Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Ultima carte de Nicolae Balotă


Este în volumul Mitică şi Hyperion al lui Laurenţiu Ulici, care prin tragicul sfârşit al autorului a devenit o culegere a ultimelor sale texte critice, volum alcătuit şi îngrijit cu pietate şi pricepere de Aurelia Ulici, un amplu text ce ar părea că nu-şi are locul printre celelalte. Nu este nici o exegeză, sau un subtil comentariu critic, din seria celor adunate în secţiunea "Scara pe valuri", nici unul din acele eseuri prin care criticul se dovedeşte un moralist modern sau un cugetător profund asupra "fiinţei" româneşti şi a destinelor poporului român, texte adunate sub titlul "Europa kilometrul O" sau "Lege scrisă, lege nescrisă". Întinsul capitol, intitulat Bridge... politic, asemenea unui bloc eratic, rătăcit printre celelalte capitole ale cărţii, mi-l face mai prezent decât oricare alt text pe Laurenţiu Ulici, criticul, scriitorul, luptătorul din cetate, conştiinţa vie şi, nu în ultimul rând, prietenul, cu toate eminentele, preaumanele, mişcătoarele sale virtuţi. Parcă îl văd pe Laurenţiu retras cu amicii şi complicii săi într-ale bridge-ului într-o încăpere a Vilei Scriitorilor din Neptun, odată în preajma unui An Nou, scufundat cu delicii în speculaţiile unei licitaţii. Cred că toate iscusinţele, toate propensiunile unei naturi complexe, toate talentele unei înzestrări bogate se conjugau în desfăşurarea acelui joc. Acest mic manual de bridge, mai cuprinzător pentru subiectul pe care-l tratează decât manualul de vânătoare al lui Odobescu din Pseudokynegetikos, dar tot atât de ingenios alcătuit, viza undeva sus, foarte sus. El nu este doar un simplu ghid, nici o sumă a experienţelor unui expert. Omul politic, Laurenţiu Ulici, năzuia şi în bridge la o "întâlnire cu Europa", la o integrare europeană. Omul de litere găsea tot timpul corespondenţe între jocul acesta şi celălalt joc, cel cu cuvintele. Dacă imprevizibilul foloseşte în Poezie, el dăunează în bridge - cum o ştia el preabine - dar şi unul şi altul din aceste jocuri cu mărgele de sticlă presupune judecăţi, intuiţii bine controlate, bine temperate. Am rostit un cuvânt care se potrivea naturii lui Laurenţiu Ulici: dacă temperamentul nu este şi poate nici nu trebuie să fie corigibil, jucătorul de bridge expert, criticul nu mai puţin expert şi bărbatul de stat care năzuia să fie ştiau deopotrivă că doar "tăria de caracter îl poate pune între paranteze". A fost o natură foarte bine temperată.
Mitică şi Hyperion este o carte pe care am întâmpinat-o la apariţie în acelaşi timp cu bucurie şi mâhnire. Bucurie, pentru că descopeream în scrisul unui mare critic literar teme, motive, o specie a scrierii pe care nu i le cunoşteam. Satisfacţie intelectuală dublată de amărăciune căci revelaţia era întovărăşită de conştiinţa pierderii unui gânditor şi a unui scriitor care, abia în aceste ultime texte ale sale, îşi vădea pentru mine strălucitele sale capacităţi. Acel fatum al anticilor făcea ca, în unele din aspectele sale creatoare majore, existenţa lui Laurenţiu Ulici să se cristalizeze într-o carte postumă, ce-şi va avea soarta independent de aceea a autorului ei.
Este stranie constatarea pe care o faci, citind această carte, că autorul ei şi-a pus nu o dată problema postumităţii, dovedind că această temă îl preocupa, că a cugetat adeseori asupra ei. Astfel, într-unul din textele literare, în care ideea este conjugată cu ficţiunea, în Relatare despre poezia română în Istorie, prefaţa-parabolă la antologia O mie şi una de poezii româneşti, Laurenţiu Ulici se închipuie pe sine în postura unui cercetător de peste o mie de ani, care fiind un cunoscător al limbii române, limbă demult moartă, asemenea limbii eline sau latine, descoperă o sumă a poeziei româneşti. Astfel cele zece tomuri ale unui amplu florilegiu, ale unei crestomaţii a poeziei române ne vin de undeva din viitorul propriului nostru trecut. Nu fără melancolie poţi citi la sfârşitul acestui text în care Antologatorul îşi precizează finalităţile urmărite în lucrarea sa, o poezie de prezentare personală a sa. Această poezie se deschide prin versul: "Sunt bătrân, bătrâne, timpul nu mă iartă..." şi se închide, dureros, printr-o viziune incertă asupra limitelor în timp ale viitorului său existenţial: "Până unde, totuşi, până unde? Când?"
Termenul-limită al existenţei pe care autorul nu-l cunoştea atunci, asupra căruia se întreba cu nedumerire, noi astăzi îl cunoaştem. Dar ceea ce mai aflăm din parabola Antologatorului este o altă temă care îl preocupa, ba chiar îl urmărea cu puterea obsesiilor. Este vorba de tema oximoronului, temă ce apare - cum vedem - chiar în titlul cărţii lui Laurenţiu Ulici. Oximoronul este o figură de stil ce constă din combinarea a două noţiuni în aparenţă incompatibile, cum ar fi "un zeu muritor". Avem un oximoron în versul bine cunoscut din Oda lui Eminescu: "Suferinţă, tu, dureros de dulce". În numeroase din articolele-eseuri pe care le-a publicat autorul nostru revine acest termen. Observăm că el este folosit îndeosebi în textele ce se referă la identitatea etnică a românilor, la definirea unui etos românesc. În două texte - din nefericire neterminate - ce apar sub titlul (care va fi şi al volumului) Mitică şi Hyperion - se încearcă o ambiţioasă definire istoric-caracterologică a poporului nostru. Aici se află nucleul doctrinar al proiectatei cărţi, Mitică şi Hyperion, din nefericire întreruptă prin curmarea vieţii autorului. Cele două capitole: I. Oximoronul genetic - de la romanizarea dacilor la dacoromanizare; II. Oximoronul istoric - supravieţuirea ca vieţuire, alcătuiesc doar o temelie pentru construcţia ideatică de mai târziu. Înţelegem din aceste texte în ce măsură oximoronul făcea parte structurală din viziunea lui Ulici despre poporul său. Nu ne mirăm, deci, dacă din prefaţa amintită la marea antologie a poeziei româneşti, aflăm că în utopia Antologatorului, România devine în epoca postistorică, Oximoronia, ţara absolutei compatibilităţi a contrariilor, "vestită şi astăzi prin curat-murdarul tristeţii ei umoriste, prin alba-neagra coborâre înălţătoare în dealul-valea unui râsu-plânsu de o inexpugnabilă transparenţă opacă".
Ceea ce ne pare formulat cu o ironic-umoristică deformare a adevărului reprezintă însă o surprindere în esenţa sa a adevărului însuşi. Că Laurenţiu Ulici nu s-a mulţumit să definească apodictic condiţia românească, ci a pornit la o explorare în adâncime a realităţii româneşti înţelegem parcurgând textele grupate în ciclurile: "Europa, kilometrul O", cele referitoare la "Eul diurn" şi la "Eul nocturn", precum şi articolele pe tema "Lege scrisă, lege nescrisă". Toate aceste texte au apărut în publicaţii periodice. Ele nu sunt, însă simple articole ocazionale. Însăşi continuitatea ideilor, consecvenţa demonstraţiilor dovedesc că, deşi fragmentare, ele urmau să intre în corpul unor construcţii mai ample. Astfel, în articolele din ciclul "Europa, kilometrul 0", maramureşanul Ulici porneşte de la determinarea geografică a centrului Europei în acel "Kilometru 0" de la Sighet, în egală măsură depărtat de Atlantic şi de Ural. Or, de la această centralitate geografică, eseistul nostru deduce analitic caracterul central-european pe numeroase planuri al caracterului nostru etnic precum şi al culturii noastre.
În eseistica sa, revelată în Mitică şi Hyperion, Laurenţiu Ulici manifestă eclatante calităţi ale spiritului său analitic, pe lângă cele ale constructorului temeinic. Dacă adăugăm la acestea virtuţile stilistice ale scrisului său înţelegem mai bine ce pierdere a suferit literatura şi gândirea românească prin dispariţia sa.
Cei din Antichitate au cugetat mult mai profund decât au făcut-o modernii asupra existenţei cărţilor - a tuturor scrierilor - în timpul istoric. Atunci când latinii spuneau: Habent sua fata libelli - scrierile îşi au soarta lor -, ei nu recunoşteau doar supunerea cărţilor, ca şi a tuturor celor existente în lumea oamenilor, la un anume destin, la o fatalitate. Ceea ce voiau să sublinieze, prin această expresie devenită întrucâtva un loc comun, era tocmai faptul că, deosebit de oameni, chiar de cei ce le-au scris, cărţile îşi au şi îşi urmează soarta lor oarecum autonomă. Admirabila carte a lui Laurenţiu Ulici, Mitică şi Hyperion, devenită ultima prin năpraznica sa moarte prea timpurie, exemplifică trist veridicitatea adagiului antic.