Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
romanele Marii Uniri: Întunecare de Mircea Anghelescu

„marea Unire“, cum ne-am obişnuit să numim rezultatul glorios al participării noastre la Primul Război Mondial şi contribuţia – directă sau indirectă – la prăbuşirea imperiilor multinaţionale din Europa, s-a reflectat curând în literatura noastră, aşa cum şi „la grande guerre“ s-a reflectat în literatura europeană. Cum este şi firesc pentru evenimente care au implicat direct o întreagă generaţie şi au marcat decisiv viitorul celor următoare, vorbim astăzi de mai multe romane dintre cele pe care Unirea le-a inspirat. Multe dintre ele au intrat în fondul de aur al prozei româneşti, oferind material didactic şcolii de diverse grade şi sunt probabil încă citite: Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Balaurul de Hortensia Papadat- Bengescu, Întunecare de Cezar Petrescu. Altele, tot din perioada interbelică, cu un statut mai modest, sunt încă reeditate şi menţionate în unele istorii literare (masivul roman cam didactic Cartea facerii al lui Eugen Goga, Strada Lăpuşneanu de M. Sadoveanu, Cercetaşul glorios de C.Mille şi încă vreo zece), iar altele aşteaptă – după atâta vreme – să fie descoperite şi publicate în volum. Aşa este romanul neterminat al profesorului Grigore T.Popa apărut în mai multe foiletoane din revista Însemnări ieşene din 1937 sub titlul Subt impresia focului (material puternic autobiografic ce urma probabil să fie prelucrat, în care fragmentele poartă menţiuni precum „Scris la 8 ian. 1918 la Valea Rea“ etc.). Mai multe romane din a doua jumătate a secolului trecut reiau tema şi îi dau adrese şi forme diverse; cel mai puternic şi mai remarcabil mi se pare Heralzii al lui Radu Ciobanu, din 1983, reeditat în forma necenzurată în anul trecut.

Foarte diferite între ele, inspirate din viaţa de pe front sau de aceea din spatele frontului, sau din amândouă, ajungând până la implicarea în faza finală a războiului care a dus pe români până la Budapesta, devenită capitala unei republici comuniste (Moartea unei republici roşii de Felix Aderca, 1924), toate aceste romane, atât de diferite între ele, au o caracteristică comună care, mi se pare, na atras suficient atenţia istoricilor literari. Vorbind despre război şi despre oamenii care îl fac sau care îi simt măcar efectele, toate aceste romane adună laolaltă personaje pe care nici un alt subiect nu le-ar fi putut aduce pe aceeaşi scenă, într-o perioadă de timp atât de strict limitată. Pe această caracteristică şi pe contrastele pe care adunarea unor oameni atât de diferiţi le prezintă şi le discută se întemeiază de altfel nu numai episoade importante ale acestor romane, dar din ele se coagulează şi substanţa care hrăneşte ciocnirea esenţială a destinelor şi caracterelor: Apostol Bologa, căpitanul Klapka, locotenentul Gross, Ilona – fiica groparului etc. adună în paginile romanului lui Rebreanu, odată cu liniile care desenează inexorabil elementele destinului lor tragic, şi reprezentanţi ai unor lumi care altfel nu s-ar fi putut întâlni. Cum spune un personaj secundar din Întunecare, „bolnavul exemplar“ de lângă patul lui Comşa, suferinţa individuală a fiecăruia „se confundă cu o catastrofă universală“ la care participă toţi, fără deosebire. Este şi motivul pentru care situaţiile dramatice sunt limitate şi se repetă în esenţă, dar nu şi trăsăturile oamenilor şi ale epocii pe care o încarnează. De aceea este interesantă şi istoria acestor teme, care reiau, în alte condiţii, împrejurări şi personaje puse mai dinainte în circulaţie de autori şi cărţi pe care istoria literară nu le-a băgat în seamă şi deci nici istoriografii epocilor ulterioare.

Când Duiliu Zamfirescu se documenta pentru romanul său În război (1897), celebru pentru diverse inovaţii între care citarea unui ordin de zi pe armată întru totul conform realităţii, el s-a adresat mentorului său Titu Maiorescu cu rugămintea să-i comunice dacă, pentru documentare asupra războiului respectiv, cunoaşte altă sursă istorică decât Luptele românilorîn răzbelul din 1877-1878 de T.C.Văcărescu. Maiorescu îi răspunde că nu cunoaşte alta. Acestea existau totuşi, dar nu erau „istorii“ ci povestiri, precedente apărute în domeniul literaturii „populare“, iar romanul cel mai propriu să prezinte o desfăşurare jurnalistică a evenimentelor, cu sugestia de participare directă şi chiar cu citarea unui ordin de zi al domnitorului Carol, aparţine unui autor nefrecventabil şi deci nefrecventat de cititorii cultivaţi: Alexandru Pelimon, („poligraf cu totul lipsit de îndreptare şi de talent“ cum zice Iorga) care publică în 1879 voluminosul şi alambicatul roman Trei sergenţi. Campania românilor în Bulgaria.

Lucrurile se pot demonstra şi cu tema din Balaurul Hortensiei Papadat-Bengescu. El aduce în faţa cititorului viaţa de infirmieră benevolă a Laurei, pusă în contact cu suferinţele răniţilor pe care îi aduce în Focşani în fiecare noapte „balaurul“, adică trenul sanitar care descarcă de-a valma răniţii pentru spitalele din zonă, unii „toropiţi de suferinţă“, alţii, „spirite dezordonate... târgoveţi îndrăzneţi, nepăsători“, răniţi teribili precum cel cu trepanaţie, cu „capul acoperit de bandaje... hidos“, cu boli urâte, dar şi ţigani ca Dobre („mai murdar, mai respingător decât toţi“) care o ţine de mână şi-i cere mereu apă ca să n-o lase să plece. El o întreabă repetat cum o cheamă „ca să te pomenesc“ şi sperie pe biata infirmieră care descoperă dimineaţă că Dobre murise peste noapte. Potenţialul temei este intuit înainte şi exploatat rudimentar de celebrul N.D.Popescu, autor prizat de Sadoveanu în copilărie, în romane ca Sora de caritate din 1890 şi, mai discret, în Primul rănit, din 1892, ambele reluate din foiletoane apărute în ziare din ani anteriori, ceea ce arată desigur un oarecare interes al cititorilor, dar nu al celor din lumea lui Maiorescu sau D. Zamfirescu.

emblematic pentru această întâlnire a unor personaje şi destine pe care numai războiul le putea aduce laolaltă pare a fi Întunecare al lui Cezar Petrescu (1927), roman pe care critica l-a tratat în general, ca un exemplu de supunere la anecdotic: precum în Dan al lui Vlahuţă, zice Pompiliu Constantinescu, „putem defini pe erou de la primele pagini... toţi sunt epuizaţi de orice posibilitate de a se depăşi“, iar Perpessicius crede că „Întunecare ţese în jurul acestei vieţi decepţii peste decepţii, ca o serie de porţi la care Radu Comşa bate zadarnic îninte de a i se deschide ultima, izbăvitoarea vamă a morţii“. Miza romanului – ca şi a altora cu această temă – n-ar trebui să fie căutată în simbolistica diverselor personaje sau în suferinţele lor psihologice, ci întro dezvoltare care se datorează tocmai acestei aduceri laolaltă a unor oameni cu istorii, formaţii şi ţeluri diferite în viaţă, respectiv în ideologizarea sau politizarea gândirii lor despre acest război care ia sustras din viaţa pe care o trăiau firesc şi o credeau singura posibilă. Ea reflectă, probabil, prea puţin existenţa unor asemenea persoane în viaţa reală: mai degrabă este vorba de o apropiere a scriitorilor respectivi de interpretările cu nuanţe psiho-sociologice ale acestei generaţii intelectuale, mai europeană decât cele precedente şi mai preocupată de ceea ce-i caracterizează şi îi însufleţeşte pe ei decât de ceea ce îi interesa pe părinţii lor. Între ei se află şi scriitori precum Camil Petrescu, a cărui înclinare spre autoscopie îl face să-şi aducă dilemele pe front, până în preajma morţii, sau Cezar Petrescu, pe care îl găsim curând după încheierea războiului, în 1919, pe o poziţie opusă, implicându-se în dezbaterile publice şi semnând articole pe tema democraţiei, a mişcării muncitoreşti ş.a. în „Dimineaţa“.

Dincolo de temele unei meditaţii mult mai implicate în contemporaneitate, interesul acestor romane trebuie căutat şi în forţa cu care întîlnirea atâtor individualităţi, fiecare caracteristică pentru mediul şi condiţia pe care o reprezintă, conturează nu doar personaje, ci şi lumile din care vin. Destinul lui Comşa este acela al unui „ratat“ cum sugerează Pompiliu Constantinescu (n-a vrut sau n-a ştiut să aleagă între onoare, datoria faţă de ţară şi obişnuinţa unei vieţi confortabile, iar contradicţia îl împinge la sinucidere), dar el este un pion în vasta frescă a oamenilor unei epoci, o hârtie de turnesol care revelă profilul tuturor celor care vin în atingere cu ea. De aceea au loc în prezenţa sa discuţiile dintre ofiţeri sub epoleţii cărora se ascunde un MoşTeacă mai meschin şi deci mai credibil decât al lui Bacalbaşa (căpitanul Ionescu), un timid student în filosofie (sublocotenentul Minea), un militar cu suflet de civil bon vivant (colonelul Vardaru) ş.a. Ei se vor regăsi după încheierea războiului şi vor deconta experienţa lor în faţa celor mai tineri, care îi judecă.

surprinzător, astăzi, pentru un cititor al romanului este caracterul implicat din punct de vedere social al eroilor şi implicit al autorului. Încă de la început, cei mobilizaţi, venind din diferite meserii (gazetari, învăţători etc.), cred că nu e posibil ca războiul să nu schimbe ceva esenţial din viaţa lor şi a ţării: „sublocotenentul Stelian Minea, student la filosofie. Dobă de carte. Dar timid de ţi-i milă“ crede că „viaţa viitoare nu ne-o putem imagina mult deosebită de viaţa pe care o trăim! Dar ştim cu toţii că pacea are să fie altceva... Are să aducă o răsturnare sigură de valori...“ iar Comşa, vorbind cu soldaţii noaptea la foc, îl aude pe unul dintre aceştia zicând că „primarele... ne-o luat până şi giuncanii şi i-o dat o bucată de hârtie... Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii. Asta-i de când lumea!“. Acestei filosofii simple, soldatul Bocăneţ îi răspunde decis: „Dacă ne-om întoarce acasă, care ne-om mai întoarce, n-om mai lăsa să fie aşa cum a fost“. Cu asta sunt de acord şi ofiţerii: „N-are cum să fie cum a fost, băieţi, întări locotenentul Ghenea“.

Marile promisiuni se risipesc pe drum şi, odată încheiată urgia, fiecare e bucuros să revină la epoca dinainte, dacă nu ca la un paradis pierdut, măcar ca la un purgatoriu suportabil, un loc retras unde să-şi panseze rănile. Cei tineri însă, noua generaţie, nu-i iartă. Întâlnindu-se la vechea lor gazdă cu tinerii care locuiau acum acolo unde „bătrânii“ aflaseră de intrarea ţării în război, între cele două grupuri sentimentul diferenţei este mai puternic decât trăsăturile individuale ale componenţilor. Studentul basarabean face prezentările: „Desigur, dumneata ne găseşti adunaţi prea din toate colţurile lumei ca să apărem ca o unitate constituită. Ce zici? Unul: Leontin cu shimmy şi charleston, cu Cocteau şi Gide; altul, Matei, cu sportul şi cu Henry de Montherlant; celălalt, Liviu, cu autohtoniştii lui; Nadia, cu Sologub şi Block, eu cu Berdiaev; unul antisemit, altul ortodox, altul modernist acut – ce legătură poate exista între indivizii aceştia?“ Dar aşa, diferiţi cum sunt, îi dezaprobă pe „bătrâni“ pentru că sunt laşi: „când v-aţi întors de pe front, român, francez, neamţ, aveaţi dreptul că realizaţi omenirea pentru care aţi combătut... aşa cum au cutezat ruşii şi sânt pe cale s-o facă, bineînţeles, cu toate durerile facerii... Şi aţi dezertat unul câte unul... trăiţi meschin, vă văietaţi: aveţi frică şi ură de viaţă“. Ceea ce istoria literară n-a discutat până acum este că textul original, din 1927-1928, a fost estropiat chiar de autor după al doilea război, când ideologizarea eroilor şi implicit a autorului n-a mai fost admisă de cenzura abia acum instalată şi fraza de mai sus dată cu italice n-a fost citită de şcolarii dinainte de 1989: cenzura nu era ideologică, ci grijulie să nu supere pe marele vecin de la Răsărit. De aceea şi întrebarea lui Comşa adresată soldaţilor basarabeni primeşte un răspuns sec în ediţiile de după 1948 („noi nu sântem români. Sântem moldovieni“), pe când textul original dădea explicaţia adevărată, opusă pledoariei avocatului despre limbă, religie şi istorie: „Nu li ştim noi aieste tăti. Da muscalu-i mult şi tari. Noi cu iel ni ţânim, ci nu ni slăbeşti cum ţâni lupu’ oaia...“ Cam aşa ţinea şi cenzura pe redactori, dar şi pe autor, care crede nimerit să dea romanului său o replică (jenantă) în ton cu vremurile: Războiul lui Ion Săracu (1945).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara