Complementele

Mă voi referi, în intervenţia mea, la situaţia unor complemente descrise în secţiunea consacrată funcţiilor sintactice din volumul al doilea al lucrării prezentate aici, încercând să justific de ce două bine cunoscute complemente, şi anume complementul direct şi complementul indirect din precedenta Gramatică a Academiei şi din lucrările care au luat-o ca model de descriere (inclusiv, fireşte, manualele şcolare), au devenit acum cinci. O ,devenire" mai spectaculoasă, la prima vedere, decât în gluma rimată despre ,cei patru evanghelişti" care ,sunt trei: Luca şi Matei"! Gândindu-mă la cât de ,nouă" pare această abordare a problemei complementelor, mi-am amintit o remarcă a profesorului Iorgu Iordan; în Istoria lingvisticii româneşti din 1978, Domnia Sa spunea, referindu-se la una dintre cele mai subtile minţi ale lingvisticii româneşti şi universale, Eugeniu Coşeriu, următoarele: ,Interesant, ş?ţ în discuţiile despre originalitatea sau întâietatea unor anumite concepţii şi metode, este faptul că acest iscoditor lingvist şCoşeriuţ a descoperit (şi dovedit) destul de des că diverse Ťnoutăţiť ale lingvisticii moderne sunt cam... vechi, cronologic vorbind." De aceea eu cred că în orice lucrare, oricât de rebarbativ novatoare ar părea ea, este interesant de evidenţiat ceea ce este ,vechi"; iar în descrierile care vizează structura gramaticală a limbii române este necesar şi onest să se sublinieze continuitatea dintre tradiţie şi inovaţie.

De ce, aşadar, complementul direct s-a scindat în două funcţii (poziţii) sintactice - complementul direct şi complementul secundar -, iar complementul indirect în trei - complementul indirect, complementul prepoziţional şi complementul posesiv? S-a schimbat cumva structura gramaticală a limbii române într-atât, încât au ,apărut" trei complemente noi? Bineînţeles că răspunsul la ultima întrebare este categoric negativ. De fapt, existenţa celor cinci subtipuri de complemente este consemnată şi în ediţia a II-a a Gramaticii Academiei (GLR2). Ceea ce s-a schimbat este modul de descriere a uneia şi aceleiaşi realităţi lingvistice, mai precis, modul de delimitare a unor clase sintactic distincte.

În capitolul rezervat complementului direct în GLR2, se arată că există câteva verbe tranzitive, numite uneori ,dublu tranzitive", regente a două complemente, unul personal şi celălalt nonpersonal, de tipul a anunţa / a întreba / a învăţa pe cineva ceva. Argumentul în virtutea căruia şi cel de-al doilea complement, cel nonpersonal, este considerat tot complement direct este forma cazuală de acuzativ a substantivului prin care se exprimă (formă omonimă, nota bene, cu cea de nominativ, la substantive). În ceea ce priveşte complementul indirect, acesta a reprezentat, în tradiţia gramaticii româneşti, o clasă eterogenă, din care s-au desprins, în timp, complementul de agent, elementul predicativ suplimentar şi diverse circumstanţiale. În GLR2, complementul indirect îngloba, pe considerente preponderent semantice (valoarea de ,atribuire sau de adresare" şi alte nuanţe semantice subsumate acesteia), atât realizarea prin substantiv (sau substitute ale sale) în cazul dativ neprepoziţional, cât şi realizarea prin prepoziţie + substantiv (sau substitute ale sale), în cazul cerut de prepoziţie (acuzativul, în marea majoritate a situaţiilor), precum şi realizarea prin forme neaccentuate (clitice) de dativ cu sens posesiv ale pronumelor reflexive şi personale. Şi, de vreme ce erau acceptate verbe cu două complemente directe, erau acceptate şi verbe cu două complemente indirecte (unul în dativ şi altul prepoziţional).

Cercetări ulterioare apariţiei GLR2 au scos în evidenţă, în mod convingător, o serie de caracteristici de natură sintactică prin care se deosebesc cele două tipuri de complemente numite directe, precum şi cele trei tipuri de complemente numite indirecte. Argumentul decisiv a rezultat din aplicarea ,principiului unicităţii" - un principiu general acceptat în teoria gramaticii, adus în discuţie şi în literatura românească de specialitate, încă din 1971, într-un articol publicat de D.D. Draşoveanu în ,Cercetări de lingvistică" de la Cluj, articol intitulat O categorie sintactică - unicitatea. Conform acestui principiu, un verb nu poate atribui complementelor sale decât o singură dată o anumită funcţie sintactică; altfel spus, într-un enunţ nu pot apărea două complemente de acelaşi fel decât dacă sunt coordonate sau dacă unul îl dublează pe celălalt, având acelaşi referent. Or, complementul direct personal şi cel numit tot direct nonpersonal apar ca dependente de acelaşi verb fără a fi coordonate şi fără a fi unul reluarea sau anticiparea celuilalt, de ex. L-am învăţat pe Ion un cântec, ceea ce dovedeşte că reprezintă funcţii sintactice diferite. Este evident că cele două complemente nu pot fi coordonate (un enunţ ca * L-am învăţat pe Ion sau un cântec nu este posibil în limba română), precum şi faptul că vocabulele Ion şi un cântec se referă la entităţi extralingvistice profund diferite. În mod similar, apar în acelaşi enunţ (fără a fi coordonate şi fără ca unul să-l dubleze pe celălalt) complementul indirect în dativ şi complementul pe care l-am numit prepoziţional, de ex. Lui Ion nu-i pasă de nimic sau I-am vorbit Mariei despre tine, precum şi complementul indirect în dativ şi complementul tot în dativ pe care l-am numit posesiv, de ex. Şi-a încredinţat cartea tiparului sau

Ţi-am trimis volumul de versuri unui editor dispus să-l publice. Pentru detalii ale argumentării, în fiecare caz în parte, se poate consulta lucrarea care se lansează acum.

Ar mai fi, cred, necesar de precizat un lucru, şi anume faptul că denumirile complementelor la care m-am referit aici au caracter convenţional. Ceea ce se numeşte, conform tradiţiei, complement direct nu se leagă, în multe dintre realizările sale, în mod ,direct" de verbul regent (ca în alte limbi romanice sau neromanice), ci prin intermediul fostei prepoziţii, desemantizate, pe, în timp ce complementul numit indirect, în forma sa prototipică, se leagă direct, dativul exprimându-se în română (spre deosebire de alte limbi) sintetic, prin desinenţe. De asemenea, nu toate complementele care se exprimă prin grup prepoziţional fac parte din clasa sintactică numită complement prepoziţional. De aceea, s-a încercat o delimitare cât mai clară a fiecărui complement de poziţiile sintactice cu care ar putea fi confundat, formal sau semantic.

În încheiere, îndrăznesc să-mi exprim speranţa că modelul de descriere pe care l-am propus noi nu va fi receptat şi taxat drept o complicaţie inutilă, ci va fi apreciat ca un efort, făcut cu perfectă bună-credinţă, de a oferi specialiştilor o reprezentare cât mai riguroasă şi coerentă a structurii gramaticale a limbii române.
Marina Rădulescu Sala
Schimbări spectaculoase

Gramatica limbii române - apărută în 1963 sub egida Academiei - conţinea câteva capitole profund inovatoare, surprinzătoare în raport cu tradiţia vremii: despre Afirmaţie şi Negaţie, Elipsă, Repetiţie, Anacolut, Cuvinte şi construcţii incidente. În deceniile care s-au scurs de atunci, studiul limbii s-a dezvoltat extrem de mult tocmai în zonele pe care aceste capitole le anticipau: pragmatică, analiza discursului, funcţionalism. Ca o consecinţă firească a cercetărilor din ultimele decenii, pe care le sintetizează, noua gramatică aduce o schimbare de perspectivă, în măsura în care este o descriere a funcţionării limbii, raportată permanent la enunţare, la discurs, la contextul de comunicare. Nu cuprinde, aşadar, doar prezentarea unor forme, reguli de combinare, modele de analiză logică, ci integrează elemente de semantică şi pragmatică, pentru a explica legătura dintre intenţia vorbitorului şi structura enunţului, progresia discursului, coerenţa înlănţuirii frazelor.

Primul volum al noii gramatici are o structură mai apropiată de obişnuinţele şi aşteptările cititorilor: este o gramatică a cuvântului, care tratează în capitole separate clasele lexico-gramaticale (părţile de vorbire); conţinutul capitolelor depăşeşte însă descrierea strict morfologică, deschizându-se către sintaxă (disponibilităţile combinatorii ale cuvintelor) şi implicând numeroase aspecte semantice şi funcţionale.

Cel de-al doilea volum aduce schimbări mai spectaculoase chiar în modul de organizare a materiei: nu cuprinde doar sintaxa enunţului (privită din mai multe perspective: a grupurilor, a structurilor şi a funcţiilor sintactice), ci se deschide, prin ultimele sale capitole, spre discurs şi comunicare. Noua Gramatică a limbii române conţine, în partea finală a volumului al II-lea, capitole mai puţin canonice, mai puţin ,gramaticale": despre Dialog - forma fundamentală de manifestare a limbii (tipuri de dialog, relaţii între participanţi, unităţi componente ale dialogului, relaţia dintre explicit şi implicit, presupoziţii şi implicaţii) - , despre Limba română vorbită, despre Conectorii frastici şi transfrastici (elemente de tipul de altfel, de fapt, de exemplu, aşadar, marginale în gramatica tradiţională, esenţiale pentru alcătuirea scheletului argumentativ al comunicării), despre Deixis (elementele care realizează ancorarea în situaţia de comunicare: eu, tu, aici, acum...), despre Anaforă (elementele care reiau un referent deja menţionat, asigurând continuitatea tematică a discursului) etc. Este descris în detaliu rolul comunicativ al intonaţiei şi relaţia ei cu gramatica (Organizarea prozodică a enunţului); se explică modul în care ordinea cuvintelor stabileşte legătura dintre informaţia veche şi cea nouă, reliefând ceea ce este important din punct de vedere subiectiv, focalizând elementele cele mai relevante în context (capitolul despre Organizarea informaţională a enunţului). Sunt tratate fenomenele gramaticale tipice limbii vorbite - Construcţii incidente, Anacolutul, Elipsa, Repetiţia, Imbricarea - , deviante faţă de sintaxa standard, reflectând tendinţele oralităţii spontane. Câteva capitole de sinteză urmăresc unele fenomene semantice care traversează gramatica, exprimând prin mijloace diferite universalii ale limbilor: negaţia, modalizarea, comparaţia, pasivul şi impersonalul etc. O inovaţie - reflectând o schimbare de paradigmă în ştiinţele limbajului) - o reprezintă chiar sursa exemplelor: fenomenele gramaticale sunt ilustrate prin citate din texte actuale - din proza contemporană, din presă şi chiar din varianta vorbită a românei literare.

Toate aceste noutăţi reprezintă astăzi teme fundamentale de reflecţie şi investigare în ştiinţele limbii, tocmai pentru că sunt esenţiale în funcţionarea limbajului; era deci absolut necesar ca ele să fie cuprinse în noul tratat. Noua gramatică este una modernă, în spiritul vremii, permiţând mai uşor comparaţii cu descrierile gramaticale actuale ale altor limbi, furnizând material pentru cercetări tipologice sau pentru predarea românei ca limbă străină. Aspectele funcţionale sunt, în acelaşi timp, utile învăţământului românesc: îşi găsesc aplicaţii imediate în activităţile practice de deprindere a unei exprimări nuanţate, coerente, a capacităţii de a construi un text, de a articula o argumentare.

Această gramatică - fundamental descriptivă, cu unele aspecte normative (implicite - prin selecţia materialului, explicite - prin observaţii punctuale referitoare la registru şi corectitudinea exprimării) - are meritul de a adopta consecvent o atitudine ştiinţifică veritabilă, lipsită de rigiditate şi dogmatism: semnalează problemele controversate şi menţionează interpretările diferite, acceptând existenţa mai multor puncte de vedere. Ierahizând fenomenele în funcţie de caracter lor prototipic sau atipic, analizând situaţiile complexe, în care nu este posibilă aplicarea unor etichete rigide, ci doar descrierea nuanţată a ambiguităţilor, a interferenţelor, gramatica îşi propune să ofere modele mai coerente, disocieri mai precise, soluţii pentru unele dificultăţi obiective de interpretare. Intenţia autoarelor nu a fost nici o clipă aceea de a crea şi a impune un inventar exhaustiv de formule rigide - ci, dimpotrivă, de a sugera abordări noi, de a stimula discuţii şi studii de specialitate. şi - poate nu în ultimul rând - de a elimina din învăţământul românesc ideea transpunerii integrale şi a reproducerii dogmatice a unor nomenclaturi.
Rodica Zafiu
Răspuns unui apel
Participînd pe 16 februarie 2006 la aşteptata lansare a Gramaticii Academiei în aula înaltului for al cărui preşedinte actual este dl. Eugen Simion, am luat act în final de ,o surpriză" (vocabula îi aparţine reputatului critic), anume referirea la un text al lui Titu Maiorescu în sprijinul eliminării actualei ,schizofrenii îngrozitoare din ortografia română"...

întrucît m-am văzut nevoit, ca om al Şcolii, să adîncesc problemele ortografiei ridicate de încurcătura provocată pripit în 1993 de Academia Română, mi-am afirmat public punctul de vedere, în limitele impuse mie - ca simplu intelectual - de actualele grile publicistice1), asupra lui î - â şi a paradigmei sînt... - sunt... Cum în intervenţiile mele l-am citat, la rîndu-mi, pe spiritus rector al Junimii şi fiind convins că nu posed o altă operă maioresciană decît aceea la care a recurs retoric dl. Eugen Simion, ci numai că am o perspectivă de interpretare diferită, supun atenţiei domniei sale şi a cititorilor, deopotrivă, cîteva pasaje din Critice2), spre a le cerceta şi proba actualitatea. (Intervenţiile proprii le-am marcat prin caractere drepte şi le-am pus între paranteze).

Tinerimea de astăzi, de la care atîrnă îndreptarea în viitor, trebuie să înţeleagă odată unde este adevărul şi unde este eroarea în această luptă de idei; înaintea ei trebuie dar susţinut şi terminat acel proces de curăţire; înaintea ei trebuie dovedită acuzarea ce am adus-o în contra celor mai mulţi dintre publiciştii noştri literari şi ştiinţifici, acuzarea lipsei de conştiinţă atît în privirea cunoştinţei de cauză, cît şi în privinţa voinţei de a spune adevărul în chestiile de care se ocupă (...) (p. 161).

Această academie a ştiinţelor şi.e. Academia Românăţ, pe lîngă alte misii, se crede mai întîi de toate menită a stabili şi promulga regulele pentru limba şi scrierea română şi a susţine unitatea naţională în această privinţă. După opinia noastră, acea încredere este iluzorie. Dar să zicem că este întemeiată. Ce fac atunci membrii Academiei pentru a corespunde misiunii ce înşii şi-o atribuiesc? întrebările limbistice şi ortografice se hotărăsc în acel areopag al ştiinţei prin votare: se ridică mîna pentru sau contra unei propuneri, şi majoritatea părerilor hotărăşte. E dar lucru firesc să ne întrebăm dacă majoritatea părerilor e competentă pentru această hotărîre. Toţi membrii votanţi ai Academiei s-au pus oare să studieze limbistica? Sînt ,în curentul" ideilor europene în această privinţă? Bopp, Dietz, Renan, Max Muler şiar pentru epoca noastră: Eugeniu Coşeriu, Alf Lombard, Ion Coteanu, Em. Vasiliu, Mioara Avram, Liviu Onu, Flora Şuteu, Stelian Dumistrăcel ş.a.ţ etc. le sînt familiari? Pentru cei ce cunosc membrii şi lucrările Societăţii academice răspunsul este neîndoios. O minoritate de specialişti se află acolo şconcret, în cazul nostru, doar Ion Coteanu şi Em.Vasiliu erau, la data adoptării hotărîrii din 1993, lingvişti! în mod semnificativ, primul a votat împotrivă, iar al doilea s-a abţinut!ţ, marea majoritate votează fără a-şi da osteneala ca să-şi dobîndească ştiinţa trebuincioasă pentru votul ce-l dau şi pentru locul ce-l ocupă (pp. 161-162).

Pretenţia regulamentului este dar de a hotărî întrebările controversate ale limbei şi ortografiei române pe cale administrativă şi de a impune hotărîrea sa tuturor şcolarilor şi profesorilor filologi, a căror chemare este în parte de a susţinea tocmai acea controversă ştiinţifică. Subscrişi sînt ministrul Chr. Tell, membrii consiliului A. Orescu, Aaron Florian, G. Zalomit, A. Marin şi D. Petrescu. Cine sînt aceşti domni? D. Christache Tell e general, d. Orescu arhitect, d. Aaron istoric, d. Zalomit profesor de filosofie (pentru a nu zice filosof), d. Marin fizic şprecum era, în 1993, preşedintele Drăgănescu!ţ şi d. Petrescu matematic. Nici unul din dumnealor nu este limbist. Dar atunci de unde îşi arogă dreptul de a impune opiniile d-lor nemistuite asupra scrierii şi limbei ca regule obligatorii şcoalelor române? Cum! generalul Tell, arhitectul Orescu, fizicul Marin şi ceilalţi vor să ordoane filologilor Laurian, Massim, Circa, Burla, Lambrior etc., profesori specialişti în această materie, ca să-şi părăsească scrierea lor de păn-acum şi să primească pe aceea a consiliului permanent? Nemţii au un proverb de batjocură: cui i-a dat Dumnezeu un post, i-a dat şi mintea trebuincioasă pentru el. Nu cumva domnii de la consiliu au luat acest proverb în serios? (...) (p. 165). A nu cunoaşte lucrul de care vorbeşti este un grad mic de greşeală în comparare cu deprinderea de a ascunde adevărul de a răspîndi cu intenţie ştiri false şi de a nu le rectifica niciodată (idem). şUn sentiment penibil m-a încercat, de pildă, la unul dintre recentele cursuri opţionale de limbă română al d-nei Ioana Vintilă Rădulescu - participantă şi d-sa, după cîte ştiu, la Colocviul de la Tutzing din 30 martie-2 aprilie 1993, la care a fost prezent şi regretatul Eugeniu Coşeriu (cel care a scris mereu cu î, chiar şi cuvîntul român şi derivatele sale!), acolo punîndu-se limpede în evidenţă aberaţiile ,noilor" reglementări ortografice româneşti. Deşi coordonatoarea ultimei ediţii a DOOM-ului a recunoscut că: ,lingviştii n-au fost de acord şi s-au exprimat vehement dar ineficace" (împotriva hotărîrii academice - nota mea); l ,doar cîţiva specialişti au susţinut de la început ideea din motive pe care nu le discut"; l ,Sunt nu există în textele vechi; românii au rostit şi au scris mereu sînt ; doar latiniştii din secolul al XIX-lea au impus (numai pe palier livresc - nota mea) forma sunt"; l ,argumentele aduse împotriva lui î median ca tendinţă de rusificare nu sînt adevărate, î neavînd nicio legătură cu rusa", a tras stupefianta concluzie: ,acum, odată ce s-a adoptat hotărîrea, asta este! Trebuie s-o respectăm... Pînă şi Mioara Avram s-a dat pe brazdă!"ţ.

Dacă spiritul de obedienţă (adînc inculcat mentalului colectiv în cele peste patru decenii de comunism), care a operat în mass-media şi în administraţie, nu m-a mirat, nu acelaşi lucru îl pot afirma despre mediul şcolar şi universitar! Cu o uşurinţă surprinzătoare, ministerul şi inspectoratele şcolare au trecut la ,implementarea" regulilor academice. Spre cinstea lor (fără a fi nici ele de dreapta sau de stînga, domnule academician Eugen Simion!), universitari ieşeni, numeroase edituri şi publicaţii româneşti din ţară şi de peste graniţele actuale continuă să scrie cum este corect, cu î median şi sînt... Or, înţelegînd că v-aţi ţintit mesajul sentimental către aceşti oameni responsabili, anume ca tocmai ei să renunţe la principii, la normalitate, în numele unei alinieri, al unei unanimităţi, al intrării în rînd (cu toate că paşii ceruţi nu sînt înainte, ci înapoi!), îndrăznesc a răspunde sincerităţii dumneavoastră tot cu sinceritate: filologic ,noile" reguli nu constituie un progres, ci un regres; ele nu simplifică scrierea, ci o complică inutil; ele amestecă principii şi deopotrivă le încalcă: în plan etimologic, poziţional, morfologic, logic şi estetic! Apelului dumneavoastră ,de suflet" îi răspund tot din suflet: mă aşteptam de la un profesor eminent al Literelor bucureştene (de unde s-a dat de atîtea ori tonul cultural al ţării), fost vicepreşedinte al Academiei Române şi de două ori ales preşedinte al ei, să-şi recunoască greşeala, în spiritul maiorescian evocat şi, împreună cu alţi specialişti ai momentului de talia Gabrielei Pană Dindelegan ori a lui Marius Sala, să abroge hotărîrea din 1993, evident pripită (dictată de nostalgii resentimentare) şi eronată ştiinţific! Accentuez: starea actuală, cu două feluri de scriere, este consecinţa hotărîrii eronate din 1993 şi, paradoxal, o expresie a normalităţii, a dreptului individului şcolit de a-şi manifesta libertatea. Este - îmi pare rău că trebuie să v-o afirme un simplu profesor de liceu, domnule preşedinte al Academiei - un drept la alteritate definitiv cîştigat în România după 1989! în acest sens, scrierea cu î şi sînt... poate fi acceptată şi ca atitudine politică, dar scindarea a venit, repet, din vina academicienilor nefilologi care au votat în 1993 refuzînd să asculte majoritatea specialiştilor şi evitînd un referendum (s-a sperat, probabil, că prin impunerea schimbărilor în îndreptar..., în DEX - foarte profitabile economic, pentru Institutul de lingvistică şi pentru anumite edituri, desigur! -, în manualele şcolare ş.a.m.d. lucrurile se vor uniformiza rapid, lumea ,se va da pe brazdă")... Iată că n-a fost chiar aşa: românii învaţă repede! Scurtul exerciţiu de patru-cinci ani ai democraţiei a rodit, conducînd la rezultatele pe care le deplîngeţi acum... Prin apelul cu pricina, dezamăgitor pentru mine, am înţeles, domnule Eugen Simion, că lăsaţi pe seama urmaşilor această din ce în ce mai penibilă sarcină... Ce se mai poate face acum este să fie acceptată realitatea lingvistică (lucrurile vor evolua pînă cînd adevărul ştiinţific va învinge), acea realitate de care autorii recentului DOOM au ţinut cont în măsură apreciabilă, anume să admiteţi şi că î/â şi sînt.../ sunt... se află în variaţie liberă, precum se admit: aducţie/ aducţiune, ántic/ antic, aşa şi aşa/aşa şi-aşa, panoptic/panopticum etc. în cele din urmă, ca orice fenomen viu ce tinde către simplificare şi limpezire, uzul lingvistic va impune norma şi-n acest domeniu bulversat de hotărîrea din 1993 a Academiei...