Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Tango, spionaj, şah sau probele unei pasiuni de Elisabeta Lăsconi

Un academician şi romanul popular

Arturo Pérez-Reverte este, probabil, cel mai popular romancier spaniol de astăzi, unul dintre scriitorii căruia i se datorează revanşa Spaniei asupra coloniilor de altădată. A fost corespondent de război vreme de peste două decenii, din 1973 până în 1994, n-a ratat vreo zonă fierbinte a mapamondului, a fost şi la Bucureşti în decembrie 1989. Presă scrisă, televiziune şi radio, toate i-au asigurat un public larg, iar ca romancier s-a ambiţionat să cucerească milioane de cititori. Şi a reuşit: cărţile i s-au tradus în peste 40 de ţări. În 12 iunie 2003 a fost primit în Academia Regală Spaniolă.
Primele două romane, Husarul (1986, Polirom, 2006) şi Maestrul de scrimă (1988, Polirom 2004) îl fac cunoscut în Spania, dar succesul internaţional vine abia cu al treilea roman, Tabloul flamand (1990, Polirom, 2003). Romanele ulterioare îl transformă în scriitor de succes: Clubul Dumas (1993; Polirom, 2004), Conspiratia din Sevilla (1995; Polirom, 2005), Harta sferica (2000; Polirom, 2005), Regina Sudului (2002; Polirom, 2004), Pictor de razboi (2006; Polirom, 2008). La noi, Arturo Pérez-Reverte a avut privilegiul transpunerii în limba română de traducători de elită: Tudora Şandru Mehedinţi, Mihai Cantuniari, Ileana Scipione, cărora li se adaugă acum şi Dan Munteanu Colan.
Seria romanelor istorice avându-l ca personaj pe Căpitanul Alatriste îi aduce autorului alt panaş, însoţit de admiraţia cititorilor spanioli sensibili faţă de propria istorie. Pasiunea pentru istorie a englezilor, talentul de povestitor, documentarea serioasă au făcut din Philippa Gregory o autoare iubită, iar lui Hillary Mantel i-a adus de două ori Booker Prize. Poate succesul are altă explicaţie: romanul istoric reînvie personalităţi şi epoci ale unui trecut definitoriu pentru o ţară, păstrează, fără ostentaţie, o conştiinţă identitară serioasă şi gravă, într-o contemporaneitate a globalizării accelerate.
Dar Arturo Pérez-Reverte îi cucereşte pe cititorii de pretutindeni cu romanele sale ce valorifică jocuri, arte şi pasiuni – de la scrimă la şah, de la bibliofilie la pictură. Nu lipsesc dueluri şi piraterie informatică, trafic de droguri sau vânătoarea de comori. Romanele sale au, dincolo de farmecul personajelor şi de subiectele întortocheate, şi o erudiţie voalată cu atâta discreţie, încât abia după încheierea lecturii cititorul descoperă câte lucruri noi a aflat, ce minunăţii până atunci neştiute i-au ajuns sub ochi. Romanul recent Tangoul Vechii Gărzi este, din toate unghiurile, spectacolul magnific oferit cititorului.

Aventuri pe muchie de cuţit

Romanul se deschide cu o întâmplare ce răstoarnă încă o dată viaţa lui Max Costa: şofer al unui doctor elveţian bogat, trăieşte în Sorrento, pe coasta Mediteranei, în anii ’60. O reîntâlneşte pe Mecha Izunza, şi trecutul năvăleşte peste el, întorcându-l în urmă cu patruzeci de ani, când o cunoscuse prima oară. Il leagă de ea episoade palpitante ale vieţii lui, petrecute la Buenos Aires şi la Nisa, în ambele dăţi încheiate cu fuga lui, ruşinoasă, dar sănătoasă.
La Sorrento, Mecha Izunza îşi însoţeşte fiul, Jorge Keller, tânăr şahist strălucit, care joacă într-un turneu reunind elita şahului, un fel de repetiţie pentru turneul mondial, adversarul fiind un şahist rus, campionul mondial. Max Costa se trezeşte prins în jocul complicat din spatele şahului: analiza partidelor şi pregătirea mutărilor ulterioare, trădări ale celor apropiaţi care-i oferă adversarului cheile strategiei alese, interesele politice mari, dat fiind faptul că şahiştii aparţin unor sisteme diferite, în anii Războiului Rece.
Max Costa are 64 de ani, este un „perdant”, căci aventurile şi loviturile îndrăzneţe nu i-au adus bani care să-l pună la adăpost de grija zilei de mâine. A trăit şi a văzut multe. Înrolat de tânăr în Legiunea Străină, a scăpat viu datorită norocului, iar zilele şi nopţile s-au scurs pentru el într-o continuă vânătoare şi pândă, mereu atent să nu ajungă el însuşi prada. Sorrento este a treia întâlnire cu Mecha Izunzo şi intuieşte că ea îl va atrage într-o nouă aventură periculoasă.
Prima aventură s-a petrecut la Buenos Aires, unde i-a însoţit pe ea şi pe soţul ei în localuri rău famate, ca să poată asculta şi dansa tangoul originar – Tangoul Vechii Gărzi, riscând confruntarea cu un cuţitar. Cea de-a doua se petrece la Nisa, unde Max Costa intră, fără să vrea, într-o ţesătura politică încurcată: Franco şi sprijinul primit ca să preia puterea, sursa banilor şi a armelor, relaţiile dintre Ciano şi spanioli. Max este şantajat ca să fure scrisori păstrate la Nisa, în casa locuită de prietena din copilărie a frumoasei Mecha.

O lume cosmopolită şi reversul ei

Tangoul Vechii Gărzi relatează povestea unei iubiri imposibile: un dansator monden, amestec de gigolo irezistibil şi hoţ cu mănuşi albe şi o frumoasă moştenitoare spaniolă se întâlnesc prima oară pe puntea unui transatlantic ce se îndreaptă spre Argentina. Max are deja un trecut care l-a transformat dintr-un puşti crescut în mahala în luptător în Legiunea Străină, s-a construit şi şlefuit pe sine. Mecha s-a măritat cu un compozitor în plină afirmare, cu o diferenţă bună de ani între ei, dar gustă din plin aventura şi privilegiile condiţiei ei sociale.
Totul îi desparte – clasa socială şi educaţia, mediul căruia îi aparţin, stilul de viaţă. Dar seamănă izbitor prin frumuseţea şi carisma lor, prin natura profundă a unor animale de rasă care se nasc rar şi se-ntâlnesc şi mai rar. Iar dansul dezvăluie potrivirea celor două exemplare excepţionale. Primul care o constată lucid şi înţelept este chiar soţul, Armando de Troeye. Şi profită din plin de atracţia celor doi, ca şi de cunoştinţele surprinzătoare ale dansatorului despre tango.
Armando de Troeye are 43 de ani, a atins culmea carierei de compozitor cu Nocturnele şi cunoscutul său Pasodoble pentru don Quijote şi a făcut un pariu că va compune un tango, replică a celebrului Bolero al lui Ravel. În Europa, în marile saloane, tango-ul începea să facă ravagii, iar Gardel îl stilizase într-atât încât a pierdut pasionalitatea lui originară. Iar Armando de Troeye călătoreşte la Buenos Aires în căutarea acelor origini ale tangoului, iar destinul îi scoate în cale chiar de pe vapor călăuza lui în cârciumile de cartier, acolo unde se mai dansa Tangoul Vechii Gărzi.
Luxul, rafinamentul celor doi soţi, stilul lor de viaţă, eleganţa naturală se văd limpede, puse în contrast cu proaspăt îmbogăţiţii din felurite ţări. Iar Max Costa, angajat ca dansator pe transatlantic ştie să le distingă clar. Aventura cu Mecha Izunza îi va dovedi există şi o perversitate născută din curiozitatea şi dorinţa de a experimenta. Compozitorul şi soţia lui sunt fascinaţi nu doar de localuri dubioase, ci şi excitaţi de alte experienţe, jocuri sexuale cu al treilea ori chiar al patrulea, fie o prostituată, fie dansatorul însuşi.

Jocuri, arte şi o pasiune

Arturo Pérez-Reverte ne surprinde încă o dată, folosind ca pretext jocul – şahul, artele – muzica şi dansul, ca să urmărească povestea unei pasiuni. Îndrăzneşte, ca scriitor spaniol, să nareze o mică istorie a tangoului, în poveştile spuse de Max Costa, în demonstraţiile din Buenos Aires. Îndrăzneşte să prezinte şahul, ca joc de competiţie serioasă, dificilă, cu arsenalul aflat la vedere şi secretele pregătirii marilor maeştri. Însă ele sunt deja bine ştiute, cititorul regăseşte erudiţia îmblânzită galeş de farmecul povestitorului.
Noutatea romanului o dă un anume stil vintage, tot mai atrăgător, prezent astăzi nu doar prin ficţiune, ci prin confesiune – fie memorii, jurnale, corespondenţă: lumea bună şi petrecerile ei, aristocraţia ori marea burghezie, anii ’20 cu plăcerea călătoriilor, un fel de a fi şi un mod de viaţă ce rezultă din succesiunea mai multor generaţii cu avere şi educaţie. Iar artele minore le dau lustru, de la eleganţa vestimentară la ţinută şi maniere, până la vicii, rafinate şi ele.
Războaie şi revoluţii distrug lumea lor strălucitoare. Trăindu-i splendoarea ei, fie prin impostură ca Max, fie autentic ca Mecha, ei nu văd cum piere. Ea înţelege, dar târziu: „Într-o bună zi mi-am dat seama că pe stradă e mai multă lume dezagreabilă, că hotelurile nu mai sunt la fel de elegante ca odinioară şi nici călătoriile nu mai sunt aşa de amuzante. Că oraşele sunt mai urâte, iar bărbaţii, mai mitocani şi mai puţin atrăgători. Şi în cele din urmă războiul din Europa a distrus şi ce mai rămăsese.”. Acelaşi sentiment îl are şi Max: „Acea Europă veche, care dansase în saloane şi hoteluri de lux «Boleroul» lui Ravel şi «Tangoul Vechii Gărzi», nu se mai putea contempla prin transparenţa unei cupe de şampanie.”
Cititorul român fascinat de perioada interbelică românească regăseşte la Arturo Pérez-Reverte fineţea analizei din Patul lui Procust. Nu am găsit alt romancier cu un ochi atât de subtil faţă de feminitate şi de hăţişurile unei mari iubiri. Aidoma lui Camil Petrescu, Arturo Pérez-Reverte îşi iubeşte eroinele create, nu-i scapă detaliile: tăietura unei rochii, graţia mişcării, gestul trădând emoţia, corpul surprins în actul erotic. Iar obiecte precum colierul de perle şi mănuşile devin laitmotiv al romanului şi fetiş al autorului.
Tangoul Vechii Gărzi este cântecul de lebăda al unei lumi dispărute fără întoarcere, povestea unei iubiri pline de trădări şi plecări, cu doi îndrăgostiţi conştienţi până la cruzime de barierele ce-i separă, tentaţi să ignore lumea prinsă în războaie şi transformări, fără să reuşească, fiindcă lumea nu-i ignoră, iar tragediile secolului în care trăiesc nu-i ocolesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara