Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
răul în Demonii de Vlad Ghiță

zbuciumul sufletesc al antieroilor dostoievskieni Nikolai Vsevolodovici Stavroghin şi Piotr Stepanovici Verhovenski oferă intuiţii fundamentale despre esenţa răului. Această esenţă poate fi interpretată şi astfel: există o taină prin care folosirea greşită a liberului arbitru anulează libertatea. Sub unghi creştin, răul nu ţine de natura realităţii, ci izvorăşte din libera voinţă a persoanelor. Dacă prozatorul rus a expus cu predilecţie în creaţiile sale literare „tot ceea ce societatea omenească pare a avea mai rău şi mai respingător – beţivi, criminali, epileptici, prostituate, nihilişti, corupţi, decăzuţi de toată teapa –, aceasta nu se datora – scrie undeva Bartolomeu Anania – unor preferinţe maladive ale autorului, ci unei anume conştiinţe mesianice pe care el şi-o asumase după modelul lui Iisus, Doctorul care nu venise pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi.“ Viziunea dostoievskiană despre rău reiese din felul în care sunt zugrăvite cele două personaje principale din Demonii, unul tragic – Stavroghin, celălalt comic – Verhovenski, chipuri de revoluţionari, „terorişti ruşi care pun la cale acţiuni violente şi distrugeri“, cum îi descrie V. Nabokov.

În aprilie 1849, Dostoievski e arestat din cauza adeziunii sale la fourierism – curent al socialismului utopic de la începutul sec. al XIX-lea. Condamnat la moarte prin împuşcare, scriitorul rus ajunge în faţa plutonului de execuţie din Piaţa Semionovski din centrul oraşului Sankt Petersburg în decembrie 1849, exclamând în aşteptarea execuţiei, după mărturia lui F.N. Lvov, „Vom fi cu Hristos!“, moment în care un alt condamnat, Nikolai Speşnev, îi răspunde sarcastic: „O mână de praf.“ În ultima clipă, un ordin al ţarului Nicolae I al Rusiei comută pedeapsa la muncă silnică în Siberia. După patru ani de ocnă – între 1850 şi 1854 – şi alţi cinci – între 1854 şi 1859 – de serviciu militar obligatoriu, romancierul se întoarce la Petersburg şi reîncepe să scrie. Ţipătul lui Dostoievski în aşteptarea morţii „Vom fi cu Hristos!“, relatat de către membrul grupului său de fourierişti, arestat şi el, F.N. Lvov, este autentificat de folosirea ulterioară de către scriitorul rus a textelor clasice creştine în operele sale: epigraful (motto-ul) pentru Demonii este din Evanghelie (Luca: 8, 32-36); în Crimă şi pedeapsă prostituata Sonia Marmeladova îi citeşte asasinului Raskolnikov pericopa despre învierea lui Lazăr (Ioan: 11, 1-45); în Fraţii Karamazov criminalul Smerdeakov acoperă banii furaţi de la tatăl Karamazovilor cu o carte – „Învăţăturile sfântului părinte Isaac Sirul “ etc.

Protagonistul din Demonii – Stavroghin –, pare a fi întruparea diavolului însuşi. Crescut doar de mamă, îi este criticată, după sfârşirea studiilor, „cruzimea absurdă, gratuită“, auzindu-se zvonuri despre „oameni striviţi sub copitele cailor săi, despre atitudinea lui de sălbatică brutalitate faţă de o doamnă din societatea înaltă pe care, după ce întreţinuse cu ea relaţii intime, ar fi ofensat-o apoi în mod public.“ Degradat din cauza a două dueluri soldate cu sânge, Stavroghin ajunge chiar să batjocorească o fetiţă de 11 ani – Matrioşa. După ce priveşte cum aceasta se sinucide, el merge acasă unde se apucă să joace cărţi cu camarazii arătându-se „vesel, mulţumit, binedispus“. Tot acum, „când îşi întreţinea multele amante în locuinţe diferite, comitea crima împotriva Matrioşei şi chefuia în medii obscure de funcţionari suspecţi, studia în paralel, cu multă râvnă, teologia, ca Faust al lui Goethe“, după cum sesizează S. Toda în volumul lui P. Magheru Cultură şi literatură rusă. De asemenea, se implică probabil într-o „societate secretă de indivizi cu înclinaţii de bestialitate senzuală“.

Sosit în oraşul natal, Stavroghin „îşi permite o serie de «insolenţe revoltătoare», «nemaiauzite»: îl apucă de nas cu degetele strînse în chip de cleşte şi îl plimbă astfel «îngândurat» cîţiva paşi pe un venerabil membru al clubului care făcuse imprudenţa de a repeta de faţă cu Stavroghin obişnuita şi nevinovata lui pretenţie că el nu se lasă dus de nas, o sărută, în prezenţa musafirilor, lung şi apăsat pe gură pe soţia lui Liputin cu prilejul onomasticii acesteia şi îl muşcă discret (dar dureros) de ureche pe guvernatorul Ivan Osipovici, care-l chemase pentru explicaţii“.

În arest, Stavroghin „are o criză de delirium tremens“, plecând apoi în străinătate unde petrece „mai bine de trei ani“ vizitând printre altele „faimoasele centre religioase ale Răsăritului (Ierusalim, muntele Athos)“, dar şi „marile centre de cultură ale Germaniei (la Göttingen audiază cursurile universităţii din localitate)“. În străinătate, celălalt personaj negativ al acestei scrieri tragice, Verhovenski, care conduce o organizaţie teroristă, „îl înregimentează, dar nu destul de strîns, în mişcare“ pe Stavroghin, printre nişte activişti socialişti ce „s-au înstrăinat, prin cultura făcută în străinătate, de poporul lor“, ce „năzuiesc să realizeze pe pământ paradisul terestru“, nihilişti ce „au rupt contactul cu poporul lor şi care plutesc acum în vid, nesiguri, fără un reazem moral“, cum îi descrie Crainic. Fiind conspirator, Stavroghin, al cărui nume vine aproape sigur de la grecescul σταυρος care înseamnă „Cruce“, întocmeşte „statutul“ grupării de revoluţionari în fruntea căreia Verhovenski se chinuia să-l aşeze.

Tot în afara Rusiei, Stavroghin, deja căsătorit în secret cu „şchioapa“ Maria Lebeadkina, e ispitit să se însoare a doua oară, cu Lizaveta Tuşina, oprindu-se de la această „nouă crimă (bigamia)“ în ultimul moment. Comiţând „unele greşeli de exprimare şi de ortografie inexplicabile la un om cult“, el îi mărturiseşte la Spovedanie episcopului retras la mănăstire Tihon că crede „în mod canonic“ în existenţa diavolului şi „că avea halucinaţii ciudate, îndeosebi noaptea, că uneori vedea sau simţea lîngă el un fel de fiinţă rea, batjocoritoare şi «rezonabilă», care i se înfăţişa sub diferite aspecte, cu caractere diferite; «dar e mereu aceeaşi şi eu turbez mereu…»“. După ce pleacă de la chilia arhiereului bolnav Tihon, ce îl îndemnase să vieţuiască sub ascultarea unui pustnic din împrejurimi „timp de cinci sau şapte ani“, Stavroghin se spânzură într-o mansardă.

În contrast cu Stavroghin, pe care îl şi numeşte „principala mea jumătate“, Verhovenski – fiul fostului universitar Stepan Verhovenski – e un personaj comic, de pamflet. Murindu-i mama la Paris pe când avea doar cinci ani, e crescut „de nişte mătuşi“, văzându-şi tatăl de numai trei ori în viaţă. La una dintre întâlniri „i-a părut tatălui său «un petit idiot»; «un băiat cam nervos, foarte sensibil şi… fricos»; se închina înainte de culcare pînă la pămînt şi făcea semnul Crucii deasupra pernei, ca să nu moară noaptea în somn.“ Participând „la redactarea unei proclamaţii subversive“, Verhovenski avea – după mărturia unui personaj menit a-l caricaturiza în roman pe Turgheniev – „o influenţă extraordinară asupra tineretului din capitală“. Plecând în Elveţia, e văzut ca un „«revoluţionar emigrat în străinătate»“, iar întorcându-se, caută „să-şi vîndă «orice s-ar întîmpla» moşia maternă. Căpătând influenţă asupra guvernatorului oraşului şi a soţiei lui, „încearcă să-l atragă de partea lui pe Stavroghin“. Totodată, Verhovenski „supraveghează sinuciderea lui Kirillov etc.“

După ce Stavroghin îşi manifestă „dezinteresul faţă de intenţia lui Verhovenski de a face din el un fel de «şef» al mişcării“, comicul intrigant „sfârşeşte prin a-i săruta mîna“ lui Stavroghin. În ciuda acestei umiliri, Verhovenski îşi duce la îndeplinire planurile revoluţionare atunci când „dirijează cu măiestrie în oraş o adevărată orchestră a dezordinii“, declanşând un incendiu şi punând la cale asasinarea căpitanului în retragere Lebeadkin, a surorii lui – Maria Lebeadkina –, ce era soţia lui Stavroghin, respectiv a servitoarei lor. De asemenea, „îl împuşcă pe Şatov cu mîna lui, lipind ţeava revolverului «încet şi sigur» de fruntea victimei“. La Verhovenski şochează „tupeul inimaginabil, drăcesc cu care eroul se poartă nu numai cu Stepan Trofimovici ştatăl săuţ, dar şi cu alte personaje“.

Stavroghin e capabil să se ocupe cu teologia „chiar foarte serios“ şi, apoi, să comită o faptă abominabila împotriva unei copile de 11 ani. Astfel, oricine se poate îndeletnici cu răul, chiar un om cultivat ce studiase teologia (e drept, fără să o trăiască eclesial în slujbe). „Egal cu sine însuşi de la început până la sfârşit, în aceeaşi indiferenţă de piatră faţă de viaţă şi întâmplările ei“, Stavroghin întruchipează taina omului care „trăieşte în spirit“, dar „într-un alt spirit şi anume în acela al diavolului“, aşa cum observă Crainic. La 18 ani, Verhovenski făcea de fiecare dată înainte să adoarmă o închinăciune şi, după această metanie mică, îşi închina cu evlavie perna cu semnul Sfintei Cruci. El ajunge, însă, până la urmă, să îl omoare pe Şatov şi să organizeze alte crime cu o seninătate diavolească, înainte să se ascundă la Petersburg şi apoi în străinătate. Problema răului se iveşte în Demonii (Posedaţii) odată cu personajele principale – un sinucigaş ateu, dar studios al teologiei, care ajunge pedofil (deşi este ambiguu în text dacă Stavroghin chiar săvârşeşte un viol sau nu), respectiv un fost creştin ortodox practicant ce sfârşeşte criminal. Amândoi îşi subordonează voinţa lor liberă diavolului, conspirând cu acesta şi pierzându-şi astfel libertatea în faţa păcatului.

Demonii surprinde cum voinţa omului se poate înrăutăţi treptat printr-o atitudine râncedă, necombativă, prin pasivitatea în raport cu împietrirea inimii şi cu delăsarea ce ne îmbie să nu ne mai împotrivim patimilor, ci să le lăsăm să îşi reia locul de drept în inima noastră.