Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Talent şi talant de Liviu Dănceanu

Una este să fii investit cu har şi alta e să-l sporeşti. Ca în celebra parabolă cu talanţii, unii îngropaţi şi prezervaţi, alţii răspândiţi şi înmulţiţi. Aşa şi cu talentul. Dumnezeu ţi-l dă, dar depinde numai de tine cât din el bagi în desaga cu care pleci la drum. Am întâlnit destui muzicieni putrezi de cât talent le fusese hărăzit, dar care şi-au amanetat harul pentru un pumn de satisfacţii de-o clipă. Compozitori, dirijori, pianişti, violonişti, cântăreţi, cu toţii dăruiţi din belşug întru slava artei sunetelor, dar şi hărţuiţi ori amăgiţi întru exhibarea apucăturilor demonice. De cele mai multe ori, în existenţa unui artist, talentul disponibilizează talantul, în timp ce talantul, la rândul lui, înăbuşă talentul. Iar atunci când din interacţiunea lor rezultă un rest semnificativ, cu siguranţă că şi-a băgat mâna "Necuratul" ori că sub presiunea unor forţe infernale un Angelo (talentul) e istovit de o Cezară (talantul) ce vine singură la el şi-l cuprinde aidoma unui copil ameţit de somn pe care mama îl dezmiardă. Inconştienţă? Slăbiciune? Inadaptare? Mai curând cred că e vorba despre o derogare de la normalitate: primeşte şi dă mai departe! Singură obiectivarea îl poate scoate pe "artistul risipitor" din condiţia tragică a ratării. Apoi auto-investigarea, trăirea interioară, lirismul pot declanşa încântarea pentru farmecul spontan al firii. Du-ţi crucea până la capăt, chiar dacă pe această cruce stă răstignit talentul. Nu ! Nu e o povară, ci o necesitate. Cel puţin aşa a fost pentru Richard Oschanitzky, omul cel mai dotat pentru muzică pe care l-am întâlnit în viaţa mea. (O afirmaţie pe cât de tranşantă, pe atât de riscantă, dar perfect acoperită de realitatea faptelor.) În amintirea mea, el rămâne artistul care şi-a purtat crucea talentului pe drumul unei Golgote înţesate de fani, dar şi de farisei. Cei dintâi l-au admirat infinit, apreciindu-i cu decenţă realizările fără pereche. Cei din urmă i-au inflamat orgoliile şi fantasmele conform cărora triumful nu poate fi decât absolut, adică trebuie obţinut prin sacrificiul suprem. Un sacrificiu depus cu mult înainte de termen, după exact patru decenii de existenţă fizică şi nici două decenii de viaţă artistică. O viaţă închinată jazz-ului. Nu neapărat dintr-o elecţie severă, ci din nerăbdarea cu care digera muzica. Simţea că nu dispune de mult timp, iar jazz-ul este terenul fertil al grăbiţilor, al neastâmpăraţilor, al celor ce parcă vânează mai mult decât au nevoie pentru consumul zilnic. Dar jazz-ul pe care-l practica Richard Oschanitzky avea suficiente contingenţe cu avangarda muzicală europeană, astfel încât să fie îndestulat cu conotaţiile muzicii savante. Clustere, organizări modale non-octaviante ori scări hiper-cromatice în câmpul structurilor spaţiale; ritmuri non-retrogradabile, pulsaţii în regim aksaak, durate serializate ori scriituri intens polifonice şi eterofonice în ordinea alcătuirilor temporale nu sunt decât câteva argumente ale unui stil torenţial, consistent, aflat mereu în căutare de noi formule de exprimare. De altfel, Oschanitzky exersa ceea ce Andre Hodeir afirma într-o binecunoscută butadă: "trebuie să lărgim sfera jazz-ului ca să nu fim nevoiţi să-l părăsim". în anii '60, genul încă îşi mai aştepta poetul. Până atunci, jazz-ul românesc dăduse naştere unei literaturi mai mult entuziaste decât constructive. Reprezentaţiile live, înregistrările (realizate de Casa Electrecord), improvizaţiile individuale sau colective din jam-ssesion-urile trupelor la modă urmau o linie de mijloc, între Biblia scrisă de muzicienii de culoare şi discursul electoral al prozeliţilor euro-americani. Aproape niciodată problema nu era abordată din punct de vedere strict conceptual. Superlativele înlocuiau prospecţia autentică, rutina deborda inovaţia reavănă. A trebuit să se inventeze un Richard Oschanitzky pentru ca jazz-ul românesc să-şi asume sincronizarea cu lumea subţire a genului, dezvăluind chiar şi unele accente protocroniste. Şi nu-i de mirare, căci Oschanitzky a fost unul dintre puţinii muzicieni europeni care să poată concepe o simfonie (ori un concert instrumental) şi un aranjament de jazz cu şansa de a le izbuti deplin pe amândouă. Nu sunt un adept necondiţionat al jazz-ului. Mărturisesc însă că, ascultându-l pe Oschanitzky, mă las sedus de avatarurile acestui gen deopotrivă viu şi redundant, sec şi învăluitor. îmi place în mod deosebit pedanţa construcţiei formale, migala cu care-şi controla micro-structurile, logica suspendată uneori (ca în geometriile fractale) a derulării evenimentelor sonore, prospeţimea constantă a raporturilor armonice ori densitatea rupturilor imprevizibile operate la nivelul canavalei ritmice. I-am reascultat dublul CD editat de Dreams Records în colaborare cu Societatea Română de Radiodifuziune şi intitulat Memorial Richard Oschanitzky. M-am convins că Alex Vasiliu avea suficiente testimonii ca să-l considere un "spectacol de inventivitate şi rafinament". De altfel, Alex Vasiliu este sufletul festivalului dedicat memoriei lui Oschanitzky, festival ce are loc în fiecare an la Iaşi. Un eveniment care, iată, augmentează în sfârşit talantul lăsat de cel caracterizat ca fiind muzicianul ce "a argumentat mai ingenios, mai subtil, mai convingător legătura uimitoare, dar firească între melodica-ritmică bachiană şi melodica-ritmica jazz-istică". Şi tot Alex Vasiliu, survolând muzicile încrustate pe mai sus pomenitul album, aprecia în booklet-ul CD-ului că "piesele de free-jazz sunt o imagine vie a exploziei spectaculare de idei, sonorităţi, ritmuri care au luminat, armonizân­­du-le, tradiţii, experimente româneşti şi din lumea întreagă, graniţe stilistice şi de gen, tipuri de sursă sonoră (de la instrumente acustice, voci, ambient sonor natural, la efecte obţinute în studio) - totul servind inventivităţii, rafinamentului muzical-estetic". În acelaşi booklet, referindu-se la Dublul concert pentru pian, saxofon tenor, orchestră simfonică şi big-band, Florian Lungu surprindea caracterul sintetic al acestui opus "demn de a figura printre cele mai reuşite pe plan mondial, în care sesizăm faptul că autorul nu a amestecat haotic genurile implicate în discurs, ci a utilizat deopotrivă juxtapunerea pasajelor simfonice cu cele jazz-istice şi doar pe alocuri îngemănarea celor două genuri, practicând un raport variabil, în funcţie de context, între proporţiile "jazz" şi "simfonic". Aşa era Oschanitzky: devorator de stiluri, tehnici, idei muzicale pe care le topea, forja, polisa în creuzetul personalităţii sale frenetice, torenţiale. S-a născut la Timişoara în 1939. La început a cochetat cu muzica din ipostaza autodidactului. Apoi şi-a instituţionalizat vocaţia pe băncile Conservatorului bucureştean unde i-a avut profesori, printre alţii, pe Mihail Jora şi Constantin Silvestri. A urmat o perioadă încărcată de aventuri creatoare şi detente boeme, în care a dirijat orchestre de notorietate, precum cele ale Radioteleviziunii, Cinematografiei, Electrecordului, dar când a fost şi şef de big-band-uri în marile restaurante bucureştene; când a compus muzica la peste 25 de filme, realizând sute şi sute de aranjamente pentru Radiodifuziuni din România, Anglia şi Germania, şi când şi-a constituit un celebru "Freetet" împreună cu Dan Mândrilă, Ştefan Berindei şi Johnny Răducanu. Uneori a preferat să stea în siajul lui Brubeck şi Bill Evans. Alteori îi parafraza pe Quincy Jones şi Herbie Hancock. Întotdeauna însă a fost el însuşi. Original. Autentic. Onest. Pe parcursul celor aproape două decenii de producţie componistică a fost mereu bântuit de puseuri cameleonice, oscilând între genul cameral-simfonic şi cel de divertisment. Concertul pentru pian, şase suflători şi trei baterişti, Variationen '71, Antiphonien, Cvartetul de coarde, cohorta de piese de muzică uşoară o demonstrează din plin. Dar mai presus de toate Oschanitzky a fost un mare pianist. Fie că restituia Bach, Beethoven sau Bartok, fie că-şi exercita dreptul la improvizaţie, tuşeul său era impecabil, agilitatea sa - desăvârşită. Le etalează cu elocvenţă însăşi înregistrările depozitate în memoria dublului CD ce i-a fost dedicat şi care conţine câteva giuvaere jazz-istice: Neurasia, Sprain, Blue Brasil, The Procession, Don't Be Sad, Barlovento Suite, Madrigal, The Eyes. Dacă destui ani după moartea sa (1979) talentul şi talantul ce i s-au încredinţat păreau într-o latentă contradicţie, iată că, prin grija unor muzicieni sufletişti şi, mai ales, responsabili, precum Alex Vasiliu, Florian Lungu, Nicolas Simion, Peter Oschanitzky, talentul este în măsură să sporească talantul, iar talantul să dea seamă de adevăratul puls al talentului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara