Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

versuri:
si noi am fost robi în Sumer de Lucian Scurtu

I

Peste o mie de ani, craniul meu rostogolit de lăbuţa
unei pisici prin iarba înrourată,
în dispreţul popoarelor de furnici, cohortelor de gâze,
armatelor de rândunici,
atunci mi-am amintit trupul care mi-a fost sac de dormit
pe malul unui fluviu mare,
şi mi-a fost cald în el, şi am iubit în el, m-am înmulţit în el,
am îmbătrânit urât în el şi nu am spus la nimeni,
dar eu văd altceva acum, pe mine în partea mea de cort,
cum ard o tăbliţă din lut cu înscrisul „accept să fiu contemporan
cu prostul tribului“,
o văd pe ea, în partea ei de templu, cum răzuie un pergament
pe care a fost imprimat „admit ruşinea de a putrezi!“,
ştie că poezia nu o poate ajuta la nimic, cu nimic,
trage cu coada ochiului la o eclipsă care nu se mai termină
(iată ce trebuie să nu faceţi în ziua în care voi muri!),
neatentă lama cuţitului îi crestează puţin degetul,
un sânge albastru se revarsă pe scândura rece,
„bine, dar sângele acesta nu este al meu!“, spune mirată,
şi-l calcă în picioare cu furie.

II

Mai târziu şi-a amintit cum în mijlocul deltei roditoare
i-am donat (dăruit!) câţiva stropi din sângele meu învolburat,
drept recompensă am primit câţiva snopi din lanul de papirus,
o efigie cu chipul unei împărătese bătrâne pe ea,
peste ani mi-am înmuiat şi eu vârful catargului în sângele ei,
cu el am scris dincolo de turma aceea de porci, pentru întâia oară
primul cuvânt care începea cu litera n: nimic,
dincoace de aceeaşi turmă n-am mai scris nimic,
în miezul turmei am vrut să inventez o hieroglifă nouă, dar păianjenul
din colţul odăii a mârâit cu înverşunare: „ştim că îţi plac doar obiectele care
pot fi făcute scrum, nu şi cele care dăinuie!“, mi-a şoptit, acoperindu-mă cu
pânza lui zdrenţuită, asemenea unui giulgiu
care înveleşte, ţine mortului de cald sau de frig?
sătul am îngenuncheat în faţa râmei, râma a îngenuncheat
în faţa mierlei, mierla a îngenuncheat în faţa mea,
nu şi-a cerut iertare, dar am iertat-o în numele peretelui
la care ne rugăm, din care se aud bătăi necontenite (animalul!),
pe el se prelinge o zeamă gălbuie prevestitoare de moarte,
zorii unui alt început.

III

Pe un colţ al monedei eram reprezentat eu, cel născut din părinţi
cetăţeni,
pe celălalt colţ, tu, zeiţa cu coiful de aur (ah, ce atenă ai fi fost astăzi,
pe străzile oradiei!),
dar a venit ziua cea mare, în care ostraconul a cuprins numele meu,
aşa cum era el pe atunci: lukianos cinicul,
eu, cel care a refuzat să voteze legile şi să aleagă conducătorii cei aspri,
eu, cel care a sfidat retorica propagată prin livezile de măslini
de la marginea oraşului,
şi atunci mi s-a interzis să port amforă pe umăr şi praştie la şold,
cu greu am identificat, dar numai în scris, numele cetăţii noastre,
cea dătătoare de roade, smochine şi untdelemn,
dar a venit un an în care corăbiile n-au mai putut ajunge până la noi,
cei abandonaţi, cei renegaţi, cei învinşi,
distanţa dintre noi şi euxinul acela era nemărginită şi vântura
în toate zările subţirimea pânzei de păianjen aşternută între noi,
„şi totuşi, vecinătatea mării este plăcută!“, a spus ea
ca şi sclavă a statului şi aristocrată a mea, încercând să ridice
la rang de artă tot ceea ce nu putea atinge cu vârful sandalelor,
era amiaza în care cele necesare vieţii nu mai aveau calitatea mărturisită, şi
atunci am decretat în chora:
„străinilor, după felul cum îmbătrânesc, sunt bine!“

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara