Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
saga dada de Vasile Spiridon

titlul expoziţiei „Dada Africa. Sources et influences extraoccidentales“, deschisă la Muzeul Orangerie din Paris între 18.10.2017 şi 19.02.2018, are trimitere „incantatorie“ la cântecul Saga Africa. Tenismanul francez Yannick Noah avea şi el, pe lângă rachetă, „son violon d’Ingres“, la care... cânta foarte bine, aşa încât primul album, Black&What, lansat în 1991, conţinea şi single-ul Saga Africa, cu subtitlul „Ambiance Secousse“ – devenit un hit al verii respective. Iată câteva versuri şi refrenul: „Connection, mais venez,/ Allons ambiancer/ [...] Mouvement partout/ Et mouvement droite/ Mouvement à gauche. [...] Ambiance secousse,/ Ambiance de la brousse,/ Ambiance de l’amour/ «A tous les petits blancs et tous les petits noirs»/ [...] Saga Africa,/ Ambiance de la brousse/ Saga Africa/ Attention les secousses“. Conectarea la un ritm trepidant, ambianţa dezinvoltă, zgâlţâiturile, amestecul cosmopolit, mişcările din dreapta (dar mai ales din... stânga) sunt specifice mişcării Dada. Cred că titlul ales de organizatorii expoziţiei a apărut în urma unei strategii de marketing, dar, din păcate, el este restrictiv, deoarece sursele şi influenţele extra-occidentale ale dadaismului, deşi preponderente, au fost nu numai africane, orice vizitator putând vedea în interior şi exponate din America, Asia şi Oceania.

Expoziţia a fost amenajată la subsolul Muzeului Orangerie, aşa cum stă bine oricărei mişcări underground, precum este Dada. În fond, nici nu prea avea loc altundeva în incinta muzeului, pentru că, de exact un veac, la suprafaţă plutesc impresionant şi impresionist nuferii lui Claude Monet. Dar un şi mai bun motiv al alegerii este legat de numele lui Paul Guillaume. Fondator al colecţiilor din muzeu, acesta a fost un mare specialist şi „negustor“ de artă africană, jucând un rol de prim ordin în confruntarea care se operează pe fondul întrebărilor despre hibridizarea genurilor şi despre problematica de acum un veac a colonizării. În Parisul anilor 1920, Paul Guillaume a avut o contribuţie majoră în difuzarea acestor artefacte exotice, mai ales pe lângă galeristul elveţian Han Corray, care a organizat în 1917 prima expoziţie Dada la Zürich. Stau mărturie a relaţiilor sale directe cu Tristan Tzara cartea poştală şi cele trei scurte scrisori expediate de colecţionar, precum şi o scrisoare de răspuns a iniţiatorului mişcării.

A fost interesant de văzut expoziţia atât pentru exponatele adunate de la colecţionari publici şi particulari, cât şi pentru reflecţiile pe care le-a incitat vizitarea ei (exotism, negritudine, colonialism, multiculturalism, raport cultură majoră-cultură minoră, incluziune-excluziune, centru-periferie). Cum simt că nu pot fi integrat altor structuri continentale şi cum nici nu îmi stă în gând să o fac, am vizitat expoziţia pentru a vedea lucruri legate de mişcarea Dada şi mai ales de iniţiatorii ei Tristan Tzara şi Marcel Iancu/Janco. Din fericire, aşteptările nu mi-au fost înşelate, întrucât o zecime din cele aproape 300 de exponate adunate sunt datorate lor (mai ales primului dintre ei).

Vizita începe cu expunerea linogravurii lui Marcel Janco anunţând mai sus-amintita expoziţie Dada şi conferinţele despre artă din cadrul ei ale lui Tristan Tzara. Războiul joacă rol de... avangardă a itinerarului, în care se intră printr-o „reţea-filtru“ creată de-a lungul unui culoar întunecat ce simulează atmosfera primei conflagraţii mondiale. Te întâmpină lucrări „artizanale“ (de exemplu, o cască prusacă având pe ea un cap de porc), extrase din filmele de război ale epocii, unde predomină secvenţe cu măştile contra gazelor pe figură şi cu trupele franceze în Africa – inclusiv celebrii trăgători senegalezi. Măştile, statuetele şi dansul constituie un fir roşu al parcursului expoziţional, desfăşurat într-o ordine ce permite analiza comparativă între obiectele colecţionate din alte arii culturale de către occidentali şi producţiile continentale propriu-zise (pariziene, elveţiene şi berlineze). Graţie dadaiştilor, măştile şi statuetele africane nu rămân numai obiecte de colecţie şi prilej de inspiraţie, ci sunt ridicate şi la rangul de obiecte de artă. Această impresie este întărită de faptul că exponatele – decorative sau de cult – respiră un aer ancestral şi poartă eticheta „artist necunoscut“, aşa cum stă bine artefactelor unei culturi „primitive“.

Atmosfera întâlnirilor dadaiste, cu tot ceea ce ţine de inventivitatea, diversitatea şi radicalitatea specifice, este reconstituită prin intermediul afişelor, al graficii, al montajelor, al costumelor din textile, al marionetelor şi al păpuşilor. Fundalul este asigurat de filmele cu dans şi de documentele sonore (muzică şi vers). Toate acestea sunt de asociat cu atracţia exercitată de exotismul operelor extra-occidentale (statuete africane Hemba, măşti africane Makondé, măşti japoneze Hannya, obiecte ale războinicilor maori). De reţinut rămâne dorinţa de evaziune de pe bătrânul continent a abia reuniţilor dadaişti din diferite ţări, deşi plecarea spre alte zări a rămas în stare de virtualitate pentru majoritatea dintre ei. Etnografia nu părea să-i atragă (doar Tristan Tzara, care a colecţionat de-a lungul vieţii piese de artă africane şi oceanice, a făcut o călătorie în Africa, cu un an înainte de a muri). Ei nu cunoşteau Africa decât prin ceea ce putuseră vedea la Galeria Corray, în colecţiile etnografice ale muzeelor din Paris, Berlin şi Zürich sau în lucrarea Negerplastik (1915), a istoricului artei Carl Einstein. Ceea ce îi interesa pe dadaişti, ca şi pe cubiştii de dinaintea lor, era Africa fetişurilor şi a statuetelor primitive, aşa cum haremul şi deşertul erau punctele de atracţie pentru romanticii plecaţi spre Orient în secolul de dinaintea lor.

Debordând de referinţe multiculturale eclectice, actele performative, filmele, costumele şi imaginile fotografice creează o atmosferă în care identitatea culturală este determinată de construcţia hibridizată, iar nu de originea geografică, de ascendenţa sau descendenţa artistică. Drept ecou la ceea ce s-a parcurs, auditorium-ul muzeului propune o călătorie prin Parisul anilor 1920 cucerit de jazz. Pentru dadaişti – ca şi pentru Marcel Janco, a cărui pictură Jazz 333 tocmai o lăsasem în urmă – acest sunet al unei noi muzici avea virtutea magică de a elibera instinctele. Or, şi asupra felului de a compune, de a simţi şi de a trăi muzica epocii a contat spiritul mişcării iniţiate la Cabaretul Voltaire. Expoziţia prezintă o mişcare de avangardă cu multiple faţete, centrifuge şi proteiforme, definită de Tristan Tzara drept o înlănţuire de contrarii. A fost dificil deci pentru organizatori să conceapă un parcurs care să fie totodată omogen şi coerent. Bogată în artefacte şi în informaţii, expoziţia a câştigat pariul de a ne face să fim pătrunşi de efervescenţa cosmopolită a dadaiştilor. Cât despre contactele dintre spaţii culturale intercontinentale, m-am gândit la semnificaţia ce poate fi acordată doar inferenţei, nu şi interferenţei, deoarece nu aflăm dacă şi mişcarea dadaistă a avut vreo influenţă asupra spaţiilor geografice conexe. Oricum, în această privinţă (dar cu insuficienţa deja remarcată), titlul are acoperire deplină. Altminteri, ar fi fost interesat de aflat câte ceva, de exemplu, despre practicile dadaiste preluate de artiştii sud-africani în revolta lor contra regimului de apartheid.

La ieşirea din expoziţie, mi-am format o idee despre ceea ce a însemnat schimbarea de percepţie asupra artelor numite „negre“ în deceniul 1915–1925, plasându-le în contextul universal din acea perioadă. Dar îmi închipui cum ar suna două întrebări pe care le-ar pune adepţii corectitudinii politice: 1. În regenerarea discursului lor, oare dadaiştii nu au privit europocentric culturile „primitive“ de la care s-au inspirat? 2. Vrând să pună în prim-plan civilizaţiile extraoccidentale, în detrimentul civilizaţiei europene „barbare“, nu au revitalizat-o oare pe aceasta din urmă? La prima întrebare, răspunsul ce le trebuie dat este negativ, deoarece se cuvine să-i judecăm pe dadaişti în contextul istoric de acum un veac şi rugăm a nu supăra pe nimeni sintagme precum „artă neagră“ şi „poezie neagră“, care pe atunci exprimau interesul şi admiraţia acestor negrofili albi manifestate faţă de astfel de forme creatoare, iar nu conotaţia peiorativă, plină de suspiciuni rasiale, acumulată până astăzi. La a doua întrebare, răspunsul este afirmativ, pentru bunul motiv că Dada chiar asta voia: revitalizarea culturii europene decadente.

Mişcarea dadaistă se dorea a fi transculturală şi transistorică. Undeva, Marcel Janco îndemna arta să revină la viaţă şi proclama ideea că nu există nici artă primitivă, nici artă civilizată, ci doar creaţie completă, în măsura în care aceasta nu se supune unei subdiziuni istorice. Este ceea ce face pereche cu postulatul lui Richard Huelsenbeck, potrivit căruia Dada nu se explică, ci se trăieşte. Ambii mizau pe viabilitatea spiritului dadaist, numai că, în 1923, revista „The Freeman“din New York publica un articol intitulatDada is dead. Neîndoios, Dada a murit. Trăiască Dada! Deasupra plafonului expoziţiei plutesc nuferii despre care Monet spunea că i-a pictat pentru a crea „iluzia unui întreg fără sfârşit, a unui val fără orizont şi fără ţărm“. Aceasta s-ar putea spune şi despre spiritul Dada.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara