Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
tot despre stingerea marxismului de Mihai Zamfir

neaşteptata prăbuşire a Uniunii Sovietice şi a regimurilor satelite Kremlinului n-a reprezentat decît faza ultimă a unei eroziuni de durată. Decăderea internă a sistemului rămînea bine ascunsă, perceptibilă doar pentru iniţiaţi. Oricum, un fenomen de natură culturală arăta – cui dorea să vadă – că socialismul se află în defensivă generalizată şi că marxismul se epuiza.

Sfîrşitul deceniului opt a marcat ieşirea din scenă a marxismului inteligent. Reprezentanţii lui notorii au tăcut ori au dispărut. Aceştia, odată afară din joc, ar fi trebuit să lase locul echipei de rezervă, numeroşilor tineri formaţi la şcoala îndoctrinării; or, s-a întîmplat că, în clipa predării ştafetei, echipa marxistă matură n-a mai avut cui să o dea.

De ce? Prăbuşirea ideologiei revoluţionare în ultimele decenii ale secolului trecut a precedat cu cîţiva ani prăbuşirea sistemului politic dependent de ea. E foarte probabil ca precipitarea spectaculoasă a evenimentelor dincoace de „Cortina de Fier” să fi paralizat, pur şi simplu, gîndirea marxistă, producînd un vid mental pe care oricine îl poate constata.

Să vedem, de exemplu, cine ocupă astăzi avanscena marxismului teoretic, cu cine stăm de vorbă în absenţa lui Sartre, Marcuse ori Lukács? Iată o întrebare dificilă, la care puţini specialişti s-ar încumeta să răspundă. Dacă vom căuta însă cu insistenţă, pîndind oricare discurs ce încă se revendică din Marx şi din filozofia acestuia, atunci singura gîndire contemporană cît de cît coerentă e întrupată de un cuplu bizar de (să le zicem) filozofi, doi bătrînei care orientează în prezent stînga mondială, mai ales pe cea europeană şi latino-americană: doamna se numeşte Chantal Mouffe (e din Belgia franceză), iar domnul – Ernesto Laclau (e din Argentina). După ce se afirmaseră ca activişti în stînga combatantă, ei au rămas îngroziţi de prăbuşirea comunismului european şi s-au decis să îndrepte lucrurile. De aceea au scris împreună un fel de sinteză asupra revoluţiei socialiste în condiţiile prăbuşirii iluziilor socialiste, Hegemonie şi strategie socialistă (1985). Cînd nu doar iluziile, ci şi realitatea socialistă au capotat, noua carte a lui Ernesto Laclau s-a chemat Raţiunea populistă (2008), iar a soţiei sale – Iluzia consensului (2016). Asta pentru că cei doi sunt soţ şi soţie, mai bine zis au fost, deoarece între timp domnul Laclau a dispărut; au fost un cuplu unit erotic şi politic, precum multe altele în epoca glorioasă a luptelor anticapitaliste; iar argentinianul şi valona s-au întîlnit la Londra, probabil lîngă mormîntul lui Marx.

Dincolo de nivelul intelectual extrem de modest al operelor celor doi „filozofi”, dincolo de faptul că nu pot fi comparaţi nici măcar în glumă cu antecesorii de tip Lukács sau Marcuse, e interesant de observat modul în care se încearcă salvarea ideii de revoluţie socialistă şi aplicarea doctrinei marxiste la realităţile începutului de secol XXI.

Decişi să pună cît de cît de acord teoria cu realitatea, cei doi nu mai vorbesc de „clasa muncitoare” ori de „exploatarea muncii salariate”, ci împart radical societatea în „cei care au” şi „cei care nu au”, îndemnîndu-i pe cei din urmă să-i lovească, la propriu şi la figurat, pe cei dintîi.

Cine ar fi însă „cei care nu au”? La ora actuală, majoritatea statistică a populaţiei ţărilor dezvoltate e formată din clasele înaltă şi medie; de aceea discursul Laclau-Mouffe se adresează marginalilor, lumpenilor, minorităţilor sexuale, minorităţilor de culoare, imigranţilor ilegali, indivizilor care au trecut prin închisori etc. Dar cum aceştia reprezintă oricum o minoritate, toţi cei care se consideră nedreptăţiţi sunt îndemnaţi să iasă din toropeală, să se ridice violent contra autorităţii oficiale (reprezentate de guvern, parlament, instituţii juridice, dar mai ales de Uniunea Europeană şi de monopolurile trans-naţionale).

Aceste aspiraţii şi mişcări trebuiau să poarte un nume, iar cei doi au găsit sintagma salvatoare: populism de stînga sau, pur şi simplu, populism, pentru că acesta nu poate fi decît de stînga. Adică să fii cu „poporul”, contra exploatatorilor lui.

Cuplul Mouffe-Laclau se laudă şi cu cîteva succese obţinute de această nouă viziune actualizată a marxismului: regimul Chavez din Venezuela, regimul Evo Morales din Bolivia, regimul soţilor Kirchner din Argentina, de exemplu. Să notăm în paranteză că toţi guvernanţii mai sus citaţi au îmbinat perfect iresponsabilitatea economică totală cu apetiturile asasine manifeste. Noul marxism populist s-a ilustrat şi în Europa: partidul Syriza din Grecia (ajuns deja la putere), partidul Podemos din Spania (aflat încă în opoziţie) şi partidul La France insoumise al lui Jean-Luc Mélenchon. Toate împart cu colegele lor din America Latină iresponsabilitatea pe teren economic, fără să fi ajuns deocamdată, ce e drept, pînă la asasinate.

Cam aşa arată prin urmare, la ora actuală, ideologia marxistă şi traducerea ei în politică. Puţin, foarte puţin, trebuie să recunoaştem! Dacă reziduurile comuniste s-au refugiat în Coreea de Nord, Cuba, Laos şi Vietnam, iar comunismul viitorului are înfăţişarea venezuelianului Chavez, atunci înseamnă că, fără să ne fi dat seama, marxismul agonizează de foarte multă vreme.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara