Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Umberto Saba - Scrisoare către Linuccia*) de ---

Portretul lui Malaparte

La împlinirea a şaizeci şi cinci de ani de la publicarea cu un succes răsunător a volumului La pelle de Curzio Malaparte, poate nu este superfluu să ne amintim de portretul făcut acestuia în 1957 de poetul Umberto Saba, sub forma unei epistole adresate Linuccei, fata lui. În ciuda unor ciocniri cu autorităţile fasciste, ziaristul şi scriitorul Malaparte (pe adevăratul nume Kurt Erich Suckert, 1898 - 1957), iniţial şi el membru al partidului mussolinian, a rămas mereu o importantă figură publică, ridicînd semne de întrebare; dar nu şi pătrunzătorului Saba.
*) Titlul aparţine redacţiei.


Linuccia mea dragă,

Înainte de a-ţi vorbi despre un personaj aparte (dar, oricum, reprezentativ pentru timpurile noastre), pe care nu ştiu dacă l-ai cunoscut, şi de a-ţi relata unele întîmplări legate de „omul Malaparte”, de care m-au apropiat prima oară împrejurări triste datorate nebuniei oamenilor, ţin să reproduc o anecdotă, deşi nu pot să garantez pentru autenticitatea ei. Se spune că Mussolini, pe cînd mai purta ghetre albe, întîlnindu-l pe coridoarele unui minister, l-a întrebat:
– Von Suckert, de ce vă ziceţi Malaparte?
– Pentru că, a răspuns prompt cel interpelat, o să pierd la Austerlitz şi am să cîştig la Waterloo. Într-o perioadă „ruşinoasă pentru istoria noastră naţională” (Montale), mă aflam într-o situaţie nu numai cumplită, ci şi jenantă. După trista experienţă pariziană, m-am hotărît să mă întorc coute que coute în Italia, în fond, dar şi formal, ţara mea. Abia ajuns în „materna” Romă, l-am căutat pe prietenul Falqui. Fiind eu, din punct de rasial, o amestecătură, nu aveam nici carnet de partid, nici vreo însuşire ce ar fi putut să atîrne în favoarea mea şi nici măcar banii pentru „plic”. Falqui s-a arătat bucuros să mă vadă şi m-a informat că Malaparte era omul cel mai în măsură să mă ajute în situaţia dată. I-am spus că nu-l cunoşteam. Imediat Falqui s-a repezit la telefon şi l-a sunat pe amicul lui ca să-i prezinte pe scurt, atît cît se putea pe vremea aceea la telefon, „cazul”. Întîlnirea a fost fixată pentru a doua zi dimineaţa. M-a primit un bărbat fără îndoială foarte tînăr, dar care arăta de-a dreptul ca un băieţandru. În plus, era frumos: numai forma frunţii mă mira puţin. Mi-aduc aminte că la picioarele lui stătea tolănit un ciobănesc german, nisipiu, o frumuseţe, ce-l însoţise în timpul domiciliului forţat şi pe care stăpînul îl mîngîia în răstimpuri. Cum fusese deja pus la curent cu situaţia, mi-a spus că lucrurile se puteau aranja doar dacă mă botezam. (Pe atunci erau mulţi preoţi care, pentru o modestă donaţie în favoarea săracilor sau numai din milă creştinească, botezau retrodatînd). I-am răspuns deschis că nu puteam să fac asta, nu din fidelitate faţă de iudaismul mamei mele, ci pentru că mi se părea un adevărat sacrilegiu să mă supun unui rit religios în urma unei constrîngeri violente exterioare.
La început, Curzio m-a privit aşa cum face un adult cu un copil neştiutor în ale vieţii: apoi m-a urmărit cu o seriozitate care atunci mi s-a părut exagerată. După aceea am vorbit despre altre lucruri. Mi-a arătat nişte fotografii din timpul domiciliului său forţat, cînd făcea băi de soare şi în mare, iar carabinierii care îl „supravegheau” păreau mai degrabă servitorii lui, în poziţie de drepţi. În timpul discuţiei ce a urmat acelei prezentări, i-am admirat nu numai inteligenţa ci şi uimitoarea memorie privind oameni, lucruri, evenimente. M-a asigurat că era rodul educaţiei primite la Colegiul Cicognini din Prato. De unde am dedus pe loc două lucruri: primul, că Malaparte se lăuda cu educaţia primită în acel colegiu numai pentru că tot acolo fusese educat („ţinut sub observaţie de tristul pedagog”) şi Gabriele d’Annunzio, iar el, cam prea fanatic cînd era vorba de succes, de cel mai mare, cel mai la îndemînă şi cel mai extins succes cu putinţă (of, succesul ăsta!) găsea coincidenţa de bun augur pentru cariera lui scriitoricească; şi un al doilea lucru, mai important, de interes general. O memorie bună nu este cîtuşi de puţin rodul educaţiei, ci al curajului. Într-adevă r e nevoie de mult curaj (iar Curzio avea, de putea să şi vîndă) ca să-ţi aminteşti – după ce ai trecut de prima tinereţe – trecutul. Numai că el nu a fost de acord cu interpretarea mea, declarînd-o (dar nu era) freudiană. După aceea, mi-a vorbit despre motivele pentru care, el, pe jumătate neamţ, s-a înrolat voluntar la cincisprezece (vor fi fost poate şaisprezece) ani, în primul război mondial, şi despre tatăl lui care l-a condus pînă la gară, cărîndu- i puşca...
Apoi am purtat o scurtă corespondenţă. El scotea o frumoasă şi, pentru timpurile de atunci, curajoasă revistă, cu titlul „Prospettive”. M-a invitat să colaborez cu nume – e de la sine înţeles – şi prenume. I-am trimis cîteva poezii (puţine şi pentru că puţine compuneam) iar Curzio Malapate mi le-a publicat cu regularitate şi tot cu regularitate mi le-a plătit. L-am revăzut ulterior la Napoli, în casa unui prieten comun, unde nu mă aşteptam cîtuşi de puţin să-l întîlnesc. A lăsat să se înţeleagă că mă revedea cu plăcere. Ceea ce m-a surprins însă este că şi-a pierdut toată după-amiaza ca să-şi „moralizeze” amicul, foarte larg – după cîte se părea – cînd era vorba de alţii, dar (cum se întîmplă mereu în asemenea situaţii) cam „strîns” cu soţia. După aceea ne-a invitat la cină într-o bodegă mică, modestă.
Acolo a schimbat vorba şi a înfierat cumplit regimul de atunci, cum nu mia fost dat să aud nici din gura celui mai furibund antifascist. Rea-credinţă? N-aş şti ce să zic. Admiţînd totuşi că despre aşa ceva era vorba, oricum, am făcut o altă mică „descoperire”. Aşazisa rea-credinţă nu este – cum s-ar crede – ceva comun: dimpotrivă. E foarte adevărat că bieţii oameni mint, dar numai din cînd în cînd, constrînşi (pe moment) de „dura necesitate” (Homer), prin „forţa împrejurărilor” (Napoleon) sau în legitimă apărare. Dar ca să laşi să treacă o viaţă – zic o viaţă de om – una gîndind şi alta scriind (rămînînd mereu „la supafaţă”) e nevoie nu numai de o inteligenţă cu totul neobişnuită (aproape stupefiantă), de coerenţă, de un autocontrol permanent, ci şi de un curaj tot atît (dacă nu şi mai) neobişnuit. (Aş îndrăzni să spun şi de o „seriozitate morală”, chiar dacă îndreptată numai în direcţia propriilor interese.) În asta să fi constat, fie şi parţial, „geniul”, „cartea de joc norocoasă” a lui Curzio Malaparte? Repet: nu ştiu; nu-mi stă în fire „să-i judec pe alţii”.
Instalat pentru cîteva zile în cel mai luxos hotel din Trieste (unde închiriase un întreg apartament, deşi – cum o să arăt la sfîrşit – în adîncul lui era umil şi milos), într-o bună zi, ne-a făcut o vizită. Dar ambianţa sărmanei mele case era tristă, cenuşie; în plus, mă neliniştea întrucîtva insistenţa lui în a-mi cere să scriu pentru „Prospettive” un articol îndreptat împotriva păturii mercantile din Trieste, ce-l dezgustase în mod deosebit (nu ştiu bine din ce pricină). (Frumoasă „perspectivă” ar fi fost pentru mine un asemenea articol, pe care nu mă simţeam deloc în stare să-l scriu!) Şi iată că, pe neaşteptate, uitîndu-se la mama ta, ce nu mai era tînără şi ne asculta cufundată vizibil în gînduri triste, Curzio Malaparte a întrerupt discuţia şi s-a apropiat de ea ca un cavaler de o doamnă, punînd-o volens-nolens să facă un scurt tur de dans cu el în jurul mesei. („Dansul lui Malaparte” ar fi trebuit să fie titlul acestei Amintiri- Povestiri, dacă în ultimul moment nu aş fi găsit că era aproape irevenţios fiind vorba de un defunct.) Biata ta mamă, deşi trudită, obosită, i-a mulţumit zîmbindu-i emoţionată; l-a invitat – cum făcea ea cu plăcere – pe „cavalerul” ei la cină. El a aceptat, numai că mai întîi avea de făcut un drum şi ne-a spus că avea să revină peste vreo oră, două.
Mama ta şi cu mine l-am aşteptat una, două, trei ore; în cele din urmă, văzînd că nu mai vine, am cinat singuri şi neconsolaţi puţina mîncare, răcită între timp.
Mulţi ani mai tîrziu, cînd eram internat într-o clinică din Roma, l-am rugat să-mi facă o vizită. În fond, îmi era drag; şi-apoi n-am fost niciodată un ingrat. Voiam şi să-i spun ceva ce îmi stătea pe inimă şi-l privea direct; ţineam să i-o spun. A venit împreună cu Falqui.
Uite ce-i, Curzio, i-am zis. Tu ştii să scrii şi scrii bine.
El a încercat să mă întrerupă, pomenind – iar! – de colegiul Cicognini din Prato, dar nu l-am lăsat să continue. În schimb l-am „moralizat” eu.
– Cărţile tale, am spus, sînt frumoase. Ceea ce le dăuneză întrucîtva este faptul că se simte că sînt scrise (nu întotdeuna, dar adesea) ca să-l „uluiască” pe cititor; şi să aibă astfel un efect şi mai mare. În acest sens ai fost grozav, mai mult decît grozav. Dar în tine Curzio – eu ştiu asta – este o venă ascunsă de umilinţă, ba chiar şi de bunătate. Aş vrea ca la bătrîneţe, cînd vei fi obosit şi scîrbit de „succes”, Dumnezeu să te inspire să scrii cu harul dat de El o carte de publicat numai după moartea ta (aşadar, nici un fel de „succes“ pentru tine pe lumea asta) o carte adevărată, unde să spui adevărul, tot adevărul, cel puţin aşa cum ţi-a apărut ţie înaintea ochilor, despre oameni, întîmplări, evenimente la care ai luat parte ca actor sau ca spectator în aventuroasa ta existenţă. Ar putea rezulta – crede-mă – o carte mare.
M-a ascultat cu răbdare, aproape o oră. Apoi mi-a spus că jos, în maşina lui, îl aştepta o persoană şi nu voia să o lase să mai aştepte. Ne-a invitat, pe Falqui şi pe mine, să bem împreună cu acea persoană o cafea, la bar. M-am îmbrăcat în grabă, aşteptîndu-mă să găsesc cel puţin o prinţesă. În poarta clinicii am văzut în schimb o maşină de o excepţională eleganţă şi lungime, dar, într-un colţ al ei stătea ghemuită o biată, cu adevărat biată, „copilă „ îmbrăcată– de pot zice aşa – cu o zdreanţă, pe care Curzio Malaparte a copleşit-o pe dată cu vorbe frumoase şi amabilităţi, iar în bar ea a acceptat, roşind ca o şcolăriţă, modestul cornet cu bomboane oferit de mine. Ştiam că, şi în prietenii, Curzio avea această venă de umilinţă, despre care am vorbit deja, unită cu nevoia intimă, nemărturisită, de a lepăda suprastructurile, toate suprastructurile cu care se blindase, poate pentru a reacţiona în faţa singurei forme de frică la care era vulnerabil. Iar dacă nu era o prinţesă travestită, „copila” aceea mi-a confirmat o dată mai mult diagnosticul pus de mine…

Mai adaug – fiind tu absentă, departe, foarte departe, ca madame de Sagan de madame de Sévigné – că verdictul Norettei, căreia i-am citit mai întîi această Amintire – Povestire, a fost:
Naiv te-ai născut, naiv ai să mori.
Aşa o fi ... Oricum, deşi nu sînt ceea ce îndeobşte se cheamă un credincios, am rugat un Părinte Iezuit de aici să ţină o slujbă pentru sufletul prietenului meu Curzio Malaparte care, deşi antitetic faţă de mine, a încercat să mă ajute la nenorocire.

Umberto Saba


Prezentare şi traducere de Doina Condrea Derer

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara