Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Resursele psalmilor de Ion Simuţ


Istoric literar de prestigiu, cu o activitate prodigioasă de câteva decenii în domenii universitare de specialitate, octogenar la anul, Al. Andriescu (născut în 1926, în zona Iaşilor) face parte din colectivul de editare a Bibliei de la 1688, al cărei text e pus în concordanţă cu două manuscrise medievale din aceeaşi sferă a traducerilor româneşti ale Bibliei, în colecţia Monumenta Linguae Dacoromanorum, girată de Universităţile din Iaşi şi Freiburg, colecţie preconizată să apară în douăzeci de volume (din care până acum au apărut şapte, în intervalul 1988-2004). În această calitate de cercetător a realizat două studii excepţionale, care au apărut ca prefeţe: un studiu despre importanţa Bibliei de la 1688 în cultura română, ca prefaţă la primul volum, Genesis, şi altul despre psalmi în literatura română, ca prefaţă la volumul XI, Liber Psalmorum. Cu un text identic, acest studiu a apărut în volum separat, în 2004, la Editura Universităţii ,Al. I. Cuza" din Iaşi, în colecţia ,Biblioteca de istorie literară".

În activitatea universitară a lui Al. Andriescu interferează într-un mod erudit şi fertil istoria literară, stilistica, istoria limbii şi filologia. Critica de actualitate i-a constituit însă primul domeniu de afirmare. A debutat târziu într-un volum propriu, în 1973, la 47 de ani, ca Arghezi: Disocieri reunea studii despre scriitori interbelici şi scriitori contemporani, poeţi şi prozatori, glosaţi fie pentru a pune în evidenţă evoluţia limbajului poetic, fie pentru a stabili repere în evoluţia naraţiunii şi a personajului. Al doilea volum, Relief contemporan (1974), era rodul aceleiaşi atenţii îndreptate spre imediata actualitate a valorilor. Cărţile ulterioare însă restabilesc un echilibru, recuperând fie aspecte teoretice (Stil şi limbaj, 1977), fie segmente de istorie a presei şi a limbii literare: Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea (1979), Limba română literară în texte fundamentale din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea (1987). Domeniile de predilecţie se fixează mai clar într-un volum din 1997: Studii de filologie şi istorie literară. Al. Andriescu a prefaţat în 1978 ediţia de Opere Dosoftei şi a îngrijit şi comentat primele cinci volume din ediţia selectivă de Opere Gib I. Mihăescu (1976-1995), inclusiv Rusoaica, ediţie ce îşi aşteaptă continuarea.

Filologia clasică, stilistica, istoria limbii, critica şi istoria literară contribuie semnificativ la modul de a comenta textul în aplicaţiile extrem de meticuloase ale cercetătorului în volumul Psalmii în literatura română (2004), care încununează bogata activitate a unei personalităţi de exeget experimentat şi exemplifică o metodă de interpretare, bazată în principal pe întoarcerea la surse. În preliminarii, Al. Andriescu militează convingător ,pentru o mai bună situare a cărţilor religioase vechi în literatura română", acreditând ideea că ,zorii literaturii române se ivesc odată cu traducerea psalmilor" (p. 9). Psaltirea solicită disponibilităţile estetice ale limbii în găsirea echivalenţelor lingvistice adecvate unui text poetic înţesat de metafore şi simboluri. Psalmii transformă traducerea într-un act de creaţie, dovezi succesive fiind Psaltirea în versuri din 1673 a mitropolitului Dosoftei, Biblia de la 1688, ca şi numeroase alte încercări, anterioare sau ulterioare. De aceea, istoricul literar se simte dator să rediscute dogma călinesciană a respingerii literaturii religioase pe motiv că ea nu relevă o conştiinţă estetică; după aceeaşi raţiune culturală ar trebui respinse şi cronicile, pentru că nici literatura noastră istorică medievală nu are un scop estetic. Al. Andriescu reproşează tăios lui G. Călinescu absenţa Bibliei de la 1688 din Istoria... sa, pentru că astfel ,se ignoră faptul că textele religioase ne-au dat nu numai limba literară, care treptat, treptat, graţie lor, se limpezeşte şi se luminează, dar şi pe cea artistică" (p. 13). Limbajul poetic se exersează şi se perfecţionează în psaltirile secolului al XVI-lea, iar reuşitele lui anunţă performanţele estetice ale poeziei române moderne (p. 14).

Prima traducere cu adevărat artistică a psalmilor în literatura română aparţine, cum bine se ştie (faptul e notoriu), lui Dosoftei. Din nou, Al. Andriescu are de restaurat un adevăr, polemizând de astă dată cu Eugen Negrici. Mitropolitul se conformează vocabularului psalmilor biblici, iar virtuţile textului său nu trebuie căutate în ,expresivitatea involuntară", în abaterile flagrante faţă de canon sau în străduinţa exagerată de a se supune unor reguli prozodice, în detrimentul fidelităţii faţă de Biblie (p. 18-29). Pentru a nu cădea în interpretări extravagante, inventând imagini moderne acolo unde nu sunt, filologul restaurează sensul originar al unor cuvinte la Dosoftei, cum e cazul, de pildă, al substantivului ,trăsură", care înseamnă ,necaz", în versurile ,Straje şi ferinţă mi-am pusu-mi pre gură/ Când stă păcătosul de-m face trăsură" (p. 22). Satisfacţia filologului e nemăsurată când reuşeşte să pună în evidenţă evoluţia limbii şi performanţele ei estetice în concordanţele comparative dintre Psaltirea Şcheiană, Psaltirea lui Coresi, Psalmii în Biblia de la 1688, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (p. 22-51). Virtuţile analizei de text realizate de Al. Andriescu aici trebuie căutate, în erudiţia filologică. Urmaşii lui Dosoftei în traducerea versificată a psalmilor, Theodor Corbea şi Ioan Prale, nu se ridică la înălţimea maestrului. Demonstraţia lui Al. Andriescu în a releva importanţa psalmilor în literatura română veche - ordonatori ai viziuni medievale specifice - merge mai departe, aplicându-se asupra cronicarilor: la Grigore Ureche şi Ion Neculce apar frecvent ,formulări tipizate şi citate biblice de esenţă paremiologică" (p. 65-74), iar la Miron şi Nicolae Costin e introdus ,citatul biblic în stilul savant cronicăresc" (p. 74-96). Cazul lui Dimitrie Cantemir e mai interesant, pentru că există o diferenţă considerabilă între ,citatul savant" vehiculat cu uşurinţă în Divanul ca operă de tinereţe şi ,asimilarea creatoare" a referinţelor biblice, abia recognoscibile, în Istoria ieroglifică (p. 97-139). Psaltirea lui Dosoftei îşi trimite subtil sugestiile către toate operele importante care o succed, de-ar fi să sesizăm, cum procedează Al. Andriescu, doar solidarităţile (lexicale, psihologice şi politice) de meditaţie pe tema zavistiei (a pizmei şi a duşmăniei), sesizabile în Biblia de la 1688, în Psaltirea lui Dosoftei, în Viaţa lumii, poemul lui Miron Costin, şi în Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir (p. 129-134). Al. Andriescu dă în astfel de ocazii măsura virtuozităţii sale în analiza comparativă a textelor, de negăsit la alţi exegeţi.

A doua jumătate a cărţii, puţin mai extinsă decât prima, este consacrată posterităţii psalmilor în literatura română modernă, după ce în prima parte fusese relevat rolul lor în literatura noastră veche. Heliade face prima tentativă de modernizare a limbajului psalmic, însă vizionarismul său biblic se pierde în proiectul unei societăţi utopice şi se dizolvă într-o fantasmagorie năucitoare (p. 143-155). Extrem de interesantă este lectura Doinei lui Eminescu după modelul psalmic (p. 156-178). Imprecaţia eminesciană împotriva străinilor mobilizează o strategie psalmică despre ameninţarea pe care o aduce duşmanul ,ţării sfinte", invocarea divinităţii pentru pedepsirea vrăjmaşilor şi aşezarea celor ameninţaţi sub ocrotirea unui spirit protector, care este aici Ştefan cel Mare, ca voievod sacralizat (p. 161). Sentimentul catastrofei, motivul înstrăinării şi speranţa mântuirii neamului sunt de origine biblică în Doină, receptate pe filiera lui Dosoftei. Psalmii moderni macedonskieni îl prevestesc pe Arghezi, prin ,contradicţiile egolatre", dar sunt mai aproape de Heliade datorită diminuării sentimentului liturgic (p. 179-183).

Foarte bune pagini de analiză sunt rezervate psalmilor arghezieni (p. 184-239), pe care Al. Andriescu se străduieşte să-i apropie, în ciuda sfidărilor aparente din revoltele poetului, de matca lor originară: ,Cine vrea să înţeleagă imaginarul arghezian trebuie să-i citească poemele cu Biblia alături" (p. 188) - notează criticul, acceptând parţial doar glosele lui Nicolae Balotă. Arghezi este numit ,apostatul mântuit" (chiar în titlul capitolului), deşi Al. Andriescu respinge interpretarea că poetul ar fi vreodată ,potrivnicul divinităţii" sau că ar ,face pasul decisiv al rupturii cu divinitatea" (p. 203 şi 233). Arghezi nu oscilează între credinţă şi tăgadă, cum spune el însuşi înşelător, pentru că ,tot jocul se desfăşoară între aceşti doi poli: al nemărginirii, transcendenţa, şi al mărginirii pământeşti" (p. 192). Altfel spus, regăsim opoziţia din psalmii davidici între puterea infinită a divinităţii şi capacitatea limitată a omului de a înţelege, sortit nimicniciei. Transcendenţa argheziană nu este goală, ci inaccesibilă poetului - ceea ce face inutilă opoziţia tradiţională în critica românească dintre religiozitatea şi nereligiozitatea psalmilor arghezieni. Acest ,maniheism este vetust" (p. 201). Principala schimbare adusă de Arghezi în imaginarul psalmic constă în umanizarea dialogului cu Dumnezeu, dialog pus într-un cadru mai familiar (p. 213). E omenească şi regăsibilă în Psaltire plângerea poetului că este abandonat sau uitat de Dumnezeu. Modernistul Arghezi îşi găseşte explicaţii, atât în sentimente, cât şi în limbaj, în unele versiuni, fie ale Bibliei din 1688, fie ale Psaltirii lui Dosoftei. Al. Andriescu invocă uneori traduceri din Biblia de la 1914 care îi va fi stat la îndemână poetului, iar această erudiţie a referinţelor aduce lumină în situaţii argheziene insolite.

Mitografia biblică se regăseşte în imaginarul sadovenian din romanele Demonul tinereţii şi Fraţii Jderi, cel mai atent investigate de critic (p. 240-275). Prozatorul a fost şi un traducător excepţional al psalmilor, pe care i-a introdus uneori fragmentar în cărţile sale. Relieful lui Ştefan ca personaj este obţinut din conlucrarea a trei surse: cronica lui Ureche, tradiţia populară şi spiritualizarea biblică (p. 273). Ca şi Arghezi, V. Voiculescu este scos de sub incidenţa unor erezii de interpretare (p. 276-320), asupra cărora nu mai am cum să insist în acest conspect. Excursul istoric al lui Al. Andriescu se încheie cu analiza stilului psalmic al lui Blaga (p. 321-334) şi cu evidenţierea notelor postmoderne (ironice şi autoironice) din psalmii lui Ştefan Aug. Doinaş (p. 335-343). E o călătorie savantă prin istoria literaturii române, pe filiera psalmilor, pornind de la Psaltirea în versuri a lui Dosoftei şi ajungând la limbajul modern şi postmodern al poeziei. Nu exagerez deloc afirmând că am avut privilegiul să citesc una din cele mai bune cărţi de critică şi istorie literară, dintre cele care s-au scris la noi din 1990 încoace.



Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Editura Universităţii ,Al. I. Cuza" Iaşi, 2004, 354 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara