Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Reprezentanţi ai manierismului de Edward Sava

La mai bine de cinci secole de când Giorgio Vasari a folosit, în a doua ediţie a Vieţilor…, expresia „maniera modernă” pentru a caracteriza pictura contemporanilor săi, manierismul este încă o mişcare artistică destul de vag definită.

Pentru unii, este doar o reacţie la naturalismul Renaşterii târzii, o fluidă etapă intermediară în istoria artei între Renaştere şi Baroc… Jacob Burckhardt, exegetul elveţian de la începutul secolului al XX-lea, a folosit termenul pentru a descrie întreaga artă peninsulară din Cinquecento care a abdicat, după moartea prematură a lui Rafael, de la idealurile raţionalismului şi armoniei ce caracterizaseră generaţiile precedente.
Nu puţini teoreticieni au încercat să alcătuiască un catalog al trăsăturilor artei manieriste: virtuozitate mai mult sau mai puţin gratuită, tendinţă de a „cita” din alte tablouri în loc de a căuta inspiraţie direct în natură; o eleganţă exagerată, cu figuri alungite şi pictate în poziţii inconfortabile; atenţie prea mare acordată detaliilor şi suprafeţelor pictate; denaturări ale luminii şi perspectivei. Termenul „manierism” a dobândit în timp o nuanţă peiorativă care mai persistă şi azi, când mulţi dintre artiştii care pot fi etichetaţi ca atare, de la Correggio la Tintoretto şi El Greco, sunt consideraţi piloni ai istoriei picturii occidentale şi când opera altora este reevaluată cu o privire mult mai îngăduitoare.

În acest an, două manifestări – prima, la Metropolitan Museum, dedicată operei grafice, şi cealaltă, la Palazzo Strozzi din Florenţa, picturii – au fost cele dintâi expoziţii monografice organizate vreodată având drept subiect creaţia lui Agnolo Bronzino (1503-1572).
Elev, prieten şi colaborator al lui Pontormo, poet, pictor de curte al familiei Medici, Bronzino a rămas în istoria artei ca un personaj de importanţă secundară. Portretele sale – „Eleonora de Toledo”, „Bartolomeo Panciatichi” –, cu chipuri ţepene şi lipsite de emoţie, cu detalii vestimentare redate cu minuţiozitate, au fost un model pentru portretele nobiliare din secolele care i-au urmat. Calităţi sculpturale, vizibile în portrete, sunt evidente mai ales în compoziţiile sale mitologice, multe cu subiect erotic. Trupuri contorsionate, cărnuri de alabastru sunt atotprezente, de exemplu, în tablouri legate de mitul lui Venus şi Amor.
Desenele lui Bronzino – „Chip de femeie” (1543-44), „Nud aşezat, cântând la nai” – reprezintă însă o surpriză pentru ochiul privitorului blazat. Rar lucrări independente, schiţe pregătitoare pentru picturi sau notaţii rapide ale unor gesturi care pot fi folosite mai târziu, desenele au o prospeţime şi o viaţă interioară care par să se fi pierdut cu desăvârşire atunci când au fost „traduse” în picturile convenţionale, academice, uscate ale florentinului.

Faimos în timpul vieţii, uitat timp de secole şi redescoperit de Dali şi suprarealişti care l-au considerat un precursor, Giuseppe Arcimboldo (1527-1593) este astăzi admirat pentru „inventarea” unui nou gen de portret în care chipuri credibile sunt alcătuite din zeci de componente – flori, fructe, păsări, cărţi – redate cu minuţiozitate şi acurateţe.
Cu simbolismul lor ascuns, rod al unor atente observaţii ştiinţifice şi în acelaşi timp complicate şarade, seriile dedicate anotimpurilor sau elementelor pe care pictorul milanez le-a creat pentru împăratul Maximilian al II-lea reprezintă tipice compoziţii manieriste.
Aflat în faţa portretelor imaginare ale lui Arcimboldo, grupate într-o mică expoziţie subintitulată „Natură şi fantezie” organizată de Galeria Naţională din Washington, eşti cu uşurinţă atras de ambiguitatea proteică a acestor „teste composte”. Vrând-nevrând privirea îţi alunecă mereu, captivată, între precizia detaliilor şi artificialitatea întregului.

Nu există o relaţie directă între ceea ce istoria numeşte „Manierismul din Anvers” şi manierismul italian. Sunt însă multe trăsături similare. Reacţie la pictura flamandă „clasică” – Van Eyck, Rogier van der Weyden –, arta produsă la începutul secolului al XVI-lea de grupul de creatori din Anvers, majoritatea anonimi, este o artă a unor compoziţii aglomerate, dramatic luminate, o artă în care redarea detaliilor arhitecturale sau a veşmintelor devine un scop în sine.
Jan Gossart (1478-1532), pictorul flamand căruia Muzeul Metropolitan i-a dedicat în această toamnă o retrospectivă de mari dimensiuni, a fost asociat în tinereţe cu şcoala din Anvers şi semne ale acestei legături au fost mereu prezente în întreaga sa operă religioasă.
Se cunosc puţine date biografice despre pictor. A rămas în istorie nu numai ca Jan Gossart – sau, până la studii recente, Gossaert – ci şi ca Jan Mabuse, după numele flamand al localităţii valone Maubeuge în care s-a născut. Devine maestru al breslei Sf. Luca în 1503, la Anvers. În perioada 1508-09 întreprinde, ca membru al anturajului lui Filip de Burgundia, o călătorie la Roma a cărei importanţă pentru cariera sa şi viitorul picturii flamande nu poate fi îndeajuns subliniată. La întoarcerea din Italia, lucrează un timp la Bruges, colaborând cu Gerard David, cel mai de seamă pictor al oraşului şi moştenitor al tradiţiei fraţilor Van Eyck. Atunci când Filip de Burgundia devine episcop la Utrecht în 1517, Gossart îl însoţeşte. Este perioada de glorie a carierei sale. Pe lângă o serie de remarcabile portrete, produce, sub pretextul unor subiecte mitologice, o serie de imagini mai mult sau mai puţin erotice, cu totul neobişnuite pentru arta de la nord de Alpi. În fine, după moartea lui Filip în 1524, îl regăsim ca pictor la curtea fratelui acestuia, Adolf de Burgundia.
După decenii în care pictura flamandă în ulei a reprezentat o influenţă majoră în evoluţia picturii peninsulare, Gossart este unul dintre primii reprezentanţi ai unui val invers, ce aduce un nou stil, puternic marcat de antichitatea clasică, în pictura cisalpină. În timpul călătoriei sale din 1508-09, Gossart a cunoscut direct Roma papei Iuliu al II-lea, o Romă în care noi descoperiri arheologice erau frecvente, în care artişti din toate generaţiile absorb lecţiile antichităţii legate de reprezentarea volumelor şi simplificarea formelor, în care mitologia „păgână” devenise un subiect la fel de important ca şi cea creştină. Schiţele pe Gossart le execută aici după statui antice – „Spinario”, „Torsul Belvedere” – vor fi un izvor permanent al creaţiei sale de mai târziu.
Evoluţia artei lui Gossart n-a fost de fel liniară. Artistul nu renunţă la tradiţiile picturii neerlandeze în urma călătoriei în Italia. Continuă să navigheze, până la sfârşitul carierei, în spiritul manierist al reciclării unor modele pre-existente, între „realitatea” minuţios redată a modelelor nordice şi preocuparea pentru arhitectură şi decoraţie a Renaşterii târzii… În aceeaşi perioadă în care lucrează la scene mitologice cu teme tipic renascentiste, precum „Hercule şi Deianira” sau „Venus şi Cupidon”, pictează o „Deesis” (1520) copiind direct o secţiune a altarului catedralei din Gand, capodoperă a fraţilor Van Eyck... Uneori, influenţe disparate coexistă în acelaşi tablou, fără a fi neapărat integrate. În aripile „Tripticului Salamanca” (1521) de exemplu, o parte dintre caractere sunt încadrate în nişe gotice şi altele în ferestre renascentiste...
Amplasând modele, reale sau imaginare, în spaţii înguste, Gossart încearcă să simuleze, mai mult decât alţi pictori contemporani, tridimensionalitatea. Interesul său pentru sculptură este vădit şi în răceala tonurilor cu care pictează chipuri şi trupuri. Este poate influenţa lui Conrad Meit, un sculptor german aflat şi el în slujba lui Filip.
Expoziţia şi catalogul publicat de Yale University Press sunt modele demne de urmat pentru viitoare manifestări dedicate unor artişti importanţi dar mai puţini cunoscuţi. Maryan Answorth, curatoarea expoziţiei, a împărţit exponatele în opt secţiuni, unele justificate cronologic – călătoria în Italia, perioada din Bruges – şi altele tematic – subiecte mitologice, Madone, istoria lui Adam şi a Evei, desene, portrete… Pentru a scoate în evidenţă influenţele ce au marcat opera lui Jan Gossart dar şi strădaniile sale în direcţia unei creaţii originale, Answorth a inclus o serie de exemple semnificative: picturi de Van Eyck şi Gerard David, sculpturi de Meit, desene de Dürer.
Jan Gossart, zis Mabuse, n-a fost un artist revoluţionar, un deschizător de noi orizonturi. A fost mai degrabă un creator de talent, nevoit să se adapteze unei lumi pline de confuzii şi direcţii contradictorii. Este un bun motiv pentru cei de astăzi de a-l simţi aproape.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara