Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
TVR-ul ceauşist: un copil ridat precoce de Gabriela Gheorghişor

După publicarea volumului de eseuri despre literatura franceză contemporană, Ultimele zile din viaţa literaturii (Cartea Românească, 2008), Alexandru Matei (despre care am citit că a debutat editorial în 2000, cu poezie, Tractir fiind acum, probabil, doar un „păcat” al primei juneţi) s-a îndepărtat de cercetarea literară propriuzisă.
Mormântul comunismului românesc. „Romantismul revoluţionar” înainte şi după 1989 (IBU Publishing, 2011) înmormântează oficial direcţia criticii literare. Eseistica autorului, în care se îmbină teoria cultural-filosofică şi reflecţia ideologică sau antropologică (în sens larg), intră sub umbrela încăpătoare a hibridelor cultural studies. Tot acolo se situează şi O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983), care, deşi este un studiu aplicat al televizualului în epoca de aur, tentează o analiză mai largă, după cum reiese şi din subtitlul cărţii. Nici nu se putea altfel, căci televiziunea incumbă, ea însăşi, o dimensiune de reflector (cu toate cele patru tipuri de reflexii/ imagini pe care le ştim de la Baudrillard). Istoria Televiziunii Române reprezintă, astfel, o oglindă în care se vede aurora regimului comunist al lui Ceauşescu şi metamorfozele sale, de la liberalizarea din anii ’60 până la reîngheţul iniţiat de „tezele din iulie” ’71, culminând cu Siberia „tragică şi grotescă a întunecatului deceniu nouă” (cu alte motivaţii decât în societatea de consum, reprezentările televizuale ale realităţii devin tot mai mult „simulacre” ori „simulări”). De altfel, o imagine de la începuturile televiziunii noastre (emisiunea de revelion din ’58), prezintă „figura zâmbitoare şi de-o inocenţă desăvârşită” a unui băieţel gol, simbolică în contextul trecerii într-un nou an (Alexandru Matei o resemantizează ca mise en abîme, simbol al unei televiziuni „burgheze”, libere, inexistente ca fenomen de masă). Aceasta ar putea fi considerată, metaforic, chipul sistemului social-politic, aşa cum se conturează el din radiografia programelor TV în perioada dezgheţului: un copil curios, care pune întrebări, exprimă nemulţumiri punctuale, vrea să cunoască tărâmul fermecat (occidental), se distrează jucându-se şi se străduieşte să-şi construiască o lume frumoasă. Numai că el îmbătrâneşte surprinzător de repede (aparent tot ca într-o poveste), ajungând să-şi arate, în scurt timp, faţa hidoasă, degradată de ridurile propagandei naţional-comuniste, în care domina cultul personalităţii „conducătorului iubit”. Dar este, totuşi, acest chip de copil, chipul adevărat al regimului? Nu cumva acesta este, ab initio, o imagine „malefică”? Fiindcă, în orice caz, incompletă. Şi, bineînţeles, livrată cu voie de la Putere. Subliniază bine Alexandru Matei, în mai multe rânduri, perfidia regimului, fără însă a minimaliza rolul extraordinar pe care l-a avut televiziunea în viaţa oamenilor, în cea mai fastă epocă a sa, 1965-1973: „Suntem în epoca în care se investeşte mult în idei, şi ar însemna că nu am înţeles nimic din ceea ce a fost regimul comunist dacă am crede că eforturile statului de dezvoltare a televiziunii nu vizau decât prosperitatea personală ori distracţia unei populaţii aflate în creştere, slab educată, care trebuia să «construiască socialismul». Acum ni se pare evident că se investea nu în ceea ce ştim că este astăzi televiziunea, în epoca internetului, ci într-un mijloc (deşi încă puţin cunoscut) de formare a «omului nou»”. De la rolul de serviciu public, în care o distribuise iniţial puterea politică, televiziunea a trecut, în mai puţin de un deceniu, graţie creşterii sale, la condiţia de instrument al aceleiaşi puteri. În acest fel, ea reuşeşte să legitimeze regimul, prin forţa implicitului, dar sucombă (profesional şi teleologic) când devine discurs televizual explicit propagandistic.
Cartea lui Alexandru Matei este rezultatul unei cercetări post-doctorale, în urma unei burse POSDRU din partea Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii. Ea se dovedeşte însă o „tribună captivantă” cam în sensul „înalt” pe care îl dădea Ceauşescu acestei sintagme vorbind despre ce-ar trebui să fie televiziunea (şi tocmai aceste mize „înalte”, „luministe”, dar mai ales ideologice şi politice au dus la anularea atractivităţii ei). Este un studiu istorico-analitic ştiinţific, care poate să instruiască (şi să-l păstreze până la final pe cititorul hârşit în lecturi academice), dar nu oferă decât infime plăceri estetice. O tribună captivantă conţine numeroase informaţii privind dezvoltarea „tehnică” a televiziunii, statistici, grile de programe TV, excerpte din directive oficiale etc., într-un discurs destul de arid, cu puţine poieniţe de expresivitate stilistică sau de narativizare. Deşi este vorba despre o schiţă de istorie a televiziunii de stat din România, prima de acest fel (de unde şi meritul inaugurării), Alexandru Matei nu prea spune o poveste a TVR-ului, în care să uzeze de strategiile de captatio ale genului, de fapt, el scrie o meta-istorie a acestei instituţii, pe alocuri redundantă, deoarece demersul nu privilegiază un fir epic şi cronologic, ci o reflecţie in progress, cu reluări şi adăugiri. În cadrul acesteia, apar studiile de caz, focalizate pe câteva emisiuni cu tematică socială (precum Reflector, Transfocator), pe o producţie de marcă în entertainment-ul vremii, Festivalul de muzică uşoară „Cerbul de Aur”, pe anchete sociologice (datorate Oficiului de Studii şi Sondaje al televiziunii), pe momente ardente de cotitură istorică (discursul lui Ceauşescu din august ’68) sau pe „personaje”-cheie ale epocii, hulite ori controversate astăzi, ca Dumitru Popescu („Dumnezeu”) sau Tudor Vornicu. Interesante sunt şi privirile comparatistice (cu alte televiziuni, atât din Occident, cât şi din blocul ţărilor estice), dar şi ocheadele către actualitatea imediată. De altfel, o observaţie esenţială are în vedere rezultatele în plan mentalitar ale atitudinii TVR-ului faţă de telespectatori, care din „tribună” se preschimbase într-un fel de „tribunal al poporului” hipermoralizator (în sensul „moralei” socialiste), „un mod de raportare la individ, profund infantilizat”, ce „va avea consecinţe importante asupra evoluţiei societăţii româneşti după 1989”.
Chiar dacă am lăsat-o la final, la fel de serioasă, în anumite privinţe, însă captivantă este povestea scrierii cărţii, pe care Alexandru Matei o relatează în Cuvânt înainte şi în Argument. Aflăm că ideea de a studia televiziunea română i-a venit pe malul lacului IOR, într-o seară, când „amintirea fetişului şi-a făcut brusc loc la suprafaţă”. Alţii ar spune că au existat de semne prevestitoare, căci autorul mărturiseşte că, pe când era copil, nu doar că se uita la televizor, ca toţi copiii, ci concepea şi programe TV. Sigur, avem şi răspunsul neargumentat afectiv, ci intelectual, la întrebarea „De ce Televiziunea Română? În primul rând, pentru că această parte a istoriei sale se împleteşte strâns cu cea a epocii ceauşiste, astfel încât istoria regimului şi a Televiziunii merg umăr la umăr între 1965 şi 1989; şi apoi, deoarece acest regim, păstrându-şi o evoluţie tipic poststalinistă, iese totuşi din tipare prin două caracteristici specifice: prin distanţarea lui faţă de hegemonia sovietică (...) şi, mai ales, prin eforturile de a pune bazele unui regim ideologic puternic, capabil să oprească erodarea raţiunilor de a exista ale unui bloc ideologic est-european. Televiziunea este parte integrantă a acestui program”. Avea, deopotrivă, o teorie tocmai bună de exploatat: cea a lui Gumbrecht, despre bipolaritatea culturilor: culturi de „semnificaţie” sau „raţionale” şi culturi de „prezenţă”, ale „sensibilităţii”, neo-romantice, paradigmă în care s-ar înscrie şi televiziunea. Toate bune şi frumoase, până să înceapă cercetarea, cercetarea însemnând şi accesul la filmoteca TVR (acces scump financiar şi complicat pentru un particular). Aşadar, acces interzis. Dar, ca orice Robinson Crusoe veritabil, Alexandru Matei a fost nevoit să improvizeze. Ce să improvizeze? Fireşte, căi de acces. Scopul fiind nobil, a găsit, până la urmă, prieteni şi persoane care l-au ajutat în această aventură de recuperare istorică. A primit şi accesul în Filmoteca TVR, după ce citise revistele programului TVR în biroul Gildei Rădulescu de la Editura Casa Radio şi studiase arhiva SSR în „biroul fetelor” (nici acolo neexistând un spaţiu destinat cercetării). Povestea e mai lungă şi e înţesată cu mulţumiri, ceea ce am vrut să semnalez fiind dificultăţile pe care le presupune cercetarea, în România, în acest domeniu, în special, şi cercetarea, în general.
O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983) este un studiu important pentru înţelegerea funcţionării televiziunii în societatea „socialistă multilateral dezvoltată” din epoca Ceauşescu, dar şi pentru înţelegerea fenomenului media ca produs al culturii de masă. În cultura noastră, deschide drumul altor potenţiale călătorii într-o lume fascinantă, care merită să fie explorată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara