Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
tetralogia lumii basarabene de Marius Miheţ

Iulian Ciocan, Dama de cupă, Iaşi, Editura Polirom, 2018, 208 pag.

romanul Dama de cupă încheie o tetralogie a Basarabiei urbane din ultima jumătate de secol. Primele două volume ale ciclului – Înainte să moară Brejnev (2007) şi Tărâmul lui Saşa Kozak (2011) – radiografiau anatomia socială a lui homo sovieticus, în intimitatea unui imaginar restrictiv, de extracţie răsăriteană. Ultimele două romane propun tot atâtea scenarii contrafactuale: Iar dimineaţă vor veni ruşii (2015), cum spune şi titlul, era distopia unei lumi libere de răsuflarea imperiului, iar recentul Dama de cupă prezintă apocalipsa societăţii basarabene. În cel din urmă roman, Iulian Ciocan nu mai aglomerează apoteotic resursele narative. Preferă exploziile mici pe parcurs, laolaltă cu grăbite renunţări la personaje – niciodată cu remuşcări auctoriale –, derulând pe repede-înainte deznodăminte. Aproape fiecare scenă de după dezlănţuirea infernului îşi are victimele ei. Morţile-instantanee.

Dama de cupă este sfârşitul unei istorii mozaicate, ce coincide cu biografia autorului: debutată în anii şaptezeci, de la copilul Iulian, din primul roman, la scriitorul-în-impas Iulian Iordăchescu la cincizeci de ani, din ultimul – ambii, la fel ca alte personaje, fiind fragmente reflexive ale autorului.

Dacă vă întrebaţi cumva de ce mai există birouri ale Europei Libere la Chişinău, noul roman contrafactual semnat de Iulian Ciocan vă poate edifica. Dama de cupă continuă aşadar radiografia de la homo sovieticus la omul tranziţiei cu accente purgatoriale. Înclinându-se tot mai hotărât spre infern. De astă dată, declicul contrafactual porneşte de la despicătura trotuarului din faţa palatului unui ciocoi-funcţionar. Încet, dar sigur, banala crăpătură devine o prăpastie ce înghite bună parte din Chişinău; mai întâi ca o fiinţă vie ce devoră selectiv păcătoşi, apoi, tot mai flămândă, pe oricine. În romanul precedent, Marcel Pulbere se întorcea de la studiile din România pentru a fi acuzat kafkian de atitudine antistatală, în vreme ce fostul profesor de latină, Nicanor Turturică, nu credea să trăiască (re)invadarea definitivă a Republicii dinspre Răsărit. Procesul literaturii, la propriu, din jurul romanului semnat de Pulbere, are în Dama de cupă analogii cu proiectele abandonate ale lui Iulian Iordăchescu. Semn că nimic nu mai e posibil, nici măcar condamnarea absurdistă a existenţei. După sfârşitul kafkian al individului, urmează doar sfârşitul absolut.

Însă Iulian Ciocan propune un antidot la orice tip de apocalipse: politicianismul. Există atâta exasperare în Dama de cupă, încât nu mai e loc nici de frică, temeri sau alte traume totalitare. Probabil că cititorii vor resimţi cel mai acut nu povestea apocalipsei, cât exasperarea satirei sociale din acest roman. Ea este neînduplecată şi nu iartă pe nimeni. Migrează, de pildă, în Dama de cupă, şi personaje luate în tărbacă în cărţile anterioare, precum poetul Liviu Bescheriu – ţinta predilectă. De aceea, autorul ucide cu vădită satisfacţie personajele, ca un Iehova care vrea cu tot dinadinsul să termine cu istoria unei lumi murdare, fără speranţă.

Scenariul e gogolian: Nistor Polobok (un fel de Victor Tanas din Tărâmul...) împarte cu primarul Denis Cartof mita autorizaţiilor din Chişinău, până ce o privire în iadul căscat în faţa casei faraonice îi dezvăluie fărâma de umanitate. Ca s-o recâştige, avertizat de-o vrăjitoare, acest „rege de pică” începe un amplu proces de smerenie colectivă. Vinovăţia onirică devine reală, iar avertismentele lui, ignorate, capătă inflexiuni apocaliptice. Speranţa stă în aflarea „damei de pică”, una dintre numeroasele femei defavorizate din viaţa lui de mahăr al tranziţiei, identificată în ziarista Natalia Mereacre. Numai că lumea, ca în parabolele biblice, nu crede o iotă. Până e prea târziu. Sufocat de blestemul Casandrei şi bântuit de remuşcări, Polobok renunţă la lume sperând că astfel o va salva. Însă gestul lui nu trece mai departe de bezna unei gropi fructificată politicianist. Rămâne în sarcina filosofilor şi scriitorilor să valorifice momentul. Pentru Ion Jizdan, odată cu apariţia gurii de infern, lucrurile sunt limpezi: Moldova nu e defel spaţiu mioritic, cât „un spaţiu ciudat-miraculos”, „un soi de basm”. La fel cum pensionarul Vladislav Selihov crede că oraşul nu e întâmplător Sodoma Republicii şi aşa mai departe. Cert e că istoria se pierde în vârtejul fantasmagoric, căci numai astfel se mai poate găsi un sens lumii contemporane din Moldova. Cel puţin Iulian Ciocan pare încredinţat în soluţia realismului magic-absurdist: dacă celei mai crunte dintre realităţi nu i se poate da un sens, atunci numaidecât ţara nu a fost niciodată (sub)istorie, cât un basm negru, uitat de cetăţeni fantomatizaţi de tranziţie şi manipularea sistematică.

ca structură, Dama de cupă este format tot dintr-o sumă de naraţiuni independente, cu uşoare intrigi generale şi reveniri ale protagoniştilor. Ca la Eugen Barbu, din Groapa, sau la Daniil Harms, ele pot fi citite autonom, cu sens individual, participând la întreg ca fragmente de viaţă microsocială. Aşa încât, romanele lui Iulian Ciocan pot fi citite ca un barometru social-psihologic al Moldovei contemporane. În Tărâmul lui Saşa Kozak (2011), protagoniştii credeau că tranziţia nu face decât să prelungească era sovietică, denaturându-o. Nu altfel se derulau mentalităţile şi în filmul romanului de acum trei ani.

Dama de cupă lasă deoparte incertitudinile şi soluţiile providenţiale, arătând certitudinea. Nu mai există ezitări, nici în căutările romanului perfect ale scriitorilor-personaje, nici în privinţa identităţii. Doar jocuri politice, abil manipulate de Marele Oligarh „cu mutră de cimpanzeu” şi de celălalt politicianism, al unioniştilor, cu nimic mai prejos. Octavian Condurache din Tărâmul...– ca altădată Pulbere – alter-ego-uri ale autorului se regăsesc în Dama de cupă în Iulian Iordăchescu; el se visează „un fel de Zeu al naraţiunii”, care găseşte în absorbţia oraşului spre măruntaiele pământului exact subiectul marelui său roman nescris despre răul tranziţiei. Nu mai departe de un „ghemotoc mistic”. Iulian Ciocan nu mai este Cronicarul tranziţiei, ci cronicarul Apocalipsei.

În Dama de cupă, nu societatea stigmatizează inchizitorial ficţiunea, cât nevestele. Apocalipsa, aici – ca la recenta distopie semnată de Marius Oprea (Neasemuita istorie a Imperiului român de răsărit, 2017) –, e una domestică. Aşa zicând, scriitorul nu mai e un infractor, cât un soţ fără inspiraţie, subjugat de monotonia căsniciei şi de dictatura soţiei. În comun, toţi ceilalţi protagonişti-scriitori (din ciclul romanesc) au visele premonitorii. Le fel, blocajele şi renunţările facile.

Persistă monotonia domestică, infidelităţile, erotismul ca monedă de schimb şi compensaţie a neîmplinirii. Dar şi mutaţiile spontane, psihotice: Vasile Păvălache nu salvează soacra când blocul este înghiţit de groapa-infern, iar problema conştiinţei o rezolvă făcând pe liderul spontan al mişcării revoluţionare anti-Primărie, la fel cum bibliotecarul Smochină se lasă ispitit la bătrâneţe de mirajul politicii. Încolo, episoadele cu personaje fugitive prezintă tot atâtea sfârşituri în hăul căscat în Chişinău. Iulian Ciocan nu lasă nicio şansă convertirii. Chişinăul este laolaltă Sodoma şi Gomora: tartorul oligarh şi cel din infern nu se deosebesc prin nimic, femeile sunt la fel de impure ca bărbaţii lor etc. Ideea este că toţi sunt vinovaţi. Deloc întâmplător, când Polobok se lasă cuprins de gesturi filantropice, naratorul întăreşte că „ţicnitul de Polobok manifesta un altruism pe care oamenii «normali» îl uitaseră cu desăvârşire”. Una peste alta, povestea coruptului fără umanitate metamorfozat în nebunul care spune adevărul ne situează, aşa cum precizează naratorul, „într-un Stalker moldovenesc”.

în cărţile anterioare, lumea crepusculară, rezistentă ca o bacterie la orice triumf etic şi moral, nu făcea altceva decât să paraziteze, convulsiv sau melancolic, între două epoci la fel de amorale. Lumea în derivă permanentă nu era nebună, cât bolnavă, iar agonia ei se stabiliza numai în oferta corupţiei. În Dama de cupă o găsim încremenită chiar la bazele unei societăţi fără speranţă. De aceea, citim acum soluţia. Roman teatral al apocalipselor mici şi mari, Dama de cupă încheie un ciclu romanesc şi anunţă, fără îndoială, reinventarea lui Iulian Ciocan.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara