Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
SRS. Celălalt care ne îmbogăţeşte de Cristian Pătrășconiu

publicistica despre ceea ce poate fi încadrat într-un registru pozitiv nu este, cel puţin pentru România, foarte uşor de făcut. Între explicaţiile care pot susţine o asemenea apreciere, cea care pare cea mai accesibilă trimite chiar la esenţa acestei (mici? mari? exagerate?) probleme: nu poţi scrie de bine, pentru că nu prea ai – chipurile! – despre ce să scrii în felul acesta. Adevărul factual este, desigur, altul – dar obişnuinţa de a ne feri de veştile bune, de a nu le vedea sau chiar de a le îngropa într-un cor de indignări şi încruntări sînt atît de adînc înrădăcinate încît, dar pînă la un punct numai, o asemenea „explicaţie” poate fi invocată. Ce facem însă atunci cînd asemenea veşti bune există? Cum procedăm – ca să reiau o întrebare faimoasă inventată sub umbrela unui brand care părea la un moment dat că este el însuşi o (po)veste de bine, dar care şi-a consumat în ultimul deceniu într-un ritm accelerat creditul moral? Putem proceda cum am indicat mai sus –pariem pe „ignore”. Dar, dacă o facem, nu pariem oare împotriva noastră? Pentru că există şi opţiunea de a vedea şi de a încerca să privim mai atenţi. Chiar dacă, accept, să vezi ceea ce e bine este, în sine, un travaliu destul de dificil, mai cu seamă cînd obişnuinţele de consum sunt setate cu precădere pe „modul mic-apocaliptic şi cîtmai- mult-isteric”.

Iată, mai jos, un exerciţiu în acest sens – cu argumentele factuale de rigoare. Mai întîi, să notez că acest exerciţiu pleacă de la premisa – în care se poate detecta un ADN democratic, în sensul unei opţiuni pentru democraţia autentică, liberală – că „privirea celuilalt”, în mod aparte, cînd este exercitată cu bună-credinţă şi cu competenţă, nu sărăceşte pe acela către care este ea îndreptată, ci adesea îl îmbogăţeşte. Pare, sunt de acord, prea general spus, dar iată o ilustrare care dă concreteţe acestui gînd de principiu: ne-am putea lamenta în legătură cu situaţia în care, în lume, în Vestul (academic mai ales) nu ar exista oameni care ştiu – calm, cu rigoare şi competenţă – despre România (fie ea, istoric vorbind, modernă sau contemporană), dar ce facem dacă aceştia chiar există? Cum procedăm? Pentru că ei chiar există! Şi nu sînt deloc puţini.

Şi mai concret: de zeci de ani (de fapt de aproape jumătate de secol – 45 de ani, mai exact), există „Societatea pentru Studii Româneşti” (The Society for Romanian Studies – acronim: SRS). Foarte pe scurt (şi, totodată, citînd dintr-un document oficial al acestei organizaţii): „Înfiinţată în 1973 în Statele Unite, Societatea pentru Studii Româneşti (The Society for Romanian Studies – society4romanianstudies.org) este o asociaţie interdisciplinară care a ajuns să domine cîmpul studiilor româneşti pe plan internaţional. Societatea reuneşte cercetători, studenţi, practicieni şi oficiali guvernamentali interesaţi de istoria, politica, sociologia, antropologia, economia, geografia, lingvistica şi cultura românească. În rîndurile sale se află un număr mare de membri şi colaboratori care lucrează în diverse universităţi din România şi Republica Moldova şi din străinătate“.

în alte cuvinte care prind măcar puţin din dimensiunea strategică şi diplomatică (în sensul, desigur, al unei diplomaţii culturale) a acestei structuri importante: SRS reprezintă o foarte generoasă „umbrelă” academică şi de networking pe care o are la dispoziţie România. Pe care o are şi pe care, din trei în trei ani în ultimul deceniu, are ocazia să o studieze în detaliu, în multele sale modalităţi în care se prezintă, în cadrul unor conferinţe publice la care există paneluri impresionante. Pe de altă parte, se ştie despre SRS şi din „cîmpul editorial”, pentru că, sub umbrela acestei instituţii, în parteneriat cu una dintre marile case editoriale de la noi, Polirom, există, de cîţiva ani, o colecţie intitulată „Studii Româneşti”. Aici au fost publicate cîteva titluri importante care survolează şi/sau care adîncesc teme fierbinţi ale istoriei recente a României: două lucrări despre problematica extremismului românesc din perioada interbelică; una despre geneza culturii române – despre instituţii ale scrisului şi despre cum s-a dezvoltat tematica identităţii naţionale; una despre cultura şi poliţia secretă în comunism; în fine, încă o lucrare, antologie (editată şi coordonată de Diana Vance şi Lavinia Stan – cea care actualmente, îndeplineşte şi funcţia de preşedinte al SRS) despre liniile de forţă – politice, sociale, culturale, mediatice ale României postcomuniste.

În legătură cu seria de conferinţe – la care, cum spuneam, se văd foarte bine polivalenţa şi potenţialul impresionant de networking şi competenţă ale acestei organizaţii –, să spunem, pe scurt, că anul acesta, peste puţin timp, între 26 şi 30 iunie, la Bucureşti se va consuma cea mai proaspătă ediţie. Tema generală a acestei conferinţe este, marcând, totodată, şi Centenarul Marii Uniri, „#România 100: Privind către viitor din trecut”. În date: peste 430 (da: patru sute treizeci!) de participanţi care vor reprezenta 27 de ţări; peste 270 de cercetători şi studenţi de top din România; 56 de cercetători şi studenţi din SUA, 21 din Marea Britanie, 13 din Germania, 11 din Ungaria, 9 din Canada, cîte 6 din Irlanda şi Franţa, 5 din Italia, 4 din Republica Moldova. De asemenea, vor fi cercetători şi studenţi din Bulgaria, Danemarca, Austria, Olanda, Turcia, Belgia, Serbia, Rusia, Grecia, Suedia, Slovenia, Spania, Georgia, Australia, Spania, China, Japonia, Taiwan. Teritoriile academice pe care le acoperă, pentru această conferinţă, reprezentanţii acestei impresionante infrastructuri intelectuale sunt următoarele: ştiinţe umaniste, ştiinţe sociale – detaliat: ştiinţa politică, istorie, literatură, economie, sociologie, antropologie, mass-media, studii de drept. Peste 330 dintre participanţi sînt profesori universitari, cercetători afiliaţi, arhivişti, bibliotecari; mulţi dintre aceştia sunt străini, dar interesaţi profund de România şi cu competenţe validate deja în acest sens. Cine aruncă fie şi numai o privire peste programul detaliat al acestui eveniment va putea observa că, ideologic, diversitatea celor implicaţi este remarcabilă; că, în privinţa cuprinderii tematice şi cronologice ale aspectelor care ţin de istoria României, iarăşi avem o ofertă foarte bogată; că există o proporţie echilibrată între numele grele ale studiilor despre România din mediile academice vestice (veţi găsi la paneluri, bunăoară, nume precum Dennis Deletant sau Dragoş Paul Aligică) şi cei care, tineri încă, vin puternic din urmă, interesaţi de tematici care privesc ţara noastră.

avem, deci, lîngă noi sau în faţa noastră, (şi) veşti bune. Una dintre ele a fost, scurtissim, povestită mai sus. Aşadar: nu ne ferim de ele, le semnalăm (ceea ce am încercat să fac mai sus). Şi, mai departe? Cum procedăm? Mai ales în cazul celor care scriu/vorbesc/gîndesc despre România, deşi nu sînt români. Alegem să credem că acela care se află la distanţă este un „străin” ignorant , că nu ştie despre noi (fiindcă nu poate să ştie şi pentru că nici nu are cum să ne ştie, pentru că nu e de aici)? Sau, cum spune englezul cu o formulă care circulă tot mai des şi la noi, „îi facem credit” şi acceptăm că, mai ales dacă e făcut cu bună- credinţă, exerciţiul distanţei – chiar şi cînd este practicat în raport cu istoria noastră (politică, socială, culturală) – poate fi fertil, pilduitor, profitabil? Alegem să clamăm monopolul explica- ţiilor despre ce sîntem şi despre ce ne închipuim că sîntem sau ne deschidem şi acceptăm că, poate, celălalt ne îmbogăţeşte?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara