Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
scrisul care se răzbună de Dan Stanca

scrii ceva, definitivezi, te bucuri că ţi-a ieşit, dar, evident, viaţa, cu plăcerile şi ponoasele ei, merge mai departe. Ceea ce ai scris a rămas în urmă şi fiindcă timpul trece, nu-i aşa? uiţi ce ai făcut, produsul muncii tale se îndepărtează până în punctul în care pare ceva complet străin. Te mândreşti cu faptul că eşti autorul mai multor cărţi şi ignori esenţialul. Care este acesta? Pur şi simplu evidenţa faptului că dacă tu îţi uiţi cărţile, ele, în schimb, nu te uită. Este o ironie amară aici, dar şi efectul unei lovituri de bumerang. Scrisul te ajunge din urmă sau spus altfel, cu o conotaţie de ordin moral, se răzbună. Concluzia este de fapt una singură şi care se întâlneşte cu premisa de la care orice autor ar trebui să plece în activitatea sa. Scrisul nu e deloc ceva gratuit, iar efectele lui se imprimă neîndurător pe soarta bietului autor care pluteşte, din păcate, cu capul în nori. Tocmai de aceea a spune că a ajuns să-ţi fie frică să mai scrii reprezintă o mărturisire absolut necesară, sinceră şi profundă. Este însă vorba de o frică de sorginte metafizică şi care din simplu estet te transformă într-o făptură credincioasă care ştie că nimic nu merge la întâmplare şi că fiecare idee încorporată, proiectată într-un univers imaginar, coboară de acolo fără milă, direct în concret, căpătând forme incredibile.

Mă muncesc de ceva vreme gândurile acestea şi când le dau frâu liber simt că mă ia cu frig. Pur şi simplu nu mă mai interesează dacă scriu bine sau prost, ştiu că scriu şi că undele sau vibraţiile care pleacă din sâmburele meu creativ se strâng într-un nod ofidian, de unde mai târziu porneşte tornada. Dar ideile acestea mi s-au fixat şi mai adânc în cap aruncându-mi ochii pe ultimele pagini din Doctor Jivago. Scena are loc după cel de-al Doilea Război sau puţin înainte de-a se încheia şi-i are ca protagonişti pe prietenii lui Iura, care, oameni în vârstă, cugetă ca nişte vrednici filosofi ai istoriei. „Ceea ce a fost conceput ideal, sublim s-a vulgarizat, s-a obiectualizat. Astfel Grecia a devenit Roma, astfel iluminismul rus a devenit revoluţia rusă. Ia, de exemplu, acest vers al lui Blok, suntem copiii înspăimântătorilor ani ai Rusiei, şi imediat vei vedea deosebirea dintre epoci. Când Blok spunea acest lucru, cuvintele lui trebuiau înţelese în sens figurat, metaforic. Nici copiii nu erau copii, ci fii, oameni maturi, intelectualitatea, nici spaimele nu erau înspăimântătoare, ci providenţiale, apocaliptice, însă acum tot ce era cândva figurat a devenit literal, şi copiii sunt copii, şi spaimele sunt înspăimântătoare, asta-i diferenţa...” Desigur, problema este pusă aici la nivel istoric şi urmăreşte marele destin al omenirii. Cei doi porniseră discuţia însă de la soarta fiicei lui Jivago şi a Larisei, o vietate modestă, umil vlăstar al clasei proletare, aflată mult sub nivelul părinţilor ei. Este şi ea tot o „obiectualizare” a vremurilor. În filmul făcut de americani după carte actriţa care o interprezează pe fată este chiar Rita Tushingam, vedeta britanică din „Gustul mierii” şi din alte pelicule de după război. Ceea ce este mare se regăseşte aşadar în mic şi invers. De aceea şi scriitorul care crede în munca lui şi nu o consideră simplă activitate artizanală are intuiţia unei asemenea „căderi” sau concretizări care nu iartă şi, cum am spus deja, reprezintă teribila răzbunare a ideilor sublime pe care tot el, scriitorul, le-a manevrat altădată.

Am citit mai de mult nişte pagini dintr-o carte de înţelepciune care m-au speriat. Un om cu adevărat credincios, intrând în biserică, pur şi simplu fuge de acolo, fiindcă toată ambianţa era înţesată sau chiar îmbâcsită de rugăciuni. Omul s-a îngrozit văzând că iată, ofrandele pot rămâne „blocate”, la jumătatea drumului, şi nu sunt resorbite în înaltul milostiv. Dacă aşadar dintr-o biserică nu pot pleca toate rugăciunile şi ajung să formeze un fel de pătură poluantă, ce să mai zicem atunci de miliardele şi miliardele de gânduri neconsacrate care întunecă orizontul şi, din nou cum am spus, se îngrămădesc toate pentru a da naştere ciclonului necruţător? Lumea se vulgarizează, spune Pasternak, se obiectualizează, de fapt se concretizează. Ideile măreţe care nu ajung mistuite de gingaşele intestine îngereşti rămân într-o zonă intermediară a universului, un fel de Purgatoriu indecis. Nu pot sta acolo la nesfârşit şi neprimite în sus, logic, se întorc în jos. Asta înseamnă să fii ajuns din urmă de scrisul tău. Dar nu eşti ajuns cu hainele pe care în plan imaginar le-ai îmbrăcat, ci cu nişte ţoale aspre, care îţi lasă răni pe corp şi primeşti atunci în carne ceea ce în duh ai savurat.

Evident, tot ceea ce spun poate fi lesne luat peste picior, persiflat, poate fi luat ca o sumedenie de opinii dubioase, tăvălite prin sos esoteric, care nu are absolut nici o legătură cu judecata estetică, etc., etc... Perfect de acord. Mintea mea socoteşte lucrurile şi din celălalt unghi de vedere. Dar nu aş scrie aşa ceva, dacă nu aş avea dovada propriei vieţi. Până la urmă tot la experienţă personală ajungem. Nu din cărţi învăţăm mare lucru, ci, cum spunea un filosof, plimbându-ne prin pădure şi uitându-ne la arbori. Arborii sunt însă zile şi ani din tot ce am trăit. Memoria este codrul adânc în care pătrund şi nu-i dau de capăt. Este abisul care mă înghite şi care, vorbă veche, mă priveşte dacă şi eu îl privesc. Bunăoară, dacă mă ipostaziez într-o situaţie degradantă, aceasta nu înseamnă că voi ajunge chiar în această situaţie, dar dâra viziunii mele ştie să impregneze perfid viitorul. Cartea e moartă în bibliotecă, dar viaţa palpită dramatic. Vulnerabilitatea mea e cu atât mai mare cu cât am pus degetul pe o rană imaginară, dar care va deveni foarte concretă. Şi atunci cum să nu mă întreb: Nu e posibil drumul şi în sens opus? Adică din concretul mizerabil s-o iau în răspăr spre cer? Da, dar e mult mai dificil. Şi în nici un caz nu poţi face asta scriind, ci rugându-te. Dar uite că şi rugăciunile pot capota.

Aproape de Înviere acum, într-adevăr, doar Învierea e rugăciunea dusă până la capăt împreună cu tăcerea penitentă...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara