Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
stingerea marxismului de Mihai Zamfir

focul ritual aprins la 1848 printr-un Manifest romantic semnat de Marx şi Engels, transformat după Marele Război în incendiu terifiant ce cuprinsese la un moment dat jumătate din planetă, a scăzut brusc în intensitate spre finalul secolului următor, al XX-lea; a ajuns astăzi o grămăjoară de jăratic pîlpîind, asupra căreia unii credincioşi încă se mai apleacă pioşi, speriaţi ca nu cumva fostul incendiu să se stingă de tot.

Ceea ce s-a întîmplat la 1980-1990 în politica mondială reprezintă un fenomen ale cărui consecinţe nu par nici pe departe epuizate. Prăbuşirea comunismului (lentă la început, greu de observat în deceniul 1980, apoi accelerată şi spectaculoasă) a avut un reflex indubitabil şi în planul teoriei sociale. Oglindirea unei enorme modificări de paradigmă socio-politică nu s-a produs imediat, dar – după trecerea cîtorva decenii – mecanica la care am asistat se desenează astăzi extrem de clar.

Imediat după ultimul război, cînd sistemul sovietic se instalase pe o mare parte a suprafeţei globului, apoi cu deosebire în anii 1960, cînd asistam la ascensiunea de aparenţe irezistibile a comunismului, cîmpul simbolic al filozofiei suporta şi el consecinţele. Dar, din fericire, filozofia „tare”, metafizica şi ontologia, n-au avut atunci nimic a face cu doctrina comunistă; aceasta s-a infiltrat cu succes în arii umaniste tot mai largi, începînd cu sociologia, istoria, economia politică şi terminînd cu estetica. Sub steagul marxismului şi al admiraţiei pentru Uniunea Sovietică s-au înregimentat atunci unele dintre cele mai strălucite minţi ale momentului.

De la Sartre, Edgar Morin şi Merleau-Ponty la Marcuse şi Lukács, marxismul a trecut prin zeci de interpretări, avînd însă drept trăsătură comună idolatria faţă de autorul Capitalului . Nici în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nici în timpul vieţii lui Marx doctrina marxistă nu a fost atît de răspîndită şi de promiţătoare ca în anii imediat următori ultimului război mondial.

Cînd, de exemplu, în Franţa Jean-Paul Sartre, Edgar Morin, Lucien Goldmann, Louis Althusser, Maurice Merleau-Ponty, Roger Garaudy, Jean Bourdieu etc., perfect contemporani, aveau o viziune înrudită asupra societăţii şi asupra politicului, cînd referinţa numărul unu a stîngii devenise asasinul Preşedinte Mao şi Cărticica lui roşie, cînd o agitaţie studenţească de sorginte maoistă dădea peste cap în mai 1968 ordinea socială a ţării, se poate spune că, într-adevăr, marxismul demonstra încă o vitalitate de invidiat.

ceea ce uimeşte astăzi, cînd recapitulăm istoria secolului, este nivelul intelectual extraordinar al celor care – posesori ai unei înalte culturi – jurau totuşi pe Marx; şi asta chiar dacă maniera lor de a se afirma drept marxişti nu avea nimic dogmatic; erau cu toţii mai mult sau mai puţin „revizionişti”, adică utilizatori critici ai marxismului; această situaţie, care în ţările lagărului socialist i-ar fi dus direct la închisoare sau şi mai rău, în lumea occidentală le asigura celebritate, onoruri academice şi bunăstare materială demnă de un burghez bogat. Gloria marxismului slujit de asemenea personaje nu putea decît să strălucească şi mai intens.

Nu doar nivelul intelectual excepţional al acestor filozofi oferea credibilitate ideologiei marxiste, ci şi construcţiile filozofice ingenioase care prezentau marxismul drept un fel de concluzie logică a filozofiei clasice. Cînd a luat fiinţă Şcoala de la Frankfurt la mijlocul anilor 1930, fondatorii ei aveau rădăcini spirituale precise şi de cea mai bună calitate. Herbert Marcuse, doctorand şi discipol al lui Heidegger, se specializase în Hegel şi în Nietzsche înainte de a îmbrăţişa opera heideggeriană, considerată drept prag decisiv al gîndirii secolului XX. A trecut de aici la sintezele care i-au adus celebritatea (Eros şi civilizaţie, dar mai ales Omul unidimensional, 1964), pentru a se transforma însă în ultimii ani de viaţă într-un propagandist politic dintre cei mai primitivi, obsedat de lupta contra capitalismului şi de înlocuirea acestuia cu o nouă societate (Care? Ghici ghicitoarea mea!).

Impactul afirmaţiilor peremptorii emise de Marcuse ori de Georg Lukács s-a dovedit puternic şi durabil. Afilierea la un soi de marxism cu totul personal sporea şi mai mult prestigiul doctrinei în sine.

De un lucru s-au ferit însă cu mare grijă toţi marxiştii străluciţi din Occident, cei care reprezentau, în anii 1950-1980, capete de afiş: să ofere Uniunea Sovietică şi lagărul socialist drept exemplu de traducere în viaţă a ideilor lui Marx. Au criticat violent capitalismul, l-au acoperit de ocări în numele moralei, au anunţat iminenta lui prăbuşire, aşa cum prevestise Marx, dar s-au abţinut să vadă explicit în Rusia Sovietică modelul marxist demn de urmat.

Ştiau ei ce ştiau şi, descendenţi din filozofia adevărată, n-au vrut să se facă de rîs cu totul. Ne desenau entuziast viitorul, dar se arătau mai degrabă prudenţi cu prezentul imediat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara