Împlinirea a doi ani de la moartea lui Ştefan Bănulescu a fost marcată de România literară printr-o superbă scrisoare inedită, adresată de el în 1968 viitoarei sale soţii, Mihaela-Elena Guga, dispărută şi ea, la mai puţin de un an după marele prozator.
Începutul scrisorii este de o sobrietate şi o delicateţe care par să fie rămase din alt secol: Elena, Am găsit în sertarul biroului meu tocul tău...
Văzînd acest obiect atins de mîna femeii iubite, se gîndea la ea şi la faptul că de şase luni de cînd se afla la blestemata revistă la care lucra nu l-a mai chemat nici o foaie albă pe care s-o creadă curată, iar de mapele cu cele scrise deja nu se poate apropia, pentru că ele îl refuză şi mai mult. După asta îi mărturisea că întîlnirea lor a schimbat ceva şi nu va mai putea scrie ca pînă atunci. Pentru că s-a desprins de sine şi de ceilalţi şi s-a înfrînt. Ceea ce l-a făcut să creadă că poate lua lucrurile nu de la început, cum banal se spune, ci dintr-un groaznic pustiu al nimănui. Apoi planul se schimbă de la sine, ca într-o proză de cea mai bună calitate şi, odată cu el, se schimbă şi starea sufletească a celui ce scrie: Rîd, îmi amintesc din 1944, eram student (...) într-un Bucureşti unde şi cocoanele prinseseră gust pentru democraţie. Asta le făcea să-şi împingă soţii pe care i-au înşelat între cele două războaie în mişcările de stradă cu ţipătul sînt burghezi ! şi strada să-i sfîşie pe acei nenorociţi, zdreanţă-n pungă şi-n onoarea lor de familişti.
Ca şi prima oară, planul se schimbă din nou, aproape imperceptibil, şi e povestită în treacăt o întîmplare de pe vremea cînd nebunii din Călăraşi erau suspectaţi că ar fi spioni bulgari. Ea nu l-ar fi interesat dacă nu i-ar fi amintit că tot atunci s-a petrecut ceva cu totul neobişnuit în localul doamnei Dădârlad. Unde, după cum se povestea, ar fi băut şi patroana, pînă pleca ultimul client care îi mai onora bodega doar fiindcă i se da totul pe credit. Pînă în noaptea cînd ea a avut sentimentul că diferenţa dintre ei ar putea să dispară şi, după ce l-a somat să-i plătească pe loc toată datoria, iar el i-a răspuns că nu are nici un ban, a îngenuncheat în faţa lui şi i-a desfăcut curelele de la piciorul de lemn pe care i l-a aruncat pe acoperişul bodegii. Din ce s-ar fi spus după aceea, după cum aflăm de la autor, voi reţine doar varianta care a creat o adevărată legendă. Aceea că în piciorul de lemn, gol pe dinăuntru, s-a găsit o grămadă de napoleoni de aur, din care Doamna Dădârlad n-a oprit decît atît cît îi datora clientul său. îar acesta, în mod ciudat, a susţinut că galbenii nu sînt ai lui şi i-a donat primăriei. Din ei s-au amenajat portul şi grădina prefecturii, s-au asfaltat trotuarele şi s-a mutat penitenciarul de lîngă uzina electrică iar ce-a mai rămas a fost îngropat de primarul oraşului, într-o noapte de iarnă, într-un loc pe care nu-l ştie nici el. Fiindcă a mers într-acolo legat la ochi şi fără nici un însoţitor.
Doamne, ce vremuri, ai zice, dacă acest mare scriitor care trece dintr-o poveste a locului în alta, aşa cum va trece ulterior în superba Carte de la Metopolis, nu te-ar face apoi să cobori cu picioarele pe pămînt spunîndu-i iubitei sale că, de fapt, în oraşul despre care i-a vorbit nu se ştie nimic despre toate astea, dar el ce era să-i scrie?!
Într-un text plin de rafinament şi de umor din Scrisori provinciale, cel pus să joace rolul de narator va spune apoi că pe vremea cînd nu trecuse încă la roman şi avea obiceiul de a se amesteca în toate, crezînd că poate îndrepta lumea cu umărul, a intrat şi într-o discuţie despre manualele şcolare. (Care, ca şi cele despre spioni şi democraţie, nu sînt atît de noi cum li se pare unora.) învinuit că ar fi inamicul literaturii, a ripostat, spunînd că e absurd să fie acuzat de o astfel de inamiciţie, fiindcă şi el e scriitor. Şi atunci unul mai pietros ar fi exclamat: Ăsta scriitor! Da' de unde ! E un pîrlit de nuvelist! Ceea ce va face ca ulterior, cînd va scrie romane, dar va fi trecut în manuale şi ca nuvelist, acest narator să constate: Uite, domnule, pîrlitul de nuvelist tot se mai ţine de pulpana scriitorilor. Monsieur Costache Negruzzi, numai dumneata eşti de vină!
Pentru cel care pune semn de egalitate între literatură şi roman şi crede că ea se vinde la kilogram, un autor ca Bănulescu, care nu scrie decît cînd are altceva de spus, poate să rămînă mai departe un pîrlit de nuvelist. Fiindcă nu a scris decît un roman; faptul că e de excepţie, nu-l interesează. Pe de altă parte, după mărturiile din noianul de jurnale pline de bîrfe care nu se mai termină, o carte ca Elegii la sfîrşit de secol riscă să treacă neobservată. Viziunea coerentă asupra dramei împărţirii lumii în două, care nu poate fi încheiată cîtă vreme stafia Ialtei bîntuie încă prin Europa, nu îl avantajează pe autor, ci dimpotrivă. Privirea cu aceeaşi măsură a faptelor politicienilor din Vest şi ale celor din Est îi poate dezamăgi pe cei ce gîndesc în şabloane. Ca să nu mai vorbim de portretele unor personalităţi din ţară ori din exil, făcute nu pentru a le tămîia ori pentru a le denigra, ci pentru a spune prin ele ceva despre lumea în care-am trăit. Dacă paginile despre Emil Botta ori despre Eugen Drăguţescu te-ar putea contraria, cele despre Te Deum-ul secret făcut la Biserica Silvestru cu ocazia morţii lui Mircea Eliade, ca şi cele despre moartea care nu ţine cont de secretul de stat, îţi dau acel sentiment rar că spun un lucru pe care l-am trăit cu toţii dar nu l-ar fi putut scrie nimeni aşa.
Şi totuşi aceste elegii din care aflăm cum gîndea despre secolul său cel care a scris mult comentatele Iarna bărbaţilor şi Scrisori provinciale şi Cartea milionarului sau Cartea de la Metopolis riscă să treacă aproape neobservate pentru că împresionanta mărturie a autorului lor nu poate fi folosită de nimeni în lupta pentru adevărata democraţie, care ades aminteşte de cea de după 1944 , descrisă de el cu umor, asupra căreia nu m-am oprit chiar întîmplător.
În contextul în care trăim, nu e de mirare că nu numai cartea, ci şi moartea lui Ştefan Bănulescu a trecut aproape neobservată. Deşi călătoresc foarte rar, s-a întîmplat ca tocmai atunci să fiu plecată din ţară şi să aflu despre ea pe aeroport, prin şoferul lui de la blestemata revistă unde lucra cînd a scris epistola comentată mai sus. N-aş fi crezut că se poate să moară un om ca domnu' Bănulescu şi să nu vină la înmormântarea lui mai mult de cinci-şase scriitori... spunea acest om simplu şi mi s-a părut de prisos să-i răspund că se poate. Şi că nici Hortensia Papadat-Bengescu, de care nu ştiam dacă auzise, n-a fost condusă pe ultimul drum de mai mulţi confraţi.
Dar să lăsăm timpul să-şi facă datoria şi să revenim la cartea Elegii la sfîrşit de secol, care constituie pentru autorul ei o călătorie în întuneric. Nu pentru a relata încercările la care a fost supus înainte de a reuşi să iasă cumva la lumină, ci pentru a remarca felul unic în care-l descrie el pe omul ascuţit, întîlnit în spitalul unde ajunsese printr-o întîmplare nefericită a sorţii şi se simţea ca în anticamera morţii. Fiind hăituit de istorie, el nu mai ştia aproape nimic despre fiul său, şi aşteptînd ce avea să se-ntîmple reconstituie ca pe un moment luminos din viaţa acestuia o scenă de o tristeţe sfîşietoare. Aflat între nenorocirea omului ascuţit de vremuri şi nenorocirea unor părinţi veniţi la spital cu un coş plin de bunătăţi pentru fata lor durdulie ce părea a fi sănătatea întruchipată, despre care nu peste mult avea să afle că fusese muşcată de un cîine turbat şi neurmînd tratamentul la vreme nu mai era nimic de făcut, autorul va înţelege de ce-i spunea tatăl lui: oricît de rău să-ţi fie, numai să nu ajungi să cazi între nenorocirile altora.
Cu toate că Ştefan Bănulescu a dictat aceste pagini sfidînd întunericul ce tindea să pună stăpînire nu doar asupra sa, ci şi asupra lumii din jur, refuzînd ficţiunea pentru a-şi spune răspicat părerea despre ce s-a-ntîmplat spre acest sfîrşit de secol, cînd vămile unei ţări din Est puteau să devină un fel de vămi ale morţii, pîrlitul de nuvelist care a creat scenele de neuitat din Iarna bărbaţilor se face simţit şi în memorialistica sa. Ceea ce mă face să repet după el că numai Monsieur Costache Negruzzi, care poate că-l urmăreşte încă, este de vină.
