Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
T.S. Eliot sau aventura poetică totală de Simona-Grazia Dima

Un eveniment editorial de substanţă l-a constituit anul trecut inaugurarea unei serii de autor T.S Eliot, printr-un volum de Opere poetice 1909–1962, ediţie bilingvă, în coordonarea Denisei Comănescu (Ed. Humanitas Fiction), primul din cele cinci preconizate, care vor dărui în limba română variata operă, deopotrivă critică şi eseistică, a marelui artist (premiul Nobel, 1948). Atent concepută, cartea conţine traduceri de Şerban Foarţă, Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Şerban Foarţă @ Adriana-Carmen Racoviţă, o edificatoare şi erudită prefaţă de Ştefan Stoenescu, o cronologie alcătuită de Ioana Zirra, precum şi indispensabile note datorate lui Mircea Ivănescu, Sorin Mărculescu şi Ştefan Stoenescu. Cel din urmă, dăruit profesor şi traducător, descrie sintetic, deja prin titlul prefeţei, evoluţia complexului univers liric al acestui reprezentant de seamă al modernismului european: este vorba de o elaborare a unei „noi expresivităţi textuale”, pe traiectoria descrisă de „angajările Sinelui însingurat” atât în structurarea unui „discurs meditativ asupra imperativelor istoriei”, cât şi în „asumarea unor experienţe transcendentale prin funcţia cognitivă a imaginaţiei”.
Despre americanul T.S. Eliot, naturalizat britanic, nu putem vorbi decât în termeni precum centralitate, dată fiind implicarea autorului în climatul social, cultural, filosofic, ideatic şi religios al epocii sale, dar şi în literatura aparţinând curentului modernist, alături de Virginia Woolf, James Joyce, Henry James, W.B Yeats, Ezra Pound şi mulţi alţii, deopotrivă în Anglia şi în America de Nord. Ca poetică, modernismul apare, încă din poemul său de debut The Love Song of J. Alfred Prufrock and Other Observations, în 1917, prin lărgirea ariei limbajului, de la ecouri elisabetane, până la dezinhibatele ritmuri, desprinse din simbolismul francez, ale versurilor lui Jules Laforgue, de pildă. Nicio sugestie culturală nu era refuzată, întreg semantismul moştenit pe hârtie era convocat la un nou festin artistic, cu o superioară „gastronomie” a spiritului asociaţionist, căci, aşa cum afirma Eliot în eseurile sale, tradiţia însemna pentru el foarte mult, o sursă de texte vizionare, un cernoziom fertil al propriei creaţii, ca sursă de aluzii fie extrem de rafinate, fie, dimpotrivă, unanim delectabile.

Ne poate da de gândit şi astăzi curajul lui T.S. Eliot de a crede fără echivoc că teama de cultură este nemotivată şi de a acţiona în consecinţă. În capodopera sa The Waste Land (Ţara pustie sau Tărâmul pustiit), el citează din Dante, din poeţii elisabetani ori din mistica Indiei, echivalând, în nota sa, o formulă upanişadică binecunoscută, printr-o sintagmă din Sf. Augustin, dovadă astfel, la modul cel mai pragmatic, a faptului că opera artistică ori constructul cultural generic nu este, după el, un artefact pur livresc, ci un strigăt ţâşnit din străfundul fiinţei umane, excelenţa sa, o lamură a existenţei, un bun sufletesc major, prin care se poate pune degetul pe rană.
Cultura devine deci, prin radicalizare, o armă de luptă socială, iar marile citate ale lumii coexistă, fără teamă, subiacent, într-o conştiinţă metafizică unificatoare. Nu putem să nu remarcăm că deschiderea spre alte culturi este, de altfel, specifică unei culturi mari, printr-o asumare intelectuală şi afectivă lipsită de complexe, de vreo mefienţă faţă de influenţe. T.S Eliot mânuieşte aluzia cu o extraordinară nonşalanţă, el face cotidianul să coexiste cu măreţul, chemând în jurul creaţiei sale, simbolic, întreaga umanitate, în stare, potenţial, să devină un furnizor perpetuu de complicităţi textuale, până la a face din poezie un strălucitor tăiş de sabie. Jocul de sclipiri, de enunţuri apodictice ţine cititorul în suspans, în aşteptarea unei dezvăluiri care să schimbe lumea ori a unei lovituri de teatru, deşi, finalmente, nu se întâmplă nimic decât poezia, care se topeşte în „pacea mai presus de înţelegere”. Dar această aşteptare, pe care o aflăm splendid formulată ulterior, este esenţa, pururi deambulatorie, a parcursului poetic: „Nu vom conteni cu explorarea/ Şi sfârşitul dibuirii pururi/Va fi s-ajungem de unde-am pornit/ Şi să cunoaştem locu-ntâia oară” (Patru cvartete, p. 411).
The Waste Land reprezintă o aventură poetică fără hotare, de nimic zăgăzuită: „Crâncena îndrăzneală a renunţării de o clipă/ Pe care o viaţă chibzuită n-o va mai putea lua înapoi/ Prin asta şi numai prin asta, am fiinţat!” (Tărâmul pustiit, p. 173). Doar conştiinţa pare să mântuie, în poem, oraşul impur, râul presărat cu „sticle goale, hârtii de la pachete,/ Batiste de mătase, cutii de carton sau mucuri de ţigară” (p. 157), aşa cum, mai târziu, în Burnt Norton, ochiul poetic va repera, într-o senină coexistenţă, „safire şi usturoi în mâl” (p. 351).
Să nu uităm însă că lirica universală datorează ritmul sincopat şi configuraţia totalmente inovatoare a poemului artei geniale de redactor a nefericitului poet Ezra Pound, generosul descoperitor de talente şi şlefuitor al materialului eliotesc iniţial, prolix şi uneori înclinat spre conservatorism. Meritul uriaş al acestui creator de modernitate ocultat este scos în evidenţă de însuşi Eliot, prin dedicaţia către „il miglior fabbro”.

Ca eminent doctorand la Harvard, prins însă, la propriu, în vârtejul european al Primului Război Mondial, până a nu mai putea să-şi finalizeze teza, T.S. Eliot a fost extrem de sensibil la ceea ce Heidegger identificase ca pierderea de densitate a lui Sein în textura fluidă însă ciuruită ca un şvaiţer a lui Seiende, odată cu renunţarea la reperele fundamentale şi pătrunderea în conştiinţă a diversităţii. În consecinţă, opera sa poetică atrage atenţia asupra unei stări de lucruri pe care o găsea intolerabilă. Ne putem face o impresie asupra impactului pe care-l aveau asupra poeziei sale viziunea sociologică, nuanţată în partea a doua a vieţii sale de adeziunea la creştinismul de expresie catolică, precum şi activismul social, din faptul că a scris, pentru o piesă a altcuiva, coruri în care apar şomeri ori muncitori, precum şi din aceea că, la vârsta de 59 de ani, când era un nume, s-a erijat în voluntar de pază antiaeriană al districtului Kensington din Londra, făcând pentru asta naveta din Surrey, cu preţul propriei sănătăţi. Amănunte ca acesta spun mai mult despre un om decât ar putea-o face simplele aprecieri intelectuale.
Aşa cum judicios apreciază Peter Ackroyd, citat pe coperta a patra a cărţii, T.S. Eliot şi-a dat seama că „principiile derivate din credinţele sale religioase erau mai durabile decât cele literare şi critice”, luciditate care a condus, după autorul citat, la o îngropare a modernismului, aproape simultan cu naşterea sa, prin afirmarea rolului public şi a utilităţii sociale a autorului de literatură. Uniunea socială este însă concepută ca o fiinţare paralelă cu armonia integrată a rostirii lirice, prin care trebuie să aibă loc, în concepţia lui T.S. Eliot, o „transmisie globală a semantismului” specific poeziei (Ştefan Stoenescu), care „se transferă osmotic prin toţi porii” (p. 8), iar nu printr-o „mecanică însumare”. O continuă artă poetică îl munceşte toată viaţa pe acest autor străin de sclerozare, de instalarea comodă în habitudini, care visa la: „Cuvântul strict, precis dar nu pedant,/ Consorţiul total dansând laolaltă” (Patru cvartete, p. 409). Cuvântul ideal reprezintă şi întoarcerea spre o simplitate transfigurată, renăscută din cenuşă: „Repede-acum, aici, acum, mereu –/ O condiţie de totală simplitate (...) Şi totul va fi bine şi/ Orice fel de lucru va fi bun/ Când limbile flăcării vor fi-mpletite/ În încoronatul nod de foc/ Şi foc şi trandafir vor fi una” (Ibidem, p. 411).
T.S. Eliot vorbeşte despre unificarea luminii sacre cu aceea a gândirii individuale – parcă îl auzim pe sfântul ortodox Gregorie Palamas: „Iar după ce-i vom fi durat Luminii Invizibile altar, să reglăm şi micile lumini potrivit vederii noastre omeneşti/ Şi-ţi mulţumim că întunericul ne-aduce mereu aminte de lumină./ Ţie, Lumină Invizibilă, Ţi-aducem prinos de laudă pentru splendoarea Ta! (Stânca, p. 343). „Nemişcat este Cuvântul nerostit, nemişcat/ Cuvântul fără de cuvânt, Cuvântul de pe dinlăuntru al/ Lumii şi pentru lume;/ Iar lumina strălucea în întuneric/ Şi, împotriva Cuvântului, neostenita lume se tot rotea/ În inima Cuvântului tăcut” (Miercurea Cenuşii, p. 223).
Dăruirea totală unei cauze, unui crez, iată esenţa cugetării, a acţiunii şi a scrisului lui T.S.Eliot, care a devenit tot mai conştient de schizoidia societăţii contemporane lui şi a aspirat ca, măcar prin poem, să refacă unitatea primară a cugetului şi a sensibilităţii. „Aici imposibila unire/ A sferelor existenţei e reală/ Aici trecut şi viitor/ Sunt cucerite şi împăcate” (Patru cvartete, p. 391).


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara