Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
"Un anarhist al dracului de deştept" de Mircea Iorgulescu

- amintiri inedite despre tînărul Panait Istrati, sindicalist la Brăila -


Rămîne un mister de ce, odată ajuns vedetă literară în Franţa, în anii '20 ai secolului trecut, Panait Istrati şi-a minimalizat în chip aproape sistematic tinereţea de militant sindical şi so­cialist din România anterioară primului Război Mondial.
Nu e singura enigmă a unei biografii cu încă multe necunoscute, biografie a cărei realitate documentară este oricum foarte departe de caracterul rapsodic pe care în bună parte i l-a confecţionat Istrati însuşi, parcă mizînd pe lenea posterităţii.
De ce a ţinut el morţiş să acrediteze legenda că, în 1916, cînd a ajuns în Elveţia, n-ar fi ştiut o boabă franţuzeşte, deşi luase chiar şi lecţii cu un cunoscut profesor brăilean, iar după întîia lui călătorie la Paris, în 1913-1914, dădea la întoarcere citate în franceză, se poate explica. Se poate explica şi de ce şi-a estompat bogata, totuşi, activitate de jurnalist din România şi întinderea în timp a acesteia. Mai puţin însă şi de ce a ţinut de asemenea să-şi dilueze rolul de sindicalist şi de lider socialist.
Un sprijin neaşteptat i-a fost adus însă lui Istrati de ceea ce s-a petrecut ulterior. Istoria mişcării sindicale şi social-democrate româneşti de pînă la 1916 a fost deopotrivă îngropată şi desfigurată de consecinţele revoluţiei bolşevice din Rusia şi ale instalării în România, trei decenii mai tîrziu, a unui regim dictatorial comunist de ocupaţie. Cum Istrati avea să fie, în 1929, unul dintre primii scriitori europeni foşti Ťtovarăşi de drumť care au spus Nu! dictaturii staliniste, scoaterea lui din Ťta­bloulť vechii mişcări sau măcar deplasarea într-o zonă periferică a acesteia erau inevitabile. Foarte cosmetizate în funcţie de cerinţele ideologice ale momentelor cînd au fost redactate, Ťmemoriileť unora dintre foştii lui tovarăşi deveniţi şi rămaşi bolşevici (Alecu Constantinescu, Gh. M. Bujor) îl prezintă de aceea pe tînărul Istrati în ipostaza unui aderent accidental, instabil şi chiar nociv, prin datele temperamentale, mişcării.
O imagine pe care o contrazic amintirile, inedite pînă acum, rămase de la un jurnalist brăilean, S. Schafferman. Născut în 1903, S. Schafferman (semna S. Păstorescu) a fost din 1930 directorul cotidianului Ancheta (suprimat în 1948 de regimul comunist), ziar la care Panait Istrati a colaborat. Aici, de exemplu, a publicat el, în decembrie 1930, un articol ce avea să fie îndelung exploatat de o anumită posteritate lacrimogen patriotardă, articol cunoscut şi reprodus în numeroase ediţii, inclusiv în ediţia academică de Opere scoasă în 2003, sub răsunătorul titlu De ce m-am retras la Brăila; în realitate, titlul sub care a apărut, dat de Istrati însuşi, fusese doar Brăila...! Prea banal, prea modest, probabil, pentru plastografi. În arhiva rămasă de la S. Schafferman există de altfel şi o fotocopie a manuscrisului. Pe baza acestui mic fals a fost construit apoi confortabilul mit al Ťpărăsiriiť Occidentului hapsîn şi al întoarcerii Ťfiului risipitorť la caldul sîn al patriei mumă, deşi cine socoteşte cît a stat de fapt Istrati în România între 1930 şi 1935, ultimii lui cinci ani de viaţă, constată, prozaic şi imbatabil, că a fost o şedere intermitentă, cu mari, îndelungate, evadări în străinătatea ce-l descoperise şi-l impusese. Un destin confirmat şi în prezent: Panait Istrati se află pe lista celor o sută de romane recomandate de Ministerul Educaţiei Naţionale din... Turcia. Dar asta e o altă poveste.
* * *

Soţia lui S. Schafferman, Silvia, era vară primară cu Mihail Sebastian. ŤMîine plec la Brăila la botezul copilului Silvieiť, se menţionează în Jurnalul acestuia, la 21 noiembrie 1936: Ťcopilul Silvieiť se numeşte Bazil Schafferman, este inginer şi trăieşte în Israel, unde S. Schafferman plecase în 1963.
ŤPrezenţă activă şi permanentă în presa israeliană de limbă românăť, cum este caracterizat în volumul Generaţia de sacrificiu de Solo Har-Herescu (Tel Aviv, 1981), prezent de asemenea în emisiunile în limba română de la radio ŤKol Israelť, S. Schafferman a publicat între altele un important eseu memorialistic despre Panait Istrati (ŤEvrei în viaţa şi opera lui Panait Istratiť, Shevet Romania, nr. 2, octombrie 1977). în România deloc sau puţin cunoscut, acest eseu avea să stea la baza cărţii lui David Seidmann, L'existence juive dans l'oeuvre de Panait Istrati (Librairie A.G. Nizet, Paris, 1984).
De la S. Schafferman au rămas de asemenea cîteva zeci de pagini dintr-un proiectat volum de amintiri despre Istrati. După moartea lui (18 martie 1991), întreaga arhivă a fost predată de fiul său, Bazil Schafferman, Universităţii Ebraice din Ierusalim. Aici se află, dac­ti­lo­grafiate şi pe alocuri corectate de mînă, şi cele aproape 70 de pagini din cartea începută de S. Schafferman. Pe care le-am putut citi, cu îngăduinţa dlui Bazil Schafferman, cu bunăvoinţa dnei Ditza Goshen, de la Centrul de studierea istoriei evreilor din România de la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi cu ajutorul prietenesc şi colegial al lui Leon Volovici. Chiar dacă incompletă (lipsesc paginile 1, 7, 8, 58-64, 78; ultima are numărul 79), chiar dacă este în mod evident o formă imperfectă, cu multe şi evidente greşeli de dactilografiere, plină de ştersături şi corecturi manuscrise, dactilograma rămasă de la S. Schafferman conţine mărturii extrem de preţioase pentru clarificarea perioadei de militantism sindical şi social-democrat a Ťtînărului Istratiť. Amintirile fostului director al Anchetei sînt în mod evident Ťcompletateť cu date şi informaţii ulterioare, fie livreşti, fie provenite din tradiţia orală brăileană a anilor '20-'30 ai secolului trecut, fie, altele, de la Istrati însuşi ori confirmate de acesta la întîlnirile dintre ei. După plecarea din România, S.Schafferman a avut o strînsă corespondenţă cu I. Lazaroneanu (avocat cu preocupări literare), scrisorile acestuia se găsesc de asemenea în arhiva rămasă, iar Ťtema Istratiť revine în aproape fiecare epistolă, uneori cu amănunte foarte utile pentru cunoaşterea şi înţelegerea biografiei scriitorului. Vor mai fi existînd pe undeva, în România însă, şi scrisorile trimise de S. Schafferman lui I. Lazaroneanu?! Găsirea lor ar putea aduce, de exemplu, indicii noi despre motivele colaborării lui Panait Istrati din ultimele patru luni de viaţă la dubioasa publicaţie de dizidenţă legionară Cruciada Românismului. Istrati era aproape muribund şi nu mai visa decît la o nouă evadare, la o nouă fugă, de unul singur, aşa cum făcuse şi în 1916, cînd îşi abandonase prima nevastă... Nu i-a mai reuşit.
***

Copil în anii 1909-1911, anii în care este documentar atestată cea mai intensă implicare a lui Istrati în militantismul sindical (în februarie 1910, la congresul de reconstituire a Partidului social-democrat şi a sindicatelor, el fusese, de exemplu, unul din cei patru secretari ai prezidiului şi prezentase moţiunea despre sindicate), S. Schafferman are amintiri mai ales despre manifestările publice ale acestui activism. Dacă există consemnări în gazetele epocii de unde rezultă că tînărul Istrati (avea 25 de ani în 1909) ţinea deseori discursuri mobilizatoare muncitorilor din port, evocarea lui S. Schafferman îl prezintă în acţiune. Oratorul de mase Istrati pare să aibă o strategie a intervenţiilor, vorbeşte de obicei la urmă, începuturile discursurilor sînt reţinute, inclusiv ca volum acustic - pe vremea aceea nu existau microfoane pentru amplificarea vocilor slăbănoage -, pentru ca la sfîrşit să se dezlănţuie şi să prefacă tribuna într-un ring:
ŤLa întrunirile improvizate, ca şi la cele programate, ultimul lua cuvîntul Istrati, dacă nu erau oaspeţi veniţi de la Ťcentruť, ceea ce se întîmpla destul de des. Apariţia lui la tribună era primită cu ropote de aplauze. ş...ţ
După încruntarea de pe faţa lui se ghicea că în răgazul unei introduceri fade sau în pauza unor aplauze se consuma efortul de gîndire pentru ceea ce trebuia să spună mai departe. Am şi acum tabloul în faţa mea. începea cu un glas scăzut şi monoton, lipsit de tonalitate, aproape şoptit, parcă povestea un basm de adormit copii. De pe masa îmbrăcată în pînză roşie, îşi scruta cu ochii micşoraţi de miopie mulţimea din faţa lui, ca şi cum abia o vedea şi încerca să-şi dea seama cine sînt oamenii din faţa lui şi ce aşteptau de la el. După aceea, aproape brusc, ridica treptat tonul şi se lăsa furat de o impetuozitate declamativă, pînă se deslănţuia ca un uragan în stare să ducă cu rafalele sale toată mulţimea adunată în sală. După fiecare frază, îşi scutura capul leonin cu părul mare, trecîndu-şi palmele prin el sau îşi proiecta braţele în aer, parcă gata să se rupă din încheieturi şi să cadă ca un vultur peste cei din faţa lui, alergînd de la un capăt la altul al tribunei cu nervozitatea unui saltimbanc în căutarea locului unde ar fi trebuit să se arunce în gol. Mă găseam foarte aproape şi simţeam cum podiumul tribunei joacă sub paşii lui neastîmpăraţi şi mă temeam că masa se va prăbuşi peste rîndurile din faţă, de unde era urmărit cu ochi injectaţi, în aşteptarea părţii senzaţionale a discursului, un fel de desert inevitabil în acest gen de oratorie. Ea venea în limbaj violent cu acuzaţii la adresa burgheziei, a capitaliştilor, a şefilor de autorităţi, ca şi cum îi avea înaintea lui, întreţinea cu ei un dialog de la egal la egal, fără apelative de reverenţă, vorbind cu ei la persoana a doua, provocator, fără consideraţie pentru titlurile lor sociale. [...] în sală se aflau întotdeauna agenţi acoperiţi, trimişi să spioneze şi să noteze declaraţiile incendiare ale Ťnihiliştilorť. Istrati îi cunoştea, dar nu se sinchisea de prezenţa lor. [...]ť
Comun în epocă, stilul inflamat, stilul mâniei era cel preferat de militanţii socialişti şi sindicalişti, iar Istrati nu face excepţie de la regulă, elocinţa lui se bizuie pe formule populare şi invectivă spumegătoare. Are însă şi preocupări de formă, mizează pe expresia memorabilă sau măcar de efect imediat, iar S.Schafferman îşi aminteşte cum corecta Istrati în public româneasca stricată a lui Rakovski:
ŤLa Sindicatul din Brăila se perindau mulţi oratori de la "centru", parte din ei preocupaţi de mersul activităţii sindicale, alţii mai atenţi asupra laturii politice a mişcării, încît nu era niciodată clar dacă adunarea era consacrată problemelor profesionale sau propagandei de partid. Istrati se situa între ambele curente, cu egală impetuozitate oratorică. Elocinţa lui nu era cu nimic mai prejos decît cea a oaspeţilor. [...] Aveau reputaţia unor tribuni de masă şi, cu excepţia lui Rakovski, toţi foloseau acelaşi stil retoric. Succesul îl făcea invectiva, care intrase în tradiţia elocvenţei populare. Cu cît avea cineva mai multă imaginaţie în găsirea injuriei şi cu cît se exprima mai violent la adresa clasei stapînitoare, cu atît era mai aplaudat. [...] Dintre toţi oaspeţii de la centru, Istrati admira cel mai mult pe Rakovski, deşi avea cu el dese ciocniri principiale. [...] Prin el se exprima teoreticianul mişcării, dar vorbind stricat româneşte - era bulgar de origine - provoca ilaritate. I se întîmpla să se întrerupă în focul unei peroraţii şi s-o rateze negăsind imediat termenul cel mai potrivit pentru realizarea efectului şi atunci îl salva Istrati, suflîndu-i la timp expresia căutată, dar destul de tare ca să fie auzită în sală, ceea ce aveam impresia că-l irita pe orator, judecînd după privirea nu prea amicală ce-i arunca peste umeri. Pentru toată lumea de acolo doctorul era un "domn" venit din altă lume, care se urca la tribună cu un teanc de cărţi şi ziare, nu ca să rostească un discurs ocazional, ci ca să predea o lecţie de doctrină, susţinută cu argumente istorice şi teoretice. în raporturile cu tovarăşii din conducere părea sever şi distant, dar, desigur, nu era aroganţă, ci atitudinea sceptică a intelectualului rafinat, exasperat uneori de simplităţile şi naivităţile unora din tovarăşii lui de tribună. Istrati îl trata cu un umor dezarmant. I-am văzut după întruniri într-un schimb de cuvinte în care replica lui Istrati îl obliga să zîmbească şi să renunţe la tonul iritat. Se certau, dar nu se supărau.
Istrati se certa, de altfel, cu toţi mesagerii veniţi de la centru. Erau, cum aveam să aflu mai tîrziu, discuţii de principii şi de orientare în tactica mişcării. în biroul secretariatului se discuta ore întregi şi degeaba trăgeam cu urechea la uşă, atras de vociferările lor, că tot nu înţelegeam nimic. După aceea îi vedeam plecînd veseli în oraş să ia masa la restaurantele din centrul oraşului, unde se găseau nas în nas cu reprezentanţii "putredei orînduiri burgheze": magistraţi, avocaţi, profesori, ofiţeri, oameni politici, funcţionari superiori, salutîndu-se între ei ca nişte vechi şi bune cunoştinţe. De fapt aşa şi era. Istrati îi cunoştea personal pe toţi şi dacă nici unul dintre ei n-a întrevăzut viitorul lui, nu e mai puţin adevărat că-l apreciau ca şpeţ un "om cu carte" şi recunoşteau în el un "anarhist al dracului de deştept", părere ce mi-a fost confirmată de multe personalităţi locale care l-au cunoscut din perioada aceea.ť
După discursuri, manifestaţii: de la verb la acţiune. Un ritual al protestului, observă S. Schafferman, evocînd manifestaţiile sindicaliste din Brăila începutului de secol XX:
ŤDupă întrunirile de protest de la sindicat, urma neapărat o manifestaţie de stradă. [...] în fruntea coloanei înaintau conducătorii locali, încadrînd, cînd era cazul, pe oaspeţii veniţi din capitala ţării şi din portul vecin, Galaţi, de asemenea important centru de trafic maritim, dar cu o mişcare muncitorească la un nivel mai temperat din punct de vedere agitatoric. Conducătorii manifestaţiei păşeau sobri şi tăcuţi, cu lavalierele fluturînd în vînt, lavaliera fiind luxul nevinovat al proletarului transformat în militant, cu panglicuţe roşii la butonieră... [...]
în dispozitivul convoiului, după grupul fruntaşilor, venea corul - un cor improvizat de un dirijor de ocazie. De la el porneau comenzile cîntecelor din repertoriul mişcării muncitoreşti de la începutul secolului, din care două erau invariabil repetate pe traseul parcursului: "Internaţionala" şi "Marsilieza", tradusă rudimentar în româneşte. Dirijorul dădea tonul agitînd un baston în chip de baghetă, ceea ce nu împiedica, spre disperarea lui, stridenţele atonale ale sutelor de demonstranţi, despărţiţi pe specialităţile de muncă: hamali, căruţaşi, lopătari etc., fiecare cu purtători de placarde şi steaguri roşii. Nu ştiu - nici mai tîrziu nu mi-am dat seama - cît de iubitor de muzică a fost Istrati. Dar ştiu că aceste coruri improvizate evoluînd în cacofonii de junglă îl exasperau. îl vedeam repezindu-se la dirijor parcă gata să-l ia la palme. "Destul!, se răstea la el. Să nu se mai cînte. Rîd ciocoii de noi". îl preocupa demnitatea demonstraţiei şi teama de ridicol, care putea să bagatelizeze scopul urmărit. Nu mult înainte de a părăsi conducerea sindicatului, s-a ocupat personal de organizarea corului. A făcut un adevărat concurs de probe vocale, alegînd şi cîteva voci feminine. A trebuit să lupte cu timiditatea, dar mai ales cu prejudecăţile femeilor, pentru care a cînta pe stradă alături de bărbaţi era de neconceput. înaintea lui, Ştefan Gheorghiu le învăţase să strige lozinci, şi în această privinţă dădeau chiar dovadă de umor şi imaginaţie proprie, dar să cînte pe stradă li se părea că nu şade frumos. Participarea femeilor la cor a fost o mică breşă revoluţionară în mentalitatea lor retrogradă. Descoperise printre tineri tenori şi soprane şi la un moment dat convinsese pe un bătrîn muzicant din oraş să le dea lecţii de canto. După cîteva lecţii, profesorul n-a mai dat pe la sindicat. Omul îşi cîştiga o pîine mizerabilă învăţînd odraslele bogătaşilor şi probabil că i s-a dat a înţelege că trebuie să aleagă între "lumea bună" şi "anarhişti". Pe parcursul anilor corul înfiinţat de Istrati şi-a schimbat componenţa individuală, dar a rămas în tradiţia mişcării locale şi, în anii de după război, l-am regăsit sub conducerea unui nepot al bunului său prieten, frizerul Constantinescu.
La manifestaţii, copiii mărşăluiau pe marginea convoiului. Strigam şi noi cît ne ţinea gura: "Jos guvernul", "Moarte capitalismului", "Moarte exploatării", "Trăiască votul universal!" şi, măcar că nu ştiam despre ce e vorba, eram convinşi că îndeplinim un voluntariat conştient în serviciul clasei muncitoare. Colaboratori ai demonstraţiei, îndeplineam sarcini precise: împărţeam trecătorilor manifeste şi strigam lozinci pînă răguşeam. [...] De-a lungul coloanei în marş alergau delegaţii cu ordinea, comandanţii strigăturilor lozincare, semnalizînd cu steguleţe roşii cadenţa de marş a puhoiului, iar alături de ei agenţii de legătură, pentru transmiterea dispoziţiunilor ce veneau din fruntea coloanei, unde se găsea Istrati.
La urmă se scurgeau căruţele cu familiile muncitorilor, femei şi copii îmbrăcaţi cu tot ce aveau mai bun în garderoba lor săracă, alcătuind o paletă de culori ţipătoare cu predominanţă pentru roşu, verde, albastru şi galben. Femeile în picioare arborau eşarfe roşii, îndemnînd caii costelivi cu coamele şi urechile prinse în panglici roşii. Obiceiul de a chema pe muncitori la manifestaţie cu familiile lor fusese introdus de Ştefan Gheorghiu.ť
De fapt, aceluiaşi Ştefan Gheorghiu, de trei ori victimă a foştilor Ťtovarăşi de luptăť (care l-au lăsat să moară, de ftizie, la 34 de ani, după ce aproape îl excluseseră din Ťmişcareť pentru deviaţionism - Ťsindicalism revoluţionarť - şi nerespectare a conducerii centrale; în perioada regimului comunist i s-a confecţionat o biografie falsă şi decorativă, pentru a fi proiectat în rolul de proto-bolşevic, iar fiindcă şcolii superioare de partid i s-a dat numele lui, în perioada post-comunistă acesta a devenit apoape o injurie), i se datorează şi venirea lui Panait Istrati în fruntea sindicatului muncitorilor din portul Brăila. Fiindcă Istrati nu a lucrat niciodată în port şi nici nu a fost vreodată hamal, cum s-a pretins uneori, el a devenit militant sindical pentru că avea talent gazetăresc. Pe Gheorghiu, dulgher ploieştean autodidact, îl cunoscuse cu prilejul redactării unui manifest şi au rămas apropiaţi. Cînd, din cauza bolii, Ştefan Gheorghiu a fost nevoit să-şi caute un succesor, l-a ales şi l-a propus pe Istrati. Care şi-a luat rolul în serios şi a ajuns să conducă, în 1910, o grevă la care au luat parte zece mii de oameni. S. Schafferman confirmă această versiune a faptelor: ŤPanait Istrati a venit la conducerea sindicatului recomandat de Ştefan Gheorghiu. Bolnav, obosit şi nevoit să se retragă ca să-şi caute sănătatea, şacestaţ nu vedea un înlocuitor mai ideal decît pe acest tînăr prieten, legaţi între ei prin nenumărate afinităţi sufleteşti şi intelectuale. Era în perioada de mare fermentaţie a portului, cînd muncitorii fuseseră răscoliţi de agitaţia lui Ştefan Gheorghiu. Trebuia continuată campania de revendicări începută de acesta şi Gheorghiu a insistat din toate puterile ca Istrati să preia această sarcină. [...] amîndoi erau situaţi mai la stînga mişcării, fără o linie precisă, dar întotdeauna nemulţumiţi de felul cum centrul încerca să-şi exercite autoritatea asupra lor, obligîndu-i să se exprime în termenii orientării unitare. Au existat între ei legături cu adevărat frăţeşti, despre care Istrati avea să amintească mereu cu o nostalgică duioşie. "în mişcare am avut mulţi âtovarăşi>, dar Ştefan nu mi-a fost tovarăş, ci frate, frate adevărat pentru că altul nu aveam".
Instalat la conducerea sindicatului, Istrati şi-a dat osteneala să reia tot ceea ce începuse Ştefan Gheorghiu şi, venind cu puteri mai proaspete, a izbutit să impună un ritm mai trepidant în activitatea sindicatelor. Avea şi mai multă fantezie, era mai îndrăzneţ în iniţiative şi, pînă la un punct, un revoluţionar mai fanatic.ť

***
Nu era totuşi Ťmai fanaticť, mai degrabă, poate, mai visător. Şi, în mod cert, incapabil să se supună autorităţii, oricărei autorităţi, fie aceasta şi a Ťcentruluiť propriei mişcări. în 1915, la un an după moartea lui Ştefan Gheorghiu, Istrati a publicat un lung articol comemorativ ce era de fapt o despărţire de cei care-i fuseseră tovarăşi, articol ce prefigurează Spovedania unui învins, cartea în care avea să se despartă de comunism. ŤSărmană muncitorime, de la cine îţi aştepţi tu mîntuirea!... Cînd îndrăznesc să te conducă şi să-ţi dea pildă oameni cari nu se pot ridica cu un deget deasupra nimicurilor zilnice, cînd pe unii îi roade ambiţia, pe alţii prostia furioasă şi cînd nimeni nu încearcă a fi mai întîi el întreg şi apoi să întregească pe alţii, cine e nebunul să mai creadă în puterea lecuitoare a acestei dezgustătoare vieţi politice de unde pornesc exemplele cele mai rele şi pe ai cărei oameni îi măreşte doar lentila sufletelor noastre!...ť - scrisese Istrati în acel amar şi dezamăgit articol. Pe care nu îl reproduce nici ediţia Ťacademicăť de Opere, nici ediţia de publicistică în trei volume scoasă de editura Humanitas. Există însă în Caiete critice nr. 3-4/1985.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara