau chiar de M. Eliade. Cîteva corectări necesare. Cezar Petrescu nu a abandonat Gîndirea ci a plecat de acolo aproape expropriat (cam odată cu alt cofondator, Adrian Maniu) în 1926, cînd Crainic a acaparat-o pentru scopurile sale doctrinar ortodoxiste, obţinînd subvenţii grase pentru ea în calitatea sa de secretar general la Ministerul Artelor. Şi, să ne amintim, ce campanie murdară a deschis Crainic (împreună cu Pamfil Şeicaru) împotriva lui Rebreanu, care, ajuns director al Educaţiei Poporului, în 1929, a refuzat să aloce, pentru subvenţionarea revistei acaparate de Crainic, mai mult de jumătatea fondurilor de care dispunea. Apoi, am arătat, Blaga nu s-a despărţit de doctrina ortodoxistă a Gîndirii "mai mult din motive contextuale". Iar Nichifor Crainic n-a dezvoltat "o adevărată doctrină politică de dreapta" ci, de fapt, de extremă dreapta. Aş mai adăuga că, de fapt, Crainic nu s-a depărtat de legionarism prin 1941 (cum afirmă dl Codrescu) ci cu mulţi ani înainte, încă din 1934, cînd s-a trezit implicat (şi pentru că acceptase, la propunerea lui C.Z. Codreanu, să candideze la deputăţie pe listele mişcării legionare) drept autor moral al asasinării primului ministru I.G. Duca şi a compărut, ca acuzat, în procesul nicadorilor, scăpînd de condamnare cum se spune neacademic "la buză", patru judecători pronunţîndu-se pentru achitare şi trei judecători pentru condamnare). De atunci s-a ţinut la distanţă de mişcarea legionară nu numai în 1935 la crearea Partidului Naţional Creştin al lui Octavian Goga şi A.C. Cuza, dar şi după aceea, cînd a fost exclus din acest partid. Crainic şi-a menţinut o poziţie a sa, independentă, în planul extremei drepte româneşti, prin revista Sfarmă Piatră (nemenţionată de dl Răzvan Codrescu printre periodicile întemeiate de directorul Gîndirii), cronica măruntă din Gîndirea, neizbutind să mai apară cu ziarul Calendarul, suspendat din cauza aceluiaşi eveniment al asasinării lui I.G. Duca. Apoi, în anii războiului, ca ministru în guvernarea lui Ion Antonescu, a avut mereu grijă să păstreze distanţa faţă de legionarism. Dar a avut în anii treizeci, cum spuneam, o poziţie a sa faţă de celelalte asemenea.
Am mai spus-o, introducerea în sumarul acestui volum a unui studiu despre C.Z. Codreanu, printre personalităţile cugetătoare, este, negreşit, un act fraudulos. Este intitulat Codreanu şi "fenomenul legionar" şi este cel mai cuprinzător din volum (are aproape 50 de pagini). Dar scopul d-lui Răzvan Codrescu este să reabiliteze personalitatea politică a lui Codreanu şi, implicit, a fostei mişcări legionare de pînă în 1941, pentru a justifica aberaţia (repet aprecierea d-lui Neagu Djuvara) reapariţiei ei după 1990. E adevărat, Codreanu nu poate fi făcut responsabil pentru rebeliunea din ianuarie 1941. Dar pentru asasinatele din anii treizeci (cel al lui I.G. Duca şi al lui Mihai Stelescu) este, cu siguranţă, responsabil. Pentru că nimic nu se făcea, ca execuţie de pedeapsă, într-o astfel de organizaţie, coordonată militar, fără acordul sau dispoziţia forurilor conducătoare. Apoi e reluată ideea lui Horia Sima, din cartea sa Era libertăţii (1982) că nu legionarii au pregătit, cum atestă toate documentele, rebeliunea pentru a-l debarca pe Antonescu şi a acapara ei întreaga putere în stat, ci, dimpotrivă, generalul a declanşat o lovitură de stat, scoţînd armata împotriva legionarilor înarmaţi, totuşi, pînă în dinţi. Deşi dl Răzvan Codrescu pare a fi codrenist şi nu simist, se foloseşte de această stratagemă a lui Sima pentru a contribui la reabilitarea mişcării legionare, toată prezentată ca pură şi eroică. Cît priveşte asasinarea lui N. Iorga şi Virgil Madgearu, fireşte că dl Codrescu nu le consideră ca făptuite de legionari, ci "iniţiate de un grup rebel, manipulat, poate, de forţe ostile României". Şi citează, pentru asta, un interviu al lui Sima din 1961. Dar în Era libertăţii (1982) tot Sima afirmă că a doua zi după asasinate a stat de vorbă cu şeful echipei de asasini care exalta actul "ca o valoare legionară supremă... A vorbit în accente mistice de răzbunarea Căpitanului, de ticăloşia lui Iorga şi Madgearu, de porunca lăsată de Căpitan să-l răzbunăm... Ascultîndu-l, am trăit un moment de mare emoţie". Tot dl Codrescu nu ezită să-i considere (cum fac azi toţi legionarii, cu deosebire octogenarii legionari nostalgici) să-i considere pe asasinii lui Iorga şi Madgearu că au ascultat de forţe ostile României, adică agenturi de spionaj străine. Aici doctrinarul legionar se transformă, prea zelos, într-un pledant în favoarea legionarismului, pe care îl absolvă de toate fărădelegile comise. Nici asasinatele evreilor în timpul rebeliunii nu sînt adevărate iar atîrnarea unora din cadavrele acestor evrei pe cîrligele de la Abator sînt socotite o invenţie. Dar în cartea sa recentă, România în al doilea război mondial, dl Dinu C. Giurescu citează, la acest capitol, un document care atestă găsirea la Abator a cinci cadavre de evrei. Tot acest capitol din cartea d-lui Răzvan Codrescu este fals în concepţie şi în scopurile, degradante, urmărite. Pentru a se edifica asupra personalităţii funestului C.Z. Codreanu şi a Gărzii de Fier, l-aş invita să ia cunoştinţă de opinia din 1970 a lui Emil Cioran, fost şi el, timp de opt ani, simpatizant al acestei mişcări legionare: "Garda de Fier? Demonii de dreapta, adepţi ai ortodoxiei aflaţi ideologic la antipodul celor pe care i-a denunţat Dostoievski, dar psihologic foarte asemănători. Fenomen neromânesc. Aşa se face că şeful G. de F. era slav. Un soi de Hatman" (Emil Cioran, Caiete, III, Humanitas, 1999).
Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000.