Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Ştefan de Marina Constantinescu

mi-am dat seama că anumite legături din viaţa mea au devenit oarecum mai puternice după despărţirea de cineva. După moartea cuiva. Într-un fel, este ca în povestea cu desenul din covor. Întorcînd ţesătura pe partea cealaltă sau dînd înapoi firul poveştii, anumite fragmente creează brusc alte imagini, care se înlănţuie repede şi fără voia mea. Apar mirări, revelaţii. Alte contururi, alte consistenţe. Uneori, mă despart în felul acesta de omul plecat. Prin acest comentariu vizual al celor petrecute împreună. Alteori, îl simt mai aproape. Ca pe o casă pe care o ştiu, dar n-am mai vizitat-o de mult. Iar ea se deschide generoasă, ca o femeie senzuală care nu aşteaptă decît o atingere a dorinţei. Atunci, fiecare detaliu devine semnificativ, se decupează perfect, te trimite către o intrare tainică, spre o fereastră care lasă să pătrundă lumina binecuvîntată.

Cu Ştefan Iordache am avut o astfel de legătură. Ne-am intersectat de cîteva ori, după 1990. A fost o apropiere ciudată, manevrată stîngaci de doi timizi, care fac orice ca să nu se vadă asta. După cîteva disimulări, cortinele mai mult sau mai puţin transparente dintre noi s-au prăbuşit şi am rămas fără apărare. Nevoiţi cumva să comunicăm, să ne adresăm unul altuia, să lăsăm gîndul să- şi găsească drumul spre cuvînt. Cînd tatonările reciproce au încetat, umbrele şi îndoielile s-au spulberat. Au apărut firele care au ţesut legătura noastră: teatru, amintiri, prieteni pe care nu îi ştiam ca fiind comuni, locuri şi obiceiuri din Oltenia, cîntece lăutăreşti foarte, foarte vechi, teatru, teatru, teatru. Totul a plecat de la Silviu Purcărete. Îi datorez lui şi relaţia atît de specială cu Ştefan Iordache, filtrată cumva de imaginaţia sa inepuizabilă, de felul acut în care vede orice, nu doar pe scenă, ci şi în viaţă. Silviu Purcărete şi Ştefan Iordache nu au fost ceea ce aş numi, obişnuit, prieteni. Nu ştiu dacă şi cît s-au vizitat. Dar între ei am simţit ceva foarte puternic, unic, delicat ca ei înşişi, ca o apă vie şi curată pe dedesubt, repede curgătoare şi purificatoare, care le-a ţinut proaspăt dialogul, căutările, care le-a alimentat întîlnirile, lucrul, visele, halucinaţiile, fanteziile, pudoarea, imaginarul. Odată, Iordache ne-a povestit cum undeva, în Oltenia, încă mai există obiceiul punerii în scenă a propriei înmormîntări. Adică, regia unui spectacol al cărui subiect este unul singur: propria moarte. Tu, mortul, eşti observatorul. Ca un împărat roman care pune vigilent sub lupă comportamentul fiecăruia din comunitatea care participă, toată, la aşa un evenimet. „Te uiţi şi vezi“, spunea Iordache cu o limbă de şarpe veninos, urmărind parşiv fiecare tresărire, mirare pe care povestea lui oltenească le provoca. Rămăseserăm cu gurile căscate. Intrasem în stare. Reacţiile lui Purcărete le citeam în ochii lui, ca pe un ecran mare, cît un cinematograf de la ţară, dintr-un film al lui Fellini. „Şi ce vezi?“ Vezi cum face slujba popa, ce mormăie despre „răposatu’“, cu cîtă evlavie, că doar îi dăduşi gologani zdravăn, dacă şi cît plînge nevasta, copilaşii, ibovnicele, de la tinereţe, pîn’la bătrîneţe, care se aruncă peste tine în sicriu şi te jeleşte, dacă bocitoarele smulg lacrimi şi cam cîte, dacă opreşte alaiul la răscruci şi se aruncă din belşug mărunţiş şi îl culeg de pe jos, ca ulii, nesimţiţii satului care scuipau în urma ta cînd treceai beat, dacă s-a făcut ospăţ la parastas sau se făcu economie, dacă, pînă la urmă, cu vanitatea îndestulată îl gineşti măcar pe unul singur atins de-adevăratelea de durerea lui „ ce-ar fi, dacă ar fi“, de gîndul despărţirii. „Doamne fereşte“ am ţipat eu mult după ce m-am trezit din acest vis, parcă. „Fă-ţi cruce cu limba în gură că e adevărat tot ce v-am zis! Am văzut cu ochii mei!“.

după nouăzeci, ne-am întîlnit pe stradă întîmplător. Erau foarte agitaţi, Ştefan cumva liderul „grupului“. Aveau un spectacol clar, care îi excita, pur şi simplu, şi căutau un teatru din Bucureşti unde să-l facă. După ceva vreme, am primit un telefon de la Silviu. „Ai putea să vii cîteva zile la Craiova? Încep cu Ştefan Titus Andronicus... poimîine facem prima lectură“. Nu am uitat nici un detaliu al zilelor şi nopţilor de atunci. Ar fi fost păcatul meu. Am coborît pe peronul gării din Craiova. „Ma făcut mama oltean, măi!“ răsuna, instrumental, de la difuzoare. Mă uit stînga, mă uit dreapta. Nimeni cunoscut. Puţin derutată, rămîn pe loc, încercînd să-mi fac un mic plan, dacă să merg la teatru sau să mă duc să mă cazez undeva... După plecarea trenului, văd pe peronul celălalt, doi tipi care păreau că se pitesc, că sînt şi nu sînt acolo. Silviu şi Ştefan! Doi bărbaţi frumoşi, uşor jenaţi că veniseră să mă ia, totuşi prezenţi, bucuroşi, bărbaţi puţin orgolioşi şi, peste toate, timizi peste măsură. Ne-am intersectat privirile, mi-au zîmbit tandru... şi ne-am întîlnit în faţa gării. Ne-am strecurat întrun taxi Tico, Silviu cu o graţie de felină, şi a început furtuna cuvintelor. Povesteau fără să respire despre acest Titus Andronicus. Era ca un concert de cameră pe două voci. Dar cu muzică barocă. Vedeam scene întregi, situaţii, conflictul, detalii augmentate, amplificate toate de tonul gigantesc al lui Purcărete. Aveam sentimentul că apocalipsa stătea pe bancheta din spate a maşinii Tico, între Ştefan şi mine. La prima lectură din foaierul de sus al Teatrului Naţional din Craiova, toată trupa citea piesa lui Shakespeare cu o emoţie în plus: Ştefan Iordache. Zîmbetul lui Emil Boroghină, prietenul lui Ştefan, colegul lui de facultate, de an, singurul director care şi-a asumat spectacolul, mi-a dat o siguranţă. Ca un comandant care conduce o oaste de elită. La orizont nu se vedea decît un spectacol ieşit din matcă. Silviu dirija intonaţiile, frazările, accentul pe un cuvînt sau altul, schimba sensuri, strecura mici poveşti despre personajele actorilor, poveştile lui de pe alte lumi.... ore şi ore. Am rămas captivi acolo. Prizonierii lui Titus. Unul cum nu a mai fost, cum nu s-a mai jucat, o furtună dezlănţuită peste sine, peste ceilalţi, o forţă a pămîntului care înghiţea cu gura deschisă la maximum fiinţe, teritorii, supuşi, trădători. Titus-ul lui Ştefan Iordache a fost unic. Ca şi el. Ca şi Purcărete. Ca tot ce i-a unit pentru teatru. Ce n-am uitat? Grîul încolţit şi măcinat pe care îl aducea Ilie Gheorghe pentru Iordache. Puterea binefăcătoare din Geneză. Şi telefoanele zilnice ale Mihaelei Toniţa Iordache. Ştefan îi explica tot, ce s-a repetat, ce scenă, cum... în fiecare zi. Era mai mult decît un ritual. Într-o seară, după ce a închis, am vorbit despre Horia Lovinescu. Trecuse de miezul nopţii. Ştefan era dus departe, în spatele întîmplărilor şi dincolo de ele... era ca un manifest al recunoştinţei. Fără orgoliu. Cu profundă recunoştinţă. Omul care i-a structurat cariera, nu doar începutul ei. Care ştia ce trebuie să joace, cu cine să lucreze mîine, poimîine... fără compromis. Să nu faci compromis! E boală grea, urîtă, de care nu scapi!...

Ştefan şi Mihaela s-au căsătorit în aceeaşi zi cu părinţii mei. Naşii de cununie religioasă ai lor au fost Adriana – colega ei de facultate – şi Matei Călinescu. Colegul tatălui meu de la liceul „Caragiale“ sau „Titu Maiorescu“. Fratele de cruce al lui Ion Vianu, colegul lor de liceu, şi un prieten al meu complet atipic. Mihaela a făcut Filologie, Litere, ca mine. Asta a creat între noi o solidaritate neenunţată explicit, dar discretă. Ne aminteam, la telefon, de unii profesori pe care i-am mai prins şi eu. Am avut profesori de calibru, de talie europeană, am făcut o şcoală de prestigiu. După ani şi ani, s-a mai adăugat cineva important în relaţia noastră, care a redefinit-o complet: Dana Safta. Prietena mea. Cea de la care am învăţat mult, de ani în şir. Un doctor exemplar, dăruit profesiunii şi oamenilor, fără tăgadă. Fără să ţină seama de nimic, nici de sine. Aşa cum Ştefan era dăruit scenei şi Mihaela ştiinţei de carte, teatrului ca fenomen complex. Prin Dana am vibrat altfel la alte şi alte momente din viaţa lor, unele de bucurie, altele, apăsătoare. Ei trei făceau un nucleu aparte. O ocroteau ca şi cum ar fi fost copilul lor... o controlau, o sunau în fiecare seară, vorbeau ore şi ore la telefon, şi nu numai. Au fost atît de uniţi, încît despărţirea a rupt bucăţi din cea care a rămas să-i conducă. Rînd pe rînd. Iar Dana le-a dat, pînă la capăt, necondiţionat, iubirea ei. Aşa cum numai ea ştie să o facă cînd se devotează cuiva. Prin Dana şi Mihaela, cînd Ştefan nu a mai fost, m-am apropiat de Marius Tucă. Ne ştiam, dar nu ne cunoscuserăm, poate că erau nişte bariere între noi, poate prejudecăţi. Au dispărut, a venit apa şi le-a luat. Aşa s-a născut Festivalul de la Caracal, într-un teatru decupat din basmele Romanaţului şi din nebunia lui Marius.

M-am tot gîndit. Şi mă gîndesc. I-am spus şi Marianei Mihuţ, de curînd. Uneori mi se pare că roluri ca cele făcute de Ştefan Iordache, de George Constantin, de Gheorghe Dinică, de Marinuş Moraru, de Ileana Predescu, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Amza Pellea, Emil Botta, în teatru şi film, parcă nu se mai fac. E altfel astăzi. Pe ici, pe colo. Nu ca un fenomen, cum au fost creaţiile lor zeci de ani. Mai izolat, cumva. Şi astăzi este o generaţie de actori tineri care au învăţat să muncească. Enorm. Caută, se caută, îşi apără libertăţile, fug încolo şi încoace. Pînă la epuizare. Dar efortul şi talentul se împlinesc mai rar armonios şi excepţional. La anvergura amintită.

Pe 3 februarie ar fi fost ziua lui Ştefan Iordache.

Cînd Teatrul Naţional din Craiova a jucat Titus Andronicus la Stockholm, l-am invitat şi pe Radu Penciulescu. Am văzut spectacolul prin ochii lui, prin simţurile lui. Uimirea lui era mare cît gura deschisă a lui Titus!... I-am văzut mîinile. Superbe. Ca ale lui Ştefan!...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara