Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Stop cadru: Casa Poporului, 1 Ianuarie 1990 - Revelion cu André Glucksmann de Ioana Ieronim

În ziua de 31 decembrie 1989, a sosit la Bucureşti un grup de 100 de intelectuali francezi, în frunte cu André Glucksmann (şi la iniţiativa lui), pentru a serba aici, simbolic şi fratern, PRIMUL REVELION LIBER, într-o Europă liberă de totalitarism – în ţara noastră care tocmai se eliberase, ultima, cu sacrificiu de sânge. Pe străzi erau încă tancuri, iar petardele sărbătorii se puteau uşor confunda cu focuri de armă. Revelionul s-a petrecut la Casa Monteoru (sediul USR de atunci), gazde fiind mulţi dintre colegii scriitori. Oaspeţii au venit cu cele necesare să umple mesele în elegantul spaţiu de recepţie.

Noaptea Anului Nou, cum n-a mai fost şi n-avea să mai fie. Emoţia irepetabilă de a îngropa anul vechi, ’89. Mulţimea fraternă, alături de care păşeam în lumea nouă, cu speranţă prea puţin umbrită şi răni deschise arzând.

După miezul nopţii, am pornit în oraş cu toţii, români şi francezi, lăsând în urmă, la Casa Monteoru, mese-goale-după-festin.

Calea Victoriei, pustie. Ger uscat. Tancuri se profilau, umbre uriaşe, în faţa noastră. De aproape, am distins şi oamenii, tineri militari, îngheţaţi, desprinzându-se neverosimil din carcasa metalică. Ne-am oprit de vorbă, mai mulţi dintre ei au răspuns direct în franceză... spre încântată uimire a celor veniţi de departe... Cum? ... De la şcoală!... Şi Pif, favoritul nostru, cu surpize. Împrumutat din mână în mână. Micul Prinţ, Eluard, Camus – s-a auzit şi dinspre turelă...

Am trecut pe lângă ruinele arse ale Bibliotecii Universitare, reci, negre, pustii – viziunea coşmarului. Peste drum, devastată, faţada palatului, la Muzeul de Artă. „Ardeau până la cer amândouă, ca torţele, în noaptea de 22 decembrie...” povesteam oaspeţilor. „Dar cine!? De ce?...” „Ruinele bibliotecii încă mocneau ici-colo, fierbinţi, acum câteva zile, când un bătrân a venit, cu două sacoşe pline de cărţi, la poarta de fier căzută, îndoită ca plastilina: «Trebuie să refacem biblioteca...», repeta, ţintuit în faţa movilei de cărămizi. «Am să revin.»” „Un convoi de cărţi a şi pornit încoace, din Anglia, din Irlanda ...” „Nu sunteţi singuri... iată-ne aici,” murmură, dintre oaspeţi, cineva.

În sfârşit, ni se aşterne în faţă priveliştea căutată: Casa Poporului! Înconjurată de un vast teren pustiit. Peisaj lunar, cu urme ale distrugerii, peste care noi, ca într-un vis, călcam. În semiîntunericul nopţii clare, îngheţate, supra-reale, prin care totuşi se vedea. Un şantier de incomensurabile dimensiuni, abandonat. Conturul închis al bulevardului – o alee mortuară de dimensiuni gigante, lămpi uriaşe, negre, cu flori de fier şi nicio lumină. Găvanele căscate ale ferestrelor, şiruri.

Stupoarea noastră mută.
Stop cadru.

Un lung moment. Ochii sorbeau viziunea, ca într-o lume paralelă. Fiecare, în tăcerea sa, încerca să înţeleagă. Să numească lucrurile. Să iasă din labirint.

Acolo era, tradus în zidire neterminată – idealul impus cu forţa, pustiitor. Barbaria de stat. Puterea şi miezul ei vid. Marea închidere. Închisoarea. Ascultarea dusă la perfecţiune. Dresura unui popor:

André Glucksmann (cu firul din coama fiarei şi grăuntele de infern în palmă) le aflase, pe rând. Le-a numit cum a ştiut. Şi iată-le aici, hipnotic, în enormitatea acestui instantaneu a ceea ce-a fost. A fost, a distrus, s-a distrus. Şi dăinuie.

Fantasma copilului fugar, cândva, la război, peste hotarele Europei în flăcări. Secolul 20, soluţiile lui finale. Trecut.

Şi, abia audibile, semnalele istoriei care nu se opreşte. Zbaturile din adânc, angrenajul planetar rotindu-se lent, latent, dedesubt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara