Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Trei universuri poetice: Ursachi, Brumaru & Vişniec de Nichita Danilov

Deiştii, pornind de la viziunea newtoniană asupra universului ca fiind un imens ceasornic construit şi pus în mişcare de către Creator, au promovat ideea că totul, mişcarea fizică, fiziologia fiinţei umane, politica, societatea, economia, funcţionează pe bază de legi principii raţionale stabilite de raţiunea supremă a unui Dumnezeu, care nu poate fi ar poate fi înţeles de om decât pe calea raţiunii. Viziunea deistă asupra universului îmi aminteşte de parabolele lui Mihai Ursachi şi de poezia lui Matei Vişniec. „Un mecanism uriaş de ceasornic, în pustietatea de piatră,/ asemenea unei imense bazilici-moschei. Nimeni din voi, călătorilor/ n-a trecut prin ţinutul acela, numit Orologiul de piatră. Sunetul lui melancolic, se aude, zic unii, pe absolut tot pământul,/ dar mai curând nu se aude nicicând, nicăieri,/(sau auzindu-l întruna, obişnuinţa ne face să nu-l mai auzim niciodată).” Straniul mecanism ursachian e păzit de ”un biet orb” care ”socoteşte întruna ceva, folosind pentru asta oscioarele mâinilor lui de mumie. Socoteşte în grabă şi uneori chipu-i orb şi uscat ca un vechi palimpsest se arată iluminat de speranţă şi bucurie.”
Revelaţia unui tărâm promis, nepământesc, inaccesibil muritorilor, îi trezeşte oare paznicului orb această stare?! Nu ştim. Autorul nu ne dă nici un indiciu asupra mobilului ce animă chipul de mumie al orbului. El se mulţumeşte să consemneze doar gesturile, lăsând cititorului bucuria de-a descoperi singur, sondând în interiorul său, cauzele: „Atunci el priveşte cu orbitele goale spre Orologiu./ Şi în curând se cufundă din nou în sărmanul lui calcul,/ şi nimeni nu tulbură marea tăcere din jur.” Şi nici marea taină. Ursachi este un clasic-postmodern. Un fracturist de aceeaşi factură ar fi ignorat descrierea obiectului şi gesturile şi s-ar fi axat pe descrierea senzaţiilor pure. Cum ar fi făcut asta nu ştim cu exactitate, dar ar fi făcut-o. Apelând poate la un limbaj, extrapsihic, extrafizic, extratextual şi chiar extrasenzorial, având tangenţe cu muzica şi autismul, ironic în intenţia sa. Nici abordarea ursachiană nu e lipsită de ironie. Ironia sa e însă atât de fin inclusă în text, încât devine pentru mulţi insesizabilă. De aici şi reticenţa criticii vizavi de universul poetic ursachian, care multora le pare vetust.
Deseori, meditând pe marginea acestei poezii, fără să vreau, încerc să transfer acest ceasornic uriaş ursachian, prin intermediul unor scripeţi psihici, în poezia lui Brumaru.
Dacă în poezia lui Ursachi revelaţia se dobândeşte pe calea raţiunii, dar şi-a intuiţiei, a credinţei în lumea aflată dincolo de simţuri, la Emil Brumaru revelaţia devine un datum al simţurilor. În concepţia sa, universul, dar poate şi însuşi creatorul, apare ca un ceas flasc, ca o moluscă moale şi vâscoasă, pe care mai degrabă o poţi cunoaşte pe calea pipăitului, decât pe a văzului. Scriam cândva că poezia lui Brumaru îşi are originea în celebrul tablou al lui Salvador Dali, Persistenţa memoriei, unde ceasurile se dilată, scurgându-se în peisajul din jur. Într-un astfel de peisaj cunoaşterea raţională cedează locul celei iraţionale, subconştiente, cu impulsuri freudiene. De aici şi vâscozitatea lucrurilor şi a sentimentelor. Poetul contemplă universul prin intermediul mirosului şi al pipăitului, dizolvându-se încetul cu încetul în secreţiile propriilor sale stări.
Lucrurile din poezia lui Emil Brumaru au o existenţă voluptuoasă; ele cresc, dospesc înăuntrul lor şi ne îmbie nu la contemplaţie ascetică, ci la un vis tulburător, erotic. La un erotism somnolent, devorator. Obiectele cele mai banale îşi deschid corola asemenea unor uriaşe flori carnivore şi ne atrag ca nişte fluturi frivoli, prin polenul şi strălucirea lor, spre un tărâm al pierzaniei.
Poetul, precum Robinson-ul lui Michel Tournier din Limburile Pacificului, se împreunează cu natura, dar nu cu mandragorele din poieniţa insulei, ci cu obiectele casnice din bucătăria sa, determinându- le să se înmulţească întrun mod delicios şi halucinant, totodată. Natura lui Emil Brumam are parcă ceva din naivitatea tablourilor vameşului Rousseau. Formele sunt pline, rotunde. Pocnesc ca nişte fructe răscoapte într-un spaţiu luminos, luxuriant. Lucrurile nu înfloresc, ci se încarcă de rod dintrodată. Florile sunt, în acelaşi timp, şi flori, şi fructe. E un univers paradiziac, în care fructele ispitei sunt tăvălite prin zahăr vanilat şi oferite de-o Evă împodobită cu trei sâni (vezi Reparata) tuturor vieţuitoarelor Paradisului. Căderea n-o cunoaşte numai omul, ci „tot creatul”, ba – am putea spune – şi „tot increatul”.
Mai apropiat de deismul lui Ursachi, decât de freudismul lui Brumaru, universul poetic închipuit de Vişniec, dincolo de nebulozitatea sa, este exact. Exact ca o demonstraţie matematică. Demonstraţ ie ce se bazează pe metoda reducerii la absurd. Pentru Matei Vişniec, pare-se, a exista înseamnă a gândi, a concepe şi nu a simţi, a trăi. Poezia sa este mai mult proiecţ ia unei minţi lucide, a unui creier „hiperlucid”, decât o răbufnire a subconştientului. Mai mult un univers à la Eugéne Ionesco, à la Capek decât à la Kafka.
Oraşul închipuit de Matei Vişniec este un oraş abstract, utopic, un oraş idee, guvernat parcă de un fel de legi ale lui Zenon, în care săgeata zvârlită din arc stă pe loc, iar ţinta se mişcă spre săgetător. În care glontele este expulzat din carne, din rană, înapoi în ţeava puştii. Fiecare poem e ca un bloc făcut din plăci prefabricate. Constructorul Vişniec pare să fi urmat punct cu punct planul stabilit de arhitectul-poet. Versurile par să fi fost turnate – cu tot cu uşi şi ferestre – în altă parte şi aduse apoi la locul construcţiei. Propoziţiile, sintagmele sunt sudate apoi între ele şi edificiul poemului se înalţă văzând cu ochii. Din aproximativ aceleaşi sintagme pot rezulta construcţii cu totul diferite. Odată executat, „imobilul” este mobilat cu cele trebuincioase. Sunt aduse dulapuri, draperii, mese, paturi, scaune. Mai ales scaune. Unele edificii sunt înălţate numai din scaune. În faţa scaunelor se întind nesfârşite alei, străjuite de statui ascunse printre arbori. În centrul oraşului sunt mai multe fântâni arteziene, din care nu ţâşneşte însă apa, din simplul motiv că nu există apă. Oraşul a fost ridicat în plin deşert. Ţâşneşte în schimb nisip şi, din când în când, spre seară, sângele în şuvoi. Singurul locuitor al oraşului este în acelaşi timp rege, judecător, călău, victimă şi mulţime. În oraşul cu un singur locuitor „timpul are o singură secundă” şi „de fiecare acoperiş atârnă câte un deget murdar”. Acest deget murdar e săgeata care trimite călătorul prin deşert la Marele orologiu din deşertul interior descris de Mihai Ursachi.
Cunosc pe cineva care şi-a imaginat un oraş al orbilor, construit şi locuit de orbi. Transcriu un mic fragment din carneţelul lui de scriitor.
„Deci, un oraş clădit de orbi. Nici nou, nici vechi. Pare să aparţină mai mult trecutului sau viitorului, decât prezentului. Construcţii fără ferestre, doar, pe alocuri, guri de aerisire. Clădiri ovoidale, albe, făcute parcă din coajă de ou. Par nişte ouă de păsări uriaşe. Unele mai mici, altele mai mari. Scări în spirală, trepte înguste. Clădirile sunt legate între ele cu cabluri metalice pe care se plimbă orbii, ţinându-şi echilibrul cu ajutorul unor bastoane albe, lungi ca nişte prăjini. Au simţul tactil deosebit de dezvoltat. În locul ochilor, li s-au dezvoltat enorme pâlnii, în care poţi să-ţi înfunzi mâinile până la cot (nu sfătuiesc totuşi pe nimeni să-şi vâre mâinile în ochii unui orb: nu se ştie peste ce va da acolo). Se orientează după ultrasunete. Simt de la distanţă orice obstacol. Nu ştiu niciodată când e zi şi când e noapte. Nu se întunecă, nici nu se luminează. Par să trăiască într-un veşnic crepuscul. O lumină grea, apăsătoare se scurge de sus. Au picioare lungi, ca nişte catalige. Braţele li s-au subţiat şi s-au lungit enorm. De asemenea, degetele. Se salută ceremonios, punându-şi mâna dreaptă pe piept şi înclinându- se adânc unul în faţa altuia. Nu vorbesc. Comunică între ei prin telepatie. Ţiuituri şi ţipete ascuţite se întretaie în aer. Gânduri, idei, fraze se intersectează în spaţiu ca nişte păsări nevăzute. Domnii orbi îşi descoperă capul şi se lasă pe stradă în genunchi în faţa doamnelor oarbe. Doamnele oarbe surâd întinzându-şi mânuţele albe şi delicate spre buzele domnilor orbi. Domnii orbi prind cu multă delicateţe mânuţele doamnelor şi le sărută prelung, ciulindu-şi pâlniile ochilor şi mişcând din urechi. Doamnele oarbe chicotesc de plă- cere şi se clatină pe picioarele lor lungi şi subţiri ca nişte fuse, gatagata să-şi piardă echilibrul şi să se prăbuşească în gol. Tot chicotind şi clătinându-se uşor, se îndepărtează în lumina rece a crepusculului. Copiii orbi se plimbă cu trotineta pe aceleaşi cabluri. Câte un copil se dezechilibrează şi cade de la înălţime. Nu păţeşte însă nimic; jos sunt oameni orbi tocmiţi special pentru prinderea copiilor orbi ce se prăbuşesc de pe cabluri. Pictori orbi pictează peisaje după natură oarbă. Tablourile sunt expuse pe străzi. În acest oraş există, desigur, şi un portret al femeii cu trei sâni şi un număr infinit de picioare, un melanj dintre celebra Reparată a lui Emil Brumaru şi femeia-vierme pe care o călăreşte magistrul trecând «pe lângă limanuri, prin intermundii, tărâmuri infirme, fără opriri la cereştile hanuri», înfigându-şi adânc pintenii şi lovind cu cravaşa ochii acelei fiinţe”, pentru a ajunge, înaintând de data aceasta pe calea vâscoasă a simţurilor, la cunoaşterea de sine. În acest punct universurile lui Emil Brumaru şi Mihai Ursachi se întâlnesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara