Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un comentariu despre proza Danei Dumitriu - Luciditatea ca formă a ficţiunii de Iulian Boldea

Prin volumul de nuvele Migraţii (1971) şi, mai ales, prin romanele Masa zarafului (1972), Duminica mironosiţelor (1977), Întoarcerea lui Pascal (1979), Sărbătorile răbdării (1980) sau Prinţul Ghica (1982-1986), Dana Dumitriu s-a impus ca una dintre vocile singulare ale prozei româneşti postbelice, scriind, în anii ’70, „cel mai radical roman psihologic” (Nicolae Manolescu). Eseurile critice (Ambasadorii sau despre realismul psihologic, 1976 şi Introducere în opera lui C.A. Rosetti, 1984) întregesc profilul unei opere ce exprimă intransigenţă morală, luciditate şi tensiune a ideii. Dincolo de unele ecouri, asimilate cu tact, ale noului roman francez (vizualizarea intensă a detaliului, perspectiva echidistantă, neutralitatea descriptivă), meandrele narativităţii din volumul Migraţii (considerat de critică drept o carte despre evadarea în interioritate) expun, prin strategiile ficţiunii autobiografice, un conflict, vizibil uneori, alteori subînţeles, între existenţă şi esenţă, între a fi şi a părea, ilustrând, în fond, o stare de impas, de criză existenţială, finalizată prin retragerea eului din faţa unui real agresiv, care infirmă o valorificare optimă a resurselor fiinţei. În nuvelele din acest volum (Madrigal, Migraţii, Împotriva migraţiilor şi Firesc, prea firesc) sunt redate făpturi cu statut incert şi complexe adolescentine, aporii ale identităţii sau ale comunicării interumane, toate subordonate unei teme privilegiate a operei Danei Dumitriu, aceea a eşecului, a ratării.

Masa zarafului e, simplu spus, un roman-parabolă, alcătuit din cinci confesiuni, ce redau spectacolul, moral şi psihologic, al unei crize: o criză a claustrării, a închiderii în sine, o dramă a alienării, generând un acut sentiment al negativităţii, al eşecului existenţial, al abandonării oricăror iluzii. „Zaraful” este, aşa cum s-a mai spus, o imagine a unei paternităţi diforme, nefaste, ce conservă echilibrul familiei prin asumarea instinctului de conservare, prin apelul la inerţie, la închistare, la o atitudine existenţială centripetă. Bazată pe interiorizare a viziunii, naraţiunea e marcată de momente de analiză psihologică, descrierea obiectivă alternând cu imersiunile în interioritate, iar evenimentele fiind frecvent transferate în registrul unei conştiinţe ultragiate. Întoarcerea lui Pascal evocă revenirea la propria familie a unui condamnat politic, circumscriind totodată unele toposuri recurente în proza autoarei (tema cuplului, relieful feminităţii, reflecţia asupra inadaptării, crizele bovarice, concilierea cu trecutul). Dacă Petra, personaj marcat de un anume bovarism eterat, oscilează dramatic între traumele solitudinii şi dorinţa de autonomie, în căutarea unei concilieri oarecum culpabile, sora ei mai tânără, Ema, se detaşează de servituţile afective şi sociale ale unor legături impuse, asumându-şi dificultăţile şi privilegiile unei opţiuni eliberatoare. În Duminica mironosiţelor (carte cu structură şi aspect de policier de amprentă psihologică), scriitoarea evocă avatarurile existenţiale ale unui cuplu; e vorba şi de un roman-dezbatere, în cadrul căruia personajul principal feminin, Dora Iatan, îşi problematizează propriul destin, propria devenire, dar şi relaţia cu Alex, marcată de o spionare reciprocă, de o permanentă pândă, de o demonie a curiozităţii, în contextul unui „vid sentimental absolut”. Mecanismul epic al reinterpretării datelor evenimenţiale, ideea mistificării liber asumate, impasul comunicării sau toposul auctorial – toate sunt subordonate aceleiaşi teme privilegiate, a eşecului, a crizei ontologice, într-o construcţie epică modernă, în care se intersectează modalităţi şi procedee diverse, de la introspecţie la observaţia realistă sau la analiza psihologică de incontestabilă subtilitate.

În Sărbătorile răbdării este denunţat mecanismul implacabil, alienant şi stupid al „vieţii casnice”, dominate de falsitate, de mistificare şi culpă. Ghighi Nestorescu, o profesoară de limba română, suferind de un anume bovarism, are, la un moment dat, revelaţia inautenticităţii căsniciei sale cu Pavel, un individ orgolios, lipsit de orice înţelegere faţă de ea, şi încearcă să se elibereze de această captivitate în care o plasează mistificarea, comoditatea, lipsa de orizont. Elementele dicţiunii epice care singularizează acest roman sunt tensiunea analitică, recursul la luciditate, exerciţiul valorizant radical, toate conducând la sugestia tematică a unei răbdări ce se transformă, gradual, în infern al unei căsnicii ratate. Liniaritatea naraţiunii nu exclude inserţia unor evocări, prezenţa unor flash-back-uri, după cum expunerea impersonală se îmbină cu monologul interior sau cu elemente ale confesiunii la persoana a treia. Dana Dumitriu configurează figuri feminine complexe, paradoxale, nuanţat analizate, plasate în opoziţie cu bărbaţi indecişi, ezitanţi, maleabili, sau, dimpotrivă, autoritari, tiranici, imprevizibili.

Prinţul Ghica e o reconstituire istorică, în tonalitate obiectivă, a figurii lui Ion Ghica, surprins în perioada exilului postrevoluţionar şi a evenimentelor ce au pregătit unirea de la 1859. Cu o punere în scenă remarcabilă, cu un corect şi nuanţat simţ al istoriei, romanul denotă cunoaşterea şi exploatarea unor strategii epice moderne, naraţiunea fiind bine strunită, cu forţă evocatoare şi sugestivitate a detaliilor revelatoare. Scriitoarea conturează, aşa cum subliniază Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, un personaj „în permanentă mişcare, fără stop-cadre, şi care nu poate fi prins într-o formulă definitivă, ca un erou de biografie, cu destinul hotărât din capul locului. Ghica nu e un tip, ci un ins viu şi contradictoriu”. Finalitatea romanului constă, o spune clar autoarea, în evocarea circumstanţelor în care „s-a deschis viaţa modernă a unei ţări. O ţară mică, «înghesuită între imperii»”. Evocând una dintre perioadele cele mai complexe, mai paradoxale şi mai fascinante din istoria românilor, aceea a „adolescenţei naţiei”, Dana Dumitriu desenează profilul cvasimitic al unui personaj cu destin aventuros, cu o biografie spectaculoasă, încadrat într- o construcţie narativă ce are însemne ale totalităţii (roman istoric, roman de dragoste, roman politic etc.). Ritmul trepidant al epocii e notat în detalii plastice, care sugerează dinamismul, spiritul titanian, dar şi avatarurile retoricii paşoptiste: „Nerăbdarea generală poartă cuibărită în ea, ascunsă cu grijă şi superbie, apatia străveche, scepticismul bătrânesc şi impetuozitatea superficială a tinerilor”; sau: „Trăim o epocă atât de contradictorie!”. (…) Totul este atât de confuz, atât de emfatic!”

Pe scena unei istorii trepidante, Ion Ghica („omul secolului XIX”) e reprezentat în tuşe sigure, dense, precise, personajul având gesturi şi reacţii adesea imprevizibile, dar şi un profil riguros articulat, inserat abil în scenografia istorică, socială, morală a epocii, sau în contextul politic european. Astfel, „în timp ce Garibaldi cucereşte Palermo, iar Napoleon al treilea anexează Savoia şi Victor Emanuel al II-lea anexează Toscana şi Emiliana”, în Ţările Române viaţa parlamentară face primii săi paşi, timizi şi nesiguri. Demnă de interes este şi prezenţa, în tectonica romanului, a unor personaje-reflectori (Thouvenel, Stanley), din perspectiva cărora sunt redate fapte, evenimente sau figuri umane. Impulsul schimbării este însă evident şi, în ciuda unor jocuri de culise şi a luptelor politice, sentimentul dominant este acela al progresului, al elanului, corectat de luciditate, exprimat de protagonist: „Pentru generaţia mea nici un regim nu e bun. Este unul vechi, detestabil şi este unul nou care putea fi speranţa unuia viitor. Continua nevoie de schimbare aparţine romantismului nostru de tinereţe, o amintire... Nebunia este că vedem un regim care nu ne mai dă nici o speranţă...”. Politica e percepută în roman ca un joc al aparenţelor şi dedesubturilor, al paradoxurilor şi disimulării, în contextul unui spectacol carnavalesc, în care culisele capătă o importanţă majoră: „Politica este o artă a culiselor, dar ceva trebuie să se petreacă şi pe scenă pentru a justifica maşinaţiile ei. Nu poate fi lăsată scena goală sau plină de actori împietriţi în gesturi alegorice. Secolul nostru este chemat să satisfacă foamea de politică a cetăţeanului de rând...”.

Publicistica Danei Dumitriu cuprinde o tematică diversă, de la articole cu detentă conceptuală şi conţinut teoretic (privitoare la statutul criticii literare, la categoriile şi modalităţile lecturii, la condiţia epicii sau a literaturii feminine etc.), la cronici literare şi recenzii aplicate la volume de proză, poezie, critică sau eseu. Astfel, într-un articol intitulat Critica literară sau dragoste cu discernământ, din „România literară”, nr.1/1981, Dana Dumitriu defineşte critica drept „dragoste cu discernământ”, considerând că este necesar un echilibru între critica de orientare şi critica de evaluare, echilibru care trebuie să se materializeze în aşanumita critică activă, acea formă de critică plasată în imediata apropiere a textului literar, ca producere de sens sau imagine emblematică a lumii. Este expusă aici şi o tipologie a criticii literare, ce cuprinde critica orientativă, critica cu finalitate teoretică, critica analitică, dar şi critica interpretativă, sau cea de creaţie. De real interes e studiul consacrat romanului modern, Ambasadorii sau despre realismul psihologic (1976), în care sunt identificate şi comentate particularităţile esenţiale ale realismului psihologic (capitolul Autoritatea personajului), precum şi articulaţiile operei proustiene (Acest străin eram eu însumi), particularităţile creaţiei lui Henry James („Un locuitor resemnat şi binevoitor al infernului”), ale operei Virginiei Woolf (Melodia neîntreruptă a vieţii interioare), ale creaţiei Hortensiei Papadat-Bengescu (O călătorie naivă pe ape şi în adâncul lor), sau ale romanelor lui Lawrence Durrell (Cuvintele – oglinzile nemulţumirii). Constatând procesul de redefinire şi refuncţionalizare estetică pe care îl parcurge romanul modern, autoarea expune trăsăturile definitorii ale realismului psihologic (psihologia ca dat şi act temporal, obiectivitatea relatării epice, prezenţa unei inteligenţe narative cu o poziţie privilegiată în aria naraţiunii etc.), revelând, totodată, rădăcinile duale ale prozei moderne (realism obiectiv şi analiză psihologică). Pe de altă parte, sunt exprimate aici şi distincţii ferme între romanul de analiză, în care personajul „nu evoluează din punct de vedere psihic, ci doar în cunoaşterea de către autor sau de către sine însuşi a structurii sale sufleteşti” şi realismul psihologic, unde personajul e marcat de evenimente „interioare” decisive, care nu se mai supun unui determinism de ordin cauzal. Unitatea de perspectivă, conferită naraţiunii de centralitatea eului, conduce la conturarea unui personaj care se revelează pe sine continuu, şi care este reprezentat mai degrabă ca o privire ce absoarbe forme, culori, ritmuri ale eului şi ale lumii, neexcluzându-se, desigur, o perspectivă plurală, convergentă asupra evenimentelor narative. „Ambasadorii” sunt, în fond, personajele (inteligenţele centrale), care au „rolul de a fi şi de a reflecta existenţa”. Introducere în opera lui C.A. Rosetti e o monografie marcată de echilibru de compoziţie şi viziune, dar e, de asemenea, cum s-a mai spus, un document psihologic ce conturează structura artistică ambiguă, paradoxală, tumultuoasă, a unui scriitor tipic romantic, nu lipsit de avânturi donquijoteşti, exaltat şi patetic, în multe din actele existenţei şi ale operei. Personalitatea lui C.A. Rosetti e redată şi interpretată cu concursul unei documentări minuţioase, dar şi prin prisma unei voinţe de reconstituire istorică a unui timp şi a unui context istoric, în care scriitorul şi-a asumat un rol puternic conturat şi asimilat în cele mai mici nuanţe („a fost cel care a vrut să fie, personajul pe care l-a imaginat şi l-a jucat clipă de clipă, sacrificându-şi adesea fiinţa reală.”). Aşa cum se înfăţişează acum, cu interogaţiile sale, cu intransigenţa morală, cu ideatica tensionată, polivalentă şi ferm articulată, creaţia Danei Dumitriu ni se prezintă ca o operă de certă valoare şi consistenţă în peisajul literaturii române contemporane.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara